AFFAIRE ÇOBANOĞLU ET BUDAK c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 5-3;Violation de l'art. 6-1
AFFAIRE ÇOBANOĞLU ET BUDAK c. TURQUIE (CtEDO, 2007)
A DOUA SECȚIUNE
CAUZA
ÇOBANOĞLU ȘI BUDAK c. TURCIA
(
Cererea nr
o
45977/99)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
30 ianuarie 2007
DEFINITIVĂ
30/04/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute la articolul
44 §
2 din Convenție. Poate suferi retușuri de formă.
În cauza Çobanoğlu și Budak c. Turcia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședând în cameră constituită din
:
D-nii
J.-P.
Costa
,
președinte
,
A.B.
Baka
,
R.
Türmen
,
M.
Ugrekhelidze
,
D-nele
E.
Fura-Sandström
,
D.
Jočienė,
M
D.
Popović,
judecători
,
și D-na
S.
Dollé,
grefier de secțiune
,
După ce au deliberat în camera de consiliu pe 9 ianuarie 2007,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această dată
:
PROCEDURĂ
1.
La originea cauzei se află o cerere (n
o
45977/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și prezentată Curții pe 4 ianuarie 1999 de doi cetățeni ai acestui stat, D-nii Lokman Çobanoğlu și Ferhat Budak («
reclamanții
»), în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale («
Convenția
»).
2.
Reclamanții sunt reprezentați de D-na S. Çınar, avocat la Diyarbakır. Guvernul turc («
Guvernul
») este reprezentat de agentul acestuia.
3.
Pe 13 februarie 2001, Curtea a decis trimiterea cererei Guvernului. Invocând art. 29 § 3 din Convenție, a decis că se va pronunța concomitent asupra admisibilității și pe fond.
FAPTE
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
4.
Reclamanții s-au născut în 1977 și locuiesc la Hakkari.
5.
D-nii Budak și Çobanoğlu au fost arestați respectiv pe 22 și 24
martie 1994. Erau minori elevi de liceu. Suspectați că au ascuns membri ai organizației ilegale PKK, reclamanții au fost luați în custodie. La o dată neprecizată, aceștia au recunoscut și au semnat declarații la poliție relatând pregătirea lor în cadrul organizației ilegale PKK timp de trei luni în 1993, activități de propagandă pentru aceasta cât și participarea lor la ostilități armate
(silahlı taciz)
împotriva mai multor clădiri publice la Yüksekova, în noaptea de 15 august 1993.
6.
Pe 1
aprilie 1994, după ce au fost ascultați de procurorul de stat lângă curtea de securitate de stat din Diyarbakır («
procurorul
» – «
curtea de securitate de stat
»), reclamanții au fost trimiși în fața judecătorului tribunalului de pace din Yüksekova («
judecătorul de pace
»). Conform rapoartelor de audiere, aceștia au recunoscut faptele care le erau imputate cât și autenticitatea și conținutul declarațiilor lor date procuraturii și poliției. Judecătorul de pace a dispus menținerea lor în detenție provizorie și reclamanții au fost încarcerați la penitenciarul din Siirt.
7.
Reclamanții au formulat opozițiilor împotriva ordonanțelor de detenție provizorie în fața curții de asise din Yüksekova («
curtea de asise
»).
8.
În scrisoarea din 3
aprilie 1994, D. Budak a contestat acuzațiile și a negat toate declarațiile sale anterioare, afirmând că le-a semnat sub amenința torturii. Înainte ca acesta să comparță în fața judecătorului de pace, polițiștii l-ar fi amenințat cu moartea dacă ar încerca să se retracteze. Reclamantul solicita să fie eliberat și ruga judecătorii să se informeze despre personalitatea sa de la conducerea liceului și de la angajatorul acestuia. Opoziția reclamantului a fost respingă, printr-o decizie pronunțată în aceeași zi.
9.
Același lucru s-a întâmplat și cu recurs prezentată de D. Çobanoğlu pe 5
aprilie 1994. Curtea de asise l-a respins motivând că «
tipul și natura infracțiunii imputate cât și starea actuală a probelor
» justificau menținerea acestuia în detenție. Pentru a sprijini cererea, acesta a expus că a recunoscut acuzațiile «
sub tortură
» și susținea că nu a putut să se exprime în fața judecătorului de pace, temându-se că va fi din nou maltratat de polițiști. Susținea că dacă ar refuza să îl elibereze, aceasta ar prejudicia studiile pe care le-a desfășurat cu succes până atunci.
10.
Prin două acte din 15 aprilie 1994, procurorul a pus în acuzație în fața curții de securitate de stat opt persoane, inclusiv reclamanții. Le imputau că sunt membri ai PKK și au participat la ostilități armate împotriva clădirilor aparținând instituțiilor publice pe 15
august 1993, în care un polițist și un militar au fost răniți și mai multe clădiri au fost daunate. A solicitat aplicarea articolelor 125 din codul penal și 5 din legea n
o
3713 privind lupta împotriva terorismului. Faptele imputate erau la acea vreme fapte pasibile de pedeapsa cu moartea.
11.
Pe 20 aprilie 1994, dezbaterile au fost deschise în fața curții de securitate de stat, în absența reclamanților.
12.
Prin scrisoarea din 9 mai 1994, avocatul a trimis curții de securitate de stat declarațiile sub jurământ ale trei martori, atestând că reclamantul Budak era un elev asiduu la liceu și că în timpul liber, lucra la un contabil expert.
13.
La ședința din 1
iunie 1994, informații și documente au fost cerute prefecturii stării de urgență. Acestea au ajuns la curtea de securitate de stat pe 16 septembrie următor.
14.
D. Budak a comparut la ședința din 19 iulie 1994. Avocatul acestuia, susținând contradicțiile dintre diverse probe de incriminare versate în dosar, a arătat că acestea nu puteau justifica menținerea clientului în detenție și a cerut eliberarea acestuia. Această cerere a fost respingă, motivând că motivele detenției persistau încă.
15.
La ședința din 16 septembrie 1994, unde ambii reclamanti erau prezenți, consilierul a solicitat din nou eliberarea lor provizorie. A subliniat faptul că probele furnizate de acuzare nici măcar nu coraborau confesiunile care le fuseseră extorquate în incintele poliției. La sfârșitul ședinței, judecătorii de fond au respins această cerere, ținând seama «
de tipul infracțiunii imputate acuzaților și de conținutul dosarului
».
16.
Cererile de eliberare, amplu motivate, pe care consilierul le-a prezentat la ședințele următoare din 4
octombrie, 1
noiembrie, 13
decembrie 1994 cât și din 31 ianuarie 1995, au fost și ele respinse, tot în baza «
tipului infracțiunii imputate acuzaților și a conținutului dosarului
». Pentru a susține cererile, reclamanții au citat martori în apărare și au furnizat documente care să ateste asiduu lor la liceu. Reclamantul Çobanoğlu a depus, de asemenea, un document dintr-un spital unde a suferit tratament în perioada faptelor imputate. Ambii reclamanti au atras atenția curții asupra faptului că erau minori și că nu au beneficiat de asistența unui avocat în faza de urmărire penală.
17.
Dezbaterile au fost reluate pe 14 martie 1995. Reclamanții au cerut să fie admis beneficiile legii n
o
3419 privind repentenții și, în consecință, eliberarea lor provizorie. Judecătorii, hotărând să ceară opinia ministerului de interne privind aplicabilitatea legii reclamanților, i-au respins din cererea lor de eliberare, ținând seama «
de
tipul infracțiunii care le era imputat și de conținutul dosarului
». De asemenea, au subliniat că reclamanții nu au colaborat cu autoritățile, nu au furnizat nici o informație despre organizația teroristă.
18.
La ședința din 25 aprilie 1995, curtea de securitate de stat a anunțat reclamanților că ministerul nu era favorabil aplicării legii n
o
Consilierul lor, reamintind că curtea nu era legată de opinia ministerului, a pus din nou în discuție lacunele din dosarul cauzei și a susținut că, în absența unor dovezi concrete, clienții săi trebuiau să fie eliberați. Cererea a fost respingă, ținând seama « de tipul infracțiunii imputate acuzaților, de conținutul dosarului și de data plasării lor în detenție provizorie
».
19.
Același lucru s-a întâmplat la ședințele care s-au ținut pe 20
iunie, 25
iulie, 26 septembrie, 7 noiembrie și 12 decembrie 1995, 6
februarie, 2
aprilie, 21 mai și 18 iunie 1996
: pentru a respinge cererile succesive de eliberare, judecătorii de fond s-au referit uneori «
la tipul infracțiunii imputate și la conținutul dosarului
» alteori «
la conținutul dosarului
și la durata detenției acuzaților
».
20.
La ședința din 26 septembrie 1995, avocații reclamanților au cerut curții de securitate de stat să se informeze dacă alte persoane au fost arestate pentru aceleași infracțiuni. Aceasta a decis să se instruiască pe această chestiune. Informațiile și documentele aferente au ajuns la această curte pe 7 noiembrie următor.
21.
La ședința din 15 august 1996, curtea a decis să unească o altă procedură cu cea aflată în fața acesteia. Un singur martor a fost audiat prin comisie rogatorie din 25 februarie 1997 în cadrul procedurilor unite. Mărturisirea a fost introdusă în dosar pe 8 aprilie 1997.
22.
La ședința din 19 noiembrie 1996, avocații au atras atenția judecătorilor la faptul că anumiți acuzați urmăriți pe baza declarațiilor semnate de reclamanti în faza de urmărire penală au fost achitați, și că aceste declarații obținute sub amenință nu ar trebui în nici un caz să fie luate în considerare ca probă.
23.
La ședința din 15 iulie 1997, reclamanții au subliniat că se aflau în detenție provizorie de trei ani și că au trebuit să-și întrerupă educația. Reclamantul Çobanoğlu a mai arătat că era bolnav și că recent a trebuit să fie spitalizat.
24.
Raportul final privind expertiza cerută de curtea de securitate de stat pe 16 septembrie 1994, pentru a determina vârsta unuia dintre co-acuzați, a ajuns la această curte pe 23 februarie 1999. În intervalul respectiv, așteptarea rezultatelor în acest sens a fost menționată ca motiv de amânare în toate rapoartele din ședințe.
25.
Amânările ședințelor au fost motivate, de asemenea, prin «
schimbarea în compoziția curții
», și «
așteptarea opiniei ministerului de interne
». O singură amânare a ședinței, cea din 28 septembrie 1999, a fost motivată exclusiv prin absența unuia dintre avocații reclamanților.
26.
Prin hotărâre din 21 decembrie 1999, la încheierea celei de-a patruzeci și treisprezecelea ședințe, curtea de securitate de stat a declarat reclamanții vinovați de faptele imputate. I-a condamnat inițial la pedeapsa cu moartea în conformitate cu art. 125 din codul penal privind «
activitățile grave care urmăresc substrăgerea unei părți din teritoriul țării de sub administrația statului
». Ținând seama de faptul că reclamanții erau minori la epoca faptelor, și de bună lor purtare în cursul ședințelor, i-a condamnat în final la pedepse de închisoare de șaisprezece ani și opt luni și a decis imputarea duratei detenției provizorii asupra
quantum
-ului pedepselor acestora.
Potrivit considerentelor sentinței sale, curtea de securitate de stat s-a bazat exclusiv pe declarațiile pe care reclamanții le-au semnat în faza de urmărire penală.
27.
Reclamanții au atacat această hotărâre.
28.
Printr-o hotărâre definitivă din 17 octombrie 2000, Curtea de Casație a confirmat hotărârea pronunțată în prima instanță.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
29.
Dispozițiile relevante din codul de procedură penală se citesc ca urmare
:
art. 112
«
În cursul urmăririi provizorii, atât timp cât durează detenția provizorie a acuzatului și la interval de treizeci de zile cel mult, judecătorul de pace examinează, la cererea procurorului, dacă este sau nu necesar să mențină interesatul în detenție.
Acuzatul poate, de asemenea, cere, în termenul prevăzut în paragrafele anterioare, ca tribunalul să se gândească la chestiunea detenției sale provizorii.
În cursul procedurii unui acuzat în detenție provizorie, tribunalul decide din oficiu, la fiecare ședință sau, dacă circumstanțele o cere, între ședințe, dacă este necesar să prelungească detenția provizorie a interesatului.
»
art. 298 din codul de procedură penală, așa cum a fost modificat prin legea n
o
3842 din 18 noiembrie 1992, prevede
:
art. 298
«
Nu se poate formula opoziție împotriva sentințelor tribunalelor.
Principiul enunțat mai sus nu se aplică detenției, menținerii în detenție (...)
»
art. 299 §§ 2 și 3
«
(...) examinarea opozițiilor introduse împotriva deciziilor și ordonanțelor pronunțate de judecătorul de pace revine președintelui sau unui judecător al tribunalului de instanță superioară de același târg (...)
«
(...) examinarea opozițiilor introduse împotriva deciziilor și ordonanțelor pronunțate de acest tribunal [curte de asise] revine camerei al cărei număr urmează, (...), dacă nu există decât o singură cameră, este curtea de asise cea mai apropiată care este competentă să cunoască de opoziție (...)
»
30.
Potrivit articolului 13 al legii n
o
2845 din 16 iunie 1983, dacă o detenție provizorie este ordonată de un judecător assessor al unei curți de securitate de stat, îi revine acesteia să se pronunțe asupra opozițiilor formulate împotriva ordonanței în chestiune. Lucrurile stau altfel atunci când se tratează o decizie de menținere în detenție provizorie ordonată de camera de judecată a curții de securitate de stat. În acest caz, dacă curtea de securitate de stat este compusă din mai multe camere, în baza articolului 18 al legii n
o
2845, citit în corelaț cu art. 299 § 3 al codului de procedură penală, camera al cărei număr urmează este competentă să cunoască de opoziție; dacă nu există decât o singură cameră, este curtea de securitate de stat a circumscripției cel mai apropiată care hotărăște.
În ceea ce privește procedura care trebuie urmată, art. 302 § 1 din CPP este redactat după cum urmează
:
«
Salvo excepțiile prevăzute de lege, decizia asupra unei opozițiuni este pronunțată fără ședință publică. Cu toate acestea, dacă este cazul, procurorul de stat
este
audiat.
»
31.
Cât privește executarea pedepselor, art. 40 § 1 din codul penal prevede că durata detenției anterioare datei la care o sentință de condamnare devine definitivă trebuie să fie scăzută din pedeapsa cu închisoare în final aplicată.
PE DREPT
I.
PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 5 § 3 DIN CONVENȚIE
32.
Reclamanții se consideră victime, din cauza duratei detenției lor provizorii, a unei violări a articolului 5 § 3 din Convenție, prin care
:
«
Orice persoană arestată sau ținută în custodie în condițiile prevăzute de paragraful
1
lit. c) al acestui articol, trebuie pusă imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat competent prin lege să exercite funcții judiciare și are dreptul să fie judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în cursul procedurilor. Libertatea poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezența interesatului la ședință.
»
A.
Privind admisibilitatea
33.
Guvernul observă că reclamanții nu au formulat opozițiuni împotriva diferitelor decizii de menținere în detenție provizorie pronunțate la fiecare ședință, deși acest remediu era prevăzut de codul de procedură penală («
CPP
») (vezi §30 mai sus). Susține că aceasta este o cale de atac efectivă, care trebuie epuizată pentru a se conforma cerințelor articolului 35 din Convenție. Ca dovadă, citează eliberarea unui co-acuzat în procedura reclamanților, printr-o schimbare a opiniei judecătorilor care sedeau la curtea de securitate de stat. Guvernul anexează, de asemenea, copii ale deciziilor de eliberare, ca exemplu, pronunțate în urma unei opozițiuni motivate de starea de sănătate sau de statutul de funcționar al unor deținuți.
34.
Reclamanții reamintesc mai întâi că au formulat opoziții împotriva ordonanței de plasare în detenție provizorie (§7 mai sus). Subliniază că, ținând seama de gravitatea pedepsei care se cuvine – pedeapsa cu moartea –, nu aveau nici o șansă să obțină o eliberare provizorie, deoarece jurisdicțiile naționale s-au bazat pe durata pedepsei cerute împotriva lor pentru a pronunța menținerea lor în detenție.
35.
Curtea reamintește că, potrivit articolului 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, după cum se înțelege conform principiilor dreptului internațional general recunoscut. Această regulă se bazează pe necesitatea de a da mai întâi statului pârât posibilitatea de a remedia situația litigioasă, prin propriile resurse și în ordinea sa juridică internă. Scopul acesteia este, prin urmare, să ofere statelor posibilitatea de a corija presupusele încălcări împotriva lor. Cu toate acestea, nu se acomodează cu o aplicare automată și nu are caracter absolut; în controlul respectării acesteia, trebuie ținut seama de circumstanțele cauzei (vezi
Van Oosterwijck c.
Belgia
, hotărâre din 6 noiembrie 1980, seria A nr
o
40, p. 18, §§ 34-35).
36.
Curtea recunoaște, prin urmare, că această prevedere trebuie aplicată «
cu o anumită flexibilitate
» și «
fără formalism exagerat
» (vezi
Cardot
c.
Franța
, hotărâre din 19 martie 1991, seria A nr
o
200, p. 18, § 34); este suficient ca interesatul să fi ridicat în fața autorităților naționale «
cel puțin în substanță, și în condițiile și termenele prescrise de dreptul intern
» pretențiile pe care intenționează să le formuleaze mai târziu în fața Curții (vezi
Castells c.
Spania
, hotărâre din 23 aprilie 1992, seria A nr
o
236, p. 19, § 27, și
Akdivar și alții c. Turcia
, hotărâre din 16 septembrie 1996,
Colecția
hotărârilor și
deciziilor 1996-IV, §§ 65-69).
37.
În acest sens, observă că obiectul plângerii reclamanților în fața sa a fost examinat în cursul procedurilor interne. Într-adevăr, potrivit documentelor din dosar, reclamanții au formulat de mai multe ori cereri de eliberare provizorie în cursul celor patruzeci și trei de ședințe ținute în fața curții de securitate de stat, cereri care au fost toate respinse.
38.
De asemenea, în cursul procedurii litigioase, curtea de securitate de stat a examinat din oficiu, de aproximativ patruzeci de ori, chestiunea menținerii în detenție a reclamanților, exercitând astfel prerogativele recunoscute de art. 112 din codul de procedură penală, care recunoaște competența judecătorului național de a se pronunța din oficiu, la fiecare ședință, asupra necesității sau nu a menținerii în detenție provizorie.
39.
În aceste condiții, Curtea consideră că jurisdicțiile interne aveau posibilitatea de a pune capăt detenției pretinse ca fiind excesivă (vezi
Temel și Taskin c. Turcia
(decizie), nr
o
40159/98, 14 noiembrie 2002, și
Acunbay c. Turcia
, nr
os
61442/00 și 61445/00, § 48, 31 mai 2005) și, prin urmare, de a evita sau remedia presupusele încălcări împotriva lor.
40.
Curtea observă, în final, că exemplul dat de Guvern privește o schimbare a opiniei judecătorilor din curtea de prim nivel de jurisdicție, și în nici un caz nu demonstrează efectivitatea recursului în al doilea grad. Cât privește copiile judecății pe care le-a trimis Curții, acestea sunt circumstanțe care nu au relevanță cu cele din cauza de față.
41.
Deci, este necesar să se respingă excepția preliminară atâta cât a fost ridicată de Guvern și să se declare plângerea admisibilă (
Acunbay
, precitată, § 50).
B.
Pe fond
42.
Guvernul nu se pronunță asupra fondul plângerii.
43.
Reclamanții susțin că curtea de securitate de stat a pronunțat menținerea lor în detenție la încheierea fiecărei ședințe pe baza unei formule tip, deloc detaliate, referindu-se în special
la natura crimei și gravitatea pedepsei care se cuvine, fără alte precizări, prelungind astfel în mod excesiv detenția lor.
44.
Curtea reamintește că termenul final al perioadei vizate la articolul
5
§
3 este «
ziua în care s-a hotărât asupra fondului acuzației chiar doar în prima instanță
» (vezi, printre altele,
Labita c. Italia
[MC], nr
o
26772/95, § 147, CEDO 2000-IV). În acest sens, observă că detenția reclamanților a început pe 22 și 24 martie 1994, datele arestării lor, pentru a se termina pe 21
decembrie 1999, data condamnării lor de curtea de securitate de stat. A durat, prin urmare, aproximativ cinci ani și opt luni.
45.
Curtea subliniază, de asemenea, că le revine mai întâi autorităților judiciare naționale să se asigure că, într-un caz dat, durata detenției provizorii a unui acuzat nu depășește limita rezonavilului. Pentru aceasta, trebuie să examineze toate circumstanțele de natură să releveze sau să exclude existența unei adevărate cerințe de interes public care să justifice, ținând seama de prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și să dea seama în deciziile lor care resping cererile de eliberare. Este în esență pe baza motivelor cuprinse în aceste decizii, cât și a faptelor necontroversate indicate de interesatul în cererile sale, că Curtea trebuie să determine dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție (vezi
Assenov și alții c. Bulgaria
, hotărâre din 28 octombrie 1998,
Colecția
1998
‑
VIII, § 154).
46.
În acest sens, persistența unor motive plauzibile de a suspiciona persoana arestată de a comite o infracțiune este o condiție
sine qua non
a legalității menținerii în detenție, dar după o oarecare vreme nu este suficientă; Curtea trebuie atunci să stabilească dacă alte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze lipsirea de libertate. Atunci când acestea se dovedesc a fi «
relevante
» și «
suficiente
», aceasta cercetează, de asemenea, dacă autoritățile naționale au acordat o «
diligență deosebită urmăririi procedurii
» (vezi, printre altele,
Mansur c.
Turcia
, hotărâre din 8 iunie 1995, seria A nr
o
319-B, § 52).
47.
În cauza de față, rezultă din elementele dosarului că curtea de securitate de stat a pronunțat în mod regulat, la încheierea fiecărei ședințe, menținerea în detenție a reclamanților, pe baza unor formule aproape întotdeauna identice, dacă nu chiar stereotipe, precum «
natura crimelor imputate
», «
starea probelor
» și «
data detenției
», «
conținutul dosarului
».
48.
De altfel, potrivit Curții, dacă «
starea probelor
» poate fi înțeleasă ca indicând existența și persistența unor indicii grave de vinovăție și dacă, în general, aceste circumstanțe pot constitui factori relevanți, acestea nu pot fi suficiente pentru a justifica, singure, o detenție atât de lungă (vezi, în special,
Mansur
, precitată, § 57, și
Demirel c.
Turcia
,
nr
o
39324/98, § 61, 28 ianuarie 2003).
49.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție.
II
PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE
50.
Reclamanții pretind că durata procedurii a încălcat principiul «
termenului rezonabil
» prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, redactat ca urmare
:
«
Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie auzită (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra fondului oricărei acuzații în materie penală adusă împotriva sa.
»
A.
Privind admisibilitatea
51.
Curtea constată că plângerile reclamanților nu sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea, observă că nu se lovesc de nici un alt motiv de inadmisibilitate.
B.
Pe fond
52.
Perioada care trebuie considerată a început prin arestarea reclamanților Budak și Çobanoğlu respectiv pe 22 și 24 martie 1994. S-a încheiat pe 17 octombrie 2000, printr-o hotărâre definitivă a Curții de Casație. A durat, prin urmare, aproximativ șase ani și șapte luni, pentru două niveluri de jurisdicție.
53.
Guvernul consideră că, ținând seama de circumstanțele cauzei, durata procedurii nu poate fi considerată ca fiind derizoară în privința Convenției și a jurisprudenței Curții.
Susține că durata procedurii a fost datorată complexității cauzei și mai ales necesității de a examina alte dosare referitoare la acuzați.
Guvernul subliniază că avocații reclamanților au cerut, la ședința din 13 decembrie 1994, ca anumiți inculpați care au regretat și care ar putea depune mărturie cu privire la cauza lor să fie ascultați. Precizează, de asemenea, că avocații s-au scuzat pentru patru ședințe, între februarie 1996 și noiembrie 1999. De două ori, ar fi solicitat termene pentru prezentarea apărării lor. Pentru a susține o cerere de eliberare, au solicitat examinarea unei proceduri anterioare în care reclamantul Çobanoğlu fusese achitat de acuzații similare.
54.
Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (vezi, printre multe altele,
Pélissier și Sassi c. Franța
[MC], nr
o
25444/94, § 67, CEDO 1999-II).
55.
Curtea observă că Guvernul invoacă complexitatea cauzei fără a preciza în ce constă aceasta. Observă că procedura penală în cauză comporta șase alți acuzați pe lângă reclamanti. Curtea recunoaște că acest fapt poate fi un element propriu să prelungească o procedură. Cu toate acestea, potrivit considerentelor hotărârii curții de securitate de stat, condamnarea reclamanților se bazează în esență pe conținutul actului de acuzare, iar acesta din urmă pe declarațiile lor contestate, recoltate în cursul urmăririi provizorii. Nicio probă obținută în cursul procedurii în fața acestei curți nu figurează în motivarea condamnării. Curtea deduce din aceasta că, chiar dacă procedura comporta o anumită complexitate, aceasta nu trebuie să fi influențat judecata referitoare la reclamanti.
56.
Curtea observă, de asemenea, că termenele cerute pentru pregătirea apărării și cererile de investigație sau audiere de martori provenite de la avocații reclamanților sunt toate simple acte procedurale necesare pentru elucidarea faptelor. Cât privește ședințele la care avocații au fost absenti, Curtea notează o singură ședință în care absența unui avocat a fost singurul motiv de amânare. Nici unul din factorii invocați de Guvern nu poate fi considerat determinant în prelungirea procedurii în cauză.
57.
Curtea a tratat de mai multe ori cauze ridicând întrebări similare cu cea din cauza de față și a constatat încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție (vezi
Pélissier și Sassi,
precitată).
58.
După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nici un fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în cauza de față durata procedurii litigioase este excesivă și nu corespunde cerințelor «
termenului rezonabil
».
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.
III.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
59.
Potrivit articolului 41 din Convenție,
«
Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante nu permite repararea decât incomplet a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă sunt cazuri, o satisfacție echitabilă.
»
60.
Reclamanții nu au prezentat nici o cerere de satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu este cazul să le acorde o sumă la acest titlu.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1.
Declară
petiția admisibilă
;
2.
Stabilește
că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție
;
3.
Stabilește
că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție.
Întocmit în franceză, apoi comunicat în scris pe 30 ianuarie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Grefier
Președinte