ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 367/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 367/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față:

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 15

ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția Penală și pentru

Cauze cu Minori, în dosarul nr. 1039/44/2012 s-a dispus, printre altele,

respingerea ca nefondată, a cererii de liberare provizorie sub control judiciar

formulată de inculpatul B.M.O.

S-a respins ca

nefondată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura

preventivă a obligării de a nu părăsi țara, formulată de același inculpat.

În baza art. 300

2

ref. la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., a fost menținută

măsura arestării preventive a inculpatului B.M.O.

Pe fondul cauzei, a

dispus amânarea judecății la data de 6 februarie 2012, ora 12

00

.

Pentru a dispune

astfel, prima instanță a constatat următoarele:

Prin rechizitoriul nr.

151/P/2012 din 18 septembrie 2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție – Direcția Națională de Anticorupție – Secția de Combatere

a Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție, s-a dispus trimiterea în

judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului B.M.O., pentru săvârșirea

infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen.,

raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.

Prin același

rechizitoriu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în

judecată a inculpatului L.V., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de

influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 6 din

Legea nr. 78/2000.

În fapt, în sarcina inculpatului

B.M.O. s-a reținut că, prevalându-se de calitatea sa de inspector la Biroul de Investigații Criminale din cadrul Poliției Mun. Tecuci, jud. Galați, a pretins, în

primăvara anului 2012, atât direct, cât și prin intermediul lui L.V., suma de

70.000 lei, din care a primit în data de 21 iunie 2012, suma de 50.000 lei,

lăsând să se înțeleagă că are influență asupra unor persoane din sistemul

judiciar (magistrați și polițiști), pe care poate să le determine să rezolve în

mod favorabil (să restituie bunurile sechestrate, să ridice măsurile

preventive, să dea soluții de achitare/de netrimitere în judecată, etc.)

dosarele penale în care denunțătorul este acuzat de săvârșirea infracțiunii de

evaziune fiscală.

Împotriva

inculpatului B.M.O. a fost luată, în cursul urmăririi penale, prin Încheierea nr.

2489 din 27 iulie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, măsura arestării

preventive pentru 29 de zile, reținându-se că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 143 alin. (1) și de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Măsura arestării

preventive a inculpatului a fost prelungită până la finalizarea urmăririi

penale, iar ulterior, după înregistrarea cauzei pe rolul Curții de Apel Galați,

a fost menținută prin încheieri succesive, pronunțate în baza art. 300

1

și respectiv art. 300

2

C. proc. pen.

În motivarea cererii

de liberare provizorie sub control judiciar, inculpatul B.M.O. a susținut, în

esență, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160

2

alin.

(1) și (2) C. proc. pen., deoarece infracțiunea de trafic de influență reținută

în sarcina sa este sancționată de lege cu pedeapsa închisorii mai mică de 18

ani și că nu există date din care să rezulte că, odată pus în libertate, va

încerca să zădărnicească aflarea adevărului sau sa împiedice buna desfășurare a

procesului penal.

Prima instanță a

constatat că temeiurile care au determinat arestarea inițială a inculpatului,

se mențin, fiind îndeplinite condițiile prev. de art. 148 cu referire la art. 68

1

C. proc. pen., art. 148 lit. f), art. 136 alin. (8) C. proc. pen., apreciind ca

nefondată cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura

obligării de a nu părăsi țara formulată de inculpatul B.M.O.

De asemenea, în

raport de natura și gravitatea infracțiunii comise și de datele ce

caracterizează persoana inculpatului, prima instanță a concluzionat că cererea de

liberare provizorie sub control judiciar formulată de același inculpatul este

neîntemeiată.

Împotriva încheierii

din 15 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Galați – Secția penală și

pentru cauze cu minori, în termen legal, a declarat recurs inculpatul B.M.O.,

solicitând admiterea recursului astfel cum s-a reținut în practicaua prezentei

decizii.

Pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție – Secția penală s-a înregistrat dosarul nr. 1039/44/2012/a4,

fixându-se termen pentru soluționarea recursului declarat de inculpat la 1

februarie 2013, prilej cu care au fost expuse oral motivele de recurs.

Înalta Curte,

examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

și art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este

nefondat pentru următoarele considerente:

Inculpatului a fost

arestat preventiv în data de 27 iulie 2012, reținându-se în cauză că,

prevalându-se de calitatea sa de inspector la Biroul de Investigații Criminale din cadrul Poliției Mun. Tecuci, jud. Galați, a pretins, în primăvara anului 2012,

atât direct, cât și prin intermediul lui L.V., suma de 70.000 lei, din care a

primit, în data de 21 iunie 2012, suma de 50.000 lei, lăsând să se înțeleagă că

are influență asupra unor persoane din sistemul judiciar (magistrați și

polițiști), pe care poate să le determine să rezolve în mod favorabil (să

restituie bunurile sechestrate, să ridice măsurile preventive, să dea soluții

de achitare/de netrimitere în judecată) dosarele penale în care denunțătorul

este acuzat de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

Potrivit art.

160

1

C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, învinuitul sau

inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie, sub

control judiciar sau pe cauțiune, instanța putând acorda liberarea provizorie

dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160

2

alin. (1) și

(2) C. proc. pen., respectiv cele prevăzute de art. 160

4

alin. (1) C.

proc. pen.

Din analiza

acestor texte de lege rezultă că beneficiul liberării provizorii nu este un

drept al inculpatului, ci o vocație a acestuia, instanța putând, să acorde

liberarea

în

cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul celor intenționate

pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani, în

condițiile în care nu există probe din care să rezulte că inculpatul ar mai

putea comite alte infracțiuni sau ar încerca să zădărnicească aflarea

adevărului, luându-se în considerare și încrederea pe care o poate oferi

inculpatul că, lăsat în libertate, nu va săvârși și alte infracțiuni.

Îndeplinirea

condițiilor de admisibilitate a unei cereri de liberare provizorie determină

posibilitatea instanței de a acorda sau nu liberarea provizorie sub control

judiciar, iar nu obligativitatea acordării acesteia.

Pentru a

stabili dacă se poate acorda liberarea provizorie, instanța trebuie să

verifice, pe lângă îndeplinirea condițiilor formale, și îndeplinirea

condițiilor de fond, respectiv temeinicia cererii de liberare provizorie.

Instanța

poate să refuze acordarea liberării

pe considerente de netemeinicie, refuz care

trebuie să aibă la bază temeiuri care să justifice convingerea că lăsarea

inculpatului în libertate, sub control judiciar, nu este oportună, temeiuri

care pot privi fie aspecte legate de buna desfășurare a procesului penal,

respectiv existența unor date din care să rezulte temerea că atingerea scopului

procesului penal ar putea fi compromisă, fie aspecte legate de pericolul social

concret al faptelor pentru care inculpatul este cercetat, respectiv prin modul

și mijloacele de săvârșire ori prin urmări, acestea să fi produs o gravă

vătămare relațiilor sociale ocrotite, traduse printr-un impact violent asupra

conștiinței publicului, astfel încât liberarea inculpatului, chiar sub control

judiciar, să fie de natură să creeze o puternică stare de insecuritate socială

și de neîncredere în actul de justiție.

Această

interpretare este în consens cu dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

care nu instituie o obligație de acordare a liberării provizorii în cursul

procedurii judiciare, iar luarea măsurilor alternative celor privative de

libertate se subsumează în mod obligatoriu realizării scopurilor acestora.

În speță,

Curtea constată că subzistă și la acest moment procesual temeiurile prevăzute

de art. 143 și de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care au fost avute

în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului B.M.O.

Astfel,

din probele administrate în cursul urmăririi penale și readministrate, în mare

parte, în faza cercetării judecătorești (sens în care Curtea are în vedere:

procesul verbal de constatare a infracțiunii flagrante, procesele – verbale de

transcriere a convorbirilor și a comunicărilor telefonice interceptate și

înregistrate, procesele – verbale de transcriere a înregistrărilor audio

ambientale, declarațiile martorului denunțător S.M. și cele ale martorilor G.G.,

C.C., S.D., S.I. și S.F., coroborate în parte cu declarațiile coinculpatului L.V.)

rezultă presupunerea rezonabilă, în sensul art. 68

1

raportat la art.

143 alin. (1) C. proc. pen., că inculpatul B.M.O. a

săvârșit infracțiunea pentru care este cercetat și care a atras luarea

împotriva lui a măsurii arestării preventive.

Infracțiunea presupus

a fi săvârșită de inculpat este sancționată de lege cu pedeapsa închisorii mai

mare de 4 ani, astfel că nu poate fi pusă la îndoială îndeplinirea primei

condiții prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. – text de lege

care a fost avut în vedere ca temei al arestării preventive.

În ce privește cea de

a doua condiție prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., Curtea

are în vedere că, deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu

pericolul social, ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că

la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de

gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate

rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunii de care este

învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unor alte asemenea fapte

de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca

autori ai faptelor respective.

În aprecierea

persistenței pericolului pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea

în libertate a inculpatului trebuie pornit de la regulile de principiu

stabilite sub acest aspect în jurisprudența C.E.D.O. (Letellier c Franței),

prin care s-a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște – prin

gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite

infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății” de natură să justifice o

detenție preventivă.

În cauză,

raportându-se la criteriile care rezultă din jurisprudența C.E.D.O, Curtea

apreciază că este îndeplinită în continuare și cea de a doua condiție prevăzută

de textul de lege mai sus menționat, deoarece gradul ridicat de pericol social

al faptei, modalitatea și împrejurările în care se presupune că a fost

săvârșită, natura și importanța relațiilor sociale lezate (prin faptele de

acest gen aducându-se o atingere severă prestigiului de care trebuie să se

bucure instituțiile statului abilitate să asigure aplicarea legii și încrederii

pe care populația trebuie să o aibă în acestea), calitatea de care inculpatul

s-a folosit pentru săvârșirea faptelor (aceea de ofițer de poliție), cuantumul

important al sumelor de bani presupus a fi pretinse de inculpat în schimbul

traficului de influență și, nu în ultimul rând, rezonanța socială deosebit de

negativă a unor astfel de fapte – toate acestea sunt elemente de natură să

conducă la convingerea că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un

pericol concret pentru ordinea publică.

Punerea în liberate a

inculpatului B.M.O., chiar sub control judiciar, ar duce la deturnarea scopului

în care s-a dispus inițial măsura arestării preventive, existând pericolul ca

inculpatul să încerce să împiedice buna desfășurare a procesului penal sau să

zădărnicească aflarea adevărului, neputându-se anticipa în mod pozitiv asupra

comportamentului său viitor, cât timp acesta a adoptat o poziție procesuală

caracterizată prin nerecunoașterea vinovăției și prin încercarea de a

minimaliza importanța și gravitatea faptelor săvârșite.

Chiar dacă, luate

singular, elementele care caracterizează persoana inculpatului (lipsa

antecedentelor penale, buna conduită avută anterior, activitatea profesională

meritorie), îi sunt favorabile, ele nu pot avea un rol precumpănitor, în raport

cu temeiurile care impun privarea de libertate și nu justifică, prin ele însele,

acordarea liberării provizorii sub control judiciar.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că în mod corect a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de

liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.M.O.

Referitor la cererea

de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi

țara, Înalta Curte constată că a fost respinsă în mod just de către prima

instanță, ca nefondată.

Astfel, potrivit

disp. art. 139 alin. (1) C. proc. pen. o asemenea cerere poate fi admisă când

s-a schimbat temeiurile care au determinat arestarea preventivă, situație care

nu se confirmă în prezenta cauză.

Prin urmare, având în

vedere că temeiurile arestării preventive nu au dispărut și impun în continuare

privarea de libertate, instanța a procedat corect menținând această măsură,

care nu contravine dreptului la libertate ocrotit de CEDO.

De asemenea, în cauză

nu a fost depășit termenul rezonabil al arestării, în raport de circumstanțele

reale ale faptei, modalitatea concretă de săvârșite, gradul ridicat de pericol

social al acestor fapte.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte constatând, în urma examinării încheierii recurate

în raport cu prevederile art. 385

9

alin. (1) și (3) C. proc. pen.,

că niciuna din dispozițiile legale menționate nu-și găsește incidența în cauză,

în conformitate cu disp. art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M.O.

împotriva încheierii din 15 ianuarie 2013 a Curții de Apel Galați, Secția Penală și pentru Cauze cu Minori.

În temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul inculpate va fi obligate la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M.O. împotriva încheierii din 15

ianuarie 2013 a Curții de Apel Galați, Secția Penală și pentru Cauze cu Minori,

pronunțată în dosarul nr. 1039/44/2012.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi

01

februarie 2013

.