ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5305/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 7023 din 10

decembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis contestația formulată de reclamantul F.F.S.Y.,

în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția

Migrație - Ministerul Administrației și Internelor, a anulat refuzul acordării

dreptului de ședere pe termen lung comunicat reclamantului cu adresa nr.

2450515/GG/S2/28 septembrie 2012 și a obligat pârâtul la acordarea către

reclamant a dreptului de ședere pe termen lung în România.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că prin decizia comunicată

reclamantului cu adresa nr. 2450515/GG/S2/28 septembrie 2012 pârâtul

Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrațiune a respins cererea

pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung în România depusă la sediul

Serviciului cetățeni state terțe București la data de 27 martie 2012, în

temeiul disp. art. 71 alin. (1) lit. a) pct. i din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul

străinilor în România, întrucât reclamantul nu a avut un drept de ședere

continuă pe teritoriul României, în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii,

acesta figurând ieșit din țară 186 zile consecutive (20 aprilie 2009 - 23

octombrie 2009).

În Raportul prin care

s-a luat și hotărârea respingerii cererii, s-a stabilit și s-a reținut că

acesta are un număr total de 1.168 zile de absență de pe teritoriul național,

perioadă ce excede cu mult celor 10 luni permise de lege.

Motivul pentru care

reclamantul nu îndeplinește cerința de a avea o ședere continuă în România este

reprezentat de faptul că este căpitan de vas, în anul 2009 acesta fiind angajat

cu forme legale de către compania P.S.M. din Bahamas în calitate de căpitan de

echipaj al navei malteze de pasageri „M.V.S.” din data de 20 aprilie 2009 până

la data de 22 octombrie 2009, perioadă în care a navigat pe ruta: Barcelona,

Villefrance, Civitavecchia, Livorno, Neapole și Tunisia.

Instanța de fond a

apreciat însă că absența reclamantului din țară nu este una nejustificată și,

deși legea nu prevede expres, nu poate rămâne indiferent motivul pentru care

cetățeanul străin nu îndeplinește cerința de a avea o ședere continuă pe

teritoriul României o anumită perioadă de timp.

În cauză, motivul

pentru care reclamantul are o absență din țară mai mare decât cea prevăzută de

lege este reprezentat de serviciul pe care îl are și pentru care are o

pregătire profesională corespunzătoare. Acesta nu s-a dezinteresat de Statul

Român în care dorește să rămână, aspect ce rezultă din faptul că și-a întemeiat

o familie, fiind căsătorit cu un cetățean român cu care are doi copii, dar și

din faptul că intenționează să-și construiască o locuință.

Este adevărat că

cetățeanului străin i se pot institui anumite obligații tocmai în considerarea

regimului juridic special, distinct de cel al unui cetățean român, pentru ca

acestuia să i se recunoască exercițiul dreptului la ședere pe termen lung, însă

acestea nu pot fi excesive. Iar respingerea cererii de acordare a dreptului de

ședere pe termen lung întrucât nu are o ședere continuă în România, iar aceasta

numai pentru că în tot timpul cât a lipsit din România, reclamantul era căpitan

de echipaj al unei nave, navigând în afara granițelor statului, este excesivă.

Conchide așadar instanța

că absența reclamantului din România nu este una nejustificată, ci se explică

printr-o situație de fapt obiectivă, respectiv necesitatea deplasării

reclamantului pentru prestarea muncii.

A interpreta altfel

ar putea duce la situația în care reclamantului din prezenta cauză să nu i se

recunoască dreptul de ședere pe termen lung întrucât muncește în afara

statului, având o enormă responsabilitate, în timp ce unui cetățean străin care

nu muncește dar are o ședere continuă în țară să i se recunoască acest drept pe

motiv că astfel s-ar realiza integrarea socială și culturală a străinului în

România.

În speță, absența

reclamantului îndeplinește cerința legală, fiind vorba de o absență mai mult de

6 luni consecutive de moment ce acesta nu s-a aflat în România în perioada 20

aprilie 2009 - 22 octombrie 2009, iar aceasta a fost continuă, iar nu

întreruptă.

Împotriva hotărârii

instanței de fond, pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări a declarat

recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că principalul criteriu ce stă la baza dobândirii dreptului

de ședere pe termen lung este durata șederii pe teritoriul României, iar pentru

obținerea acestui drept, legea limitează perioada de absență la mai puțin de 6

luni consecutive și la mai puțin de 10 luni, în total.

Recurentul mai

susține că legiuitorul nu face distincție între motivele care stau la baza

absenței și nu sunt prevăzute în textul de lege precizări sau excepții cu

privire la motivele de absență, ori, potrivit regulii ubi lex non distinguit,

nec nos distinguere debemus, dacă legea nu distinge, nici cel care

interpretează nu poate face distincții, astfel încât nu putem avea în vedere

situații care nu sunt conținute de lege.

Așadar, nu pot fi

primite apărările reclamantului în sensul că perioada de absență de pe

teritoriul României mai mare decât cea prevăzută de lege este impusă de

activitatea profesională pe care o desfășoară ori de orice altă obligație pe

care o are în afara României.

Chiar instanța de

fond arată în sentința contestată că legea nu prevede expres, deci nu distinge

cu privire la motivele absenței și recunoaște implicit că acesta nu

îndeplinește cerința de a avea o ședere continuă pe teritoriul României o

anumită perioadă de timp.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de recurs

invocate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

fondat.

Pentru a ajunge la

această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

Potrivit art. 71

alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în

România, prima condiție care trebuie îndeplinită pentru acordarea dreptului de

ședere pe termen lung este ca străinul să fi avut un drept de ședere continuă

pe teritoriul României în ultimii 5 ani, anteriori depunerii cererii, în sensul

că în această perioadă să nu fi absentat de pe teritoriul României mai mult de

6 luni consecutive și să nu fi depășit 10 luni de absență în total.

Textul de lege impune

ca străinul să nu aibă o absență de pe teritoriul României mai mare de 6 luni

consecutive sau de 10 luni în total, fără să facă distincție între „calitatea”

motivelor de absență, cu alte cuvinte dacă acestea sunt sau nu rezonabile, sau

obiective.

Deci, Inspectoratul

General pentru Imigrări poate verifica doar dacă absența străinului este mai

mare decât cea permisă, iar în situația în care constată depășirea acestei

perioade nu poate aprecia că totuși condiția de la art. 71 alin. (1) lit. a)

din O.U.G. nr. 194/2002 ar fi îndeplinită.

Înalta Curte constată

că susținerile reclamantului potrivit cărora a fost nevoit să părăsească

România datorită serviciului nu pot fi reținute ca și justificare pentru

neîndeplinirea condițiilor privind perioada de absență de pe teritoriul

României.

Reclamantul nu a

făcut nici dovada faptului că a fost nevoit să părăsească teritoriul național

dintr-o cauză exterioară, imprevizibilă și mai presus de voința sa, astfel

încât să se poată reține incidența unui caz de forță majoră care l-a determinat

să depășească durata de absență permisă.

Cetățeanul străin

este liber să-și aleagă profesia și să depună diligențele legale pentru a

obține cele necesare traiului dar aceasta nu aduce atingere dreptului Statului

de a condiționa, în baza suveranității sale, dobândirea unor drepturi de

îndeplinirea unor condiții, aspect valabil de altfel și în cazul cetățenilor

români.

Înalta Curte

apreciază că refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung este

justificat în raport de dispozițiile art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002, iar

faptul că reclamantul are funcția de „căpitan de vas" și acest fapt îi

impune părăsirea teritoriului României nu reprezintă o situație de forță

majoră, ci o opțiune a acestuia.

Criteriul principal

ce stă la baza dobândirii dreptului de ședere pe termen lung este durata

șederii pe teritoriul României.

Legiuitorul nu face

distincție între motivele care au stat la baza absenței și nu sunt prevăzute în

textul de lege precizări sau excepții cu privire la motivele de absență.

Din actele și

lucrările dosarului a rezultat că reclamatul are un număr total de 1.168 zile

de absență de pe teritoriul României, perioadă ce excede cu mult termenul

legal.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt întemeiate, iar

instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica sentința atacată, în

sensul că va respinge contestația reclamantului, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Inspectoratul General pentru Imigrări împotriva Sentinței civile

nr. 7023 din 10 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată, în sensul că respinge contestația formulată de reclamantul F.F.S.Y.,

ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 17 mai 2013.

Procesat de GGC - AS