ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5305/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 7023 din 10 decembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis contestația formulată de reclamantul F.F.S.Y., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație - Ministerul Administrației și Internelor, a anulat refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung comunicat reclamantului cu adresa nr. 2450515/GG/S2/28 septembrie 2012 și a obligat pârâtul la acordarea către reclamant a dreptului de ședere pe termen lung în România.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că prin decizia comunicată reclamantului cu adresa nr. 2450515/GG/S2/28 septembrie 2012 pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrațiune a respins cererea pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung în România depusă la sediul Serviciului cetățeni state terțe București la data de 27 martie 2012, în temeiul disp. art. 71 alin. (1) lit. a) pct. i din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, întrucât reclamantul nu a avut un drept de ședere continuă pe teritoriul României, în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, acesta figurând ieșit din țară 186 zile consecutive (20 aprilie 2009 - 23 octombrie 2009). În Raportul prin care s-a luat și hotărârea respingerii cererii, s-a stabilit și s-a reținut că acesta are un număr total de 1.168 zile de absență de pe teritoriul național, perioadă ce excede cu mult celor 10 luni permise de lege.

Motivul pentru care reclamantul nu îndeplinește cerința de a avea o ședere continuă în România este reprezentat de faptul că este căpitan de vas, în anul 2009 acesta fiind angajat cu forme legale de către compania P.S.M. din Bahamas în calitate de căpitan de echipaj al navei malteze de pasageri „M.V.S.” din data de 20 aprilie 2009 până la data de 22 octombrie 2009, perioadă în care a navigat pe ruta: Barcelona, Villefrance, Civitavecchia, Livorno, Neapole și Tunisia. Instanța de fond a apreciat însă că absența reclamantului din țară nu este una nejustificată și, deși legea nu prevede expres, nu poate rămâne indiferent motivul pentru care cetățeanul străin nu îndeplinește cerința de a avea o ședere continuă pe teritoriul României o anumită perioadă de timp.

În cauză, motivul pentru care reclamantul are o absență din țară mai mare decât cea prevăzută de lege este reprezentat de serviciul pe care îl are și pentru care are o pregătire profesională corespunzătoare. Acesta nu s-a dezinteresat de Statul Român în care dorește să rămână, aspect ce rezultă din faptul că și-a întemeiat o familie, fiind căsătorit cu un cetățean român cu care are doi copii, dar și din faptul că intenționează să-și construiască o locuință. Este adevărat că cetățeanului străin i se pot institui anumite obligații tocmai în considerarea regimului juridic special, distinct de cel al unui cetățean român, pentru ca acestuia să i se recunoască exercițiul dreptului la ședere pe termen lung, însă acestea nu pot fi excesive.

Iar respingerea cererii de acordare a dreptului de ședere pe termen lung întrucât nu are o ședere continuă în România, iar aceasta numai pentru că în tot timpul cât a lipsit din România, reclamantul era căpitan de echipaj al unei nave, navigând în afara granițelor statului, este excesivă. Conchide așadar instanța că absența reclamantului din România nu este una nejustificată, ci se explică printr-o situație de fapt obiectivă, respectiv necesitatea deplasării reclamantului pentru prestarea muncii. A interpreta altfel ar putea duce la situația în care reclamantului din prezenta cauză să nu i se recunoască dreptul de ședere pe termen lung întrucât muncește în afara statului, având o enormă responsabilitate, în timp ce unui cetățean străin care nu muncește dar are o ședere continuă în țară să i se recunoască acest drept pe motiv că astfel s-ar realiza integrarea socială și culturală a străinului în România.

În speță, absența reclamantului îndeplinește cerința legală, fiind vorba de o absență mai mult de 6 luni consecutive de moment ce acesta nu s-a aflat în România în perioada 20 aprilie 2009 - 22 octombrie 2009, iar aceasta a fost continuă, iar nu întreruptă. Împotriva hotărârii instanței de fond, pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că principalul criteriu ce stă la baza dobândirii dreptului de ședere pe termen lung este durata șederii pe teritoriul României, iar pentru obținerea acestui drept, legea limitează perioada de absență la mai puțin de 6 luni consecutive și la mai puțin de 10 luni, în total.

Recurentul mai susține că legiuitorul nu face distincție între motivele care stau la baza absenței și nu sunt prevăzute în textul de lege precizări sau excepții cu privire la motivele de absență, ori, potrivit regulii ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, dacă legea nu distinge, nici cel care interpretează nu poate face distincții, astfel încât nu putem avea în vedere situații care nu sunt conținute de lege. Așadar, nu pot fi primite apărările reclamantului în sensul că perioada de absență de pe teritoriul României mai mare decât cea prevăzută de lege este impusă de activitatea profesională pe care o desfășoară ori de orice altă obligație pe care o are în afara României. Chiar instanța de fond arată în sentința contestată că legea nu prevede expres, deci nu distinge cu privire la motivele absenței și recunoaște implicit că acesta nu îndeplinește cerința de a avea o ședere continuă pe teritoriul României o anumită perioadă de timp.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat. Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 71 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, prima condiție care trebuie îndeplinită pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung este ca străinul să fi avut un drept de ședere continuă pe teritoriul României în ultimii 5 ani, anteriori depunerii cererii, în sensul că în această perioadă să nu fi absentat de pe teritoriul României mai mult de 6 luni consecutive și să nu fi depășit 10 luni de absență în total.

Textul de lege impune ca străinul să nu aibă o absență de pe teritoriul României mai mare de 6 luni consecutive sau de 10 luni în total, fără să facă distincție între „calitatea” motivelor de absență, cu alte cuvinte dacă acestea sunt sau nu rezonabile, sau obiective. Deci, Inspectoratul General pentru Imigrări poate verifica doar dacă absența străinului este mai mare decât cea permisă, iar în situația în care constată depășirea acestei perioade nu poate aprecia că totuși condiția de la art. 71 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 ar fi îndeplinită. Înalta Curte constată că susținerile reclamantului potrivit cărora a fost nevoit să părăsească România datorită serviciului nu pot fi reținute ca și justificare pentru neîndeplinirea condițiilor privind perioada de absență de pe teritoriul României.

Reclamantul nu a făcut nici dovada faptului că a fost nevoit să părăsească teritoriul național dintr-o cauză exterioară, imprevizibilă și mai presus de voința sa, astfel încât să se poată reține incidența unui caz de forță majoră care l-a determinat să depășească durata de absență permisă. Cetățeanul străin este liber să-și aleagă profesia și să depună diligențele legale pentru a obține cele necesare traiului dar aceasta nu aduce atingere dreptului Statului de a condiționa, în baza suveranității sale, dobândirea unor drepturi de îndeplinirea unor condiții, aspect valabil de altfel și în cazul cetățenilor români. Înalta Curte apreciază că refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung este justificat în raport de dispozițiile art. 71 din O.U.G.

nr. 194/2002, iar faptul că reclamantul are funcția de „căpitan de vas" și acest fapt îi impune părăsirea teritoriului României nu reprezintă o situație de forță majoră, ci o opțiune a acestuia. Criteriul principal ce stă la baza dobândirii dreptului de ședere pe termen lung este durata șederii pe teritoriul României. Legiuitorul nu face distincție între motivele care au stat la baza absenței și nu sunt prevăzute în textul de lege precizări sau excepții cu privire la motivele de absență. Din actele și lucrările dosarului a rezultat că reclamatul are un număr total de 1.168 zile de absență de pe teritoriul României, perioadă ce excede cu mult termenul legal. Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt întemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica sentința atacată, în sensul că va respinge contestația reclamantului, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Inspectoratul General pentru Imigrări împotriva Sentinței civile nr. 7023 din 10 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că respinge contestația formulată de reclamantul F.F.S.Y., ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 mai 2013. Procesat de GGC - AS