AFFAIRE ÇOBANOĞLU ET BUDAK c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (n o 45977/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și prezentată Curții pe 4 ianuarie 1999 de doi cetățeni ai acestui stat, D-nii Lokman Çobanoğlu și Ferhat Budak (« reclamanții »), în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamanții sunt reprezentați de D-na S. Çınar, avocat la Diyarbakır. Guvernul turc (« Guvernul ») este reprezentat de agentul acestuia.

Pe 13 februarie 2001, Curtea a decis trimiterea cererei Guvernului. Invocând art. 29 § 3 din Convenție, a decis că se va pronunța concomitent asupra admisibilității și pe fond. FAPTE I.

D-nii Budak și Çobanoğlu au fost arestați respectiv pe 22 și 24 martie 1994. Erau minori elevi de liceu. Suspectați că au ascuns membri ai organizației ilegale PKK, reclamanții au fost luați în custodie. La o dată neprecizată, aceștia au recunoscut și au semnat declarații la poliție relatând pregătirea lor în cadrul organizației ilegale PKK timp de trei luni în 1993, activități de propagandă pentru aceasta cât și participarea lor la ostilități armate (silahlı taciz) împotriva mai multor clădiri publice la Yüksekova, în noaptea de 15 august 1993.

Pe 1 aprilie 1994, după ce au fost ascultați de procurorul de stat lângă curtea de securitate de stat din Diyarbakır (« procurorul » – « curtea de securitate de stat »), reclamanții au fost trimiși în fața judecătorului tribunalului de pace din Yüksekova (« judecătorul de pace »). Conform rapoartelor de audiere, aceștia au recunoscut faptele care le erau imputate cât și autenticitatea și conținutul declarațiilor lor date procuraturii și poliției. Judecătorul de pace a dispus menținerea lor în detenție provizorie și reclamanții au fost încarcerați la penitenciarul din Siirt.

Reclamanții au formulat opozițiilor împotriva ordonanțelor de detenție provizorie în fața curții de asise din Yüksekova (« curtea de asise »).

În scrisoarea din 3 aprilie 1994, D. Budak a contestat acuzațiile și a negat toate declarațiile sale anterioare, afirmând că le-a semnat sub amenința torturii. Înainte ca acesta să comparță în fața judecătorului de pace, polițiștii l-ar fi amenințat cu moartea dacă ar încerca să se retracteze. Reclamantul solicita să fie eliberat și ruga judecătorii să se informeze despre personalitatea sa de la conducerea liceului și de la angajatorul acestuia. Opoziția reclamantului a fost respingă, printr-o decizie pronunțată în aceeași zi.

Același lucru s-a întâmplat și cu recurs prezentată de D. Çobanoğlu pe 5 aprilie 1994. Curtea de asise l-a respins motivând că « tipul și natura infracțiunii imputate cât și starea actuală a probelor » justificau menținerea acestuia în detenție. Pentru a sprijini cererea, acesta a expus că a recunoscut acuzațiile « sub tortură » și susținea că nu a putut să se exprime în fața judecătorului de pace, temându-se că va fi din nou maltratat de polițiști. Susținea că dacă ar refuza să îl elibereze, aceasta ar prejudicia studiile pe care le-a desfășurat cu succes până atunci.

Prin două acte din 15 aprilie 1994, procurorul a pus în acuzație în fața curții de securitate de stat opt persoane, inclusiv reclamanții. Le imputau că sunt membri ai PKK și au participat la ostilități armate împotriva clădirilor aparținând instituțiilor publice pe 15 august 1993, în care un polițist și un militar au fost răniți și mai multe clădiri au fost daunate. A solicitat aplicarea articolelor 125 din codul penal și 5 din legea n o 3713 privind lupta împotriva terorismului. Faptele imputate erau la acea vreme fapte pasibile de pedeapsa cu moartea.

Pe 20 aprilie 1994, dezbaterile au fost deschise în fața curții de securitate de stat, în absența reclamanților.

Prin scrisoarea din 9 mai 1994, avocatul a trimis curții de securitate de stat declarațiile sub jurământ ale trei martori, atestând că reclamantul Budak era un elev asiduu la liceu și că în timpul liber, lucra la un contabil expert.

La ședința din 1 iunie 1994, informații și documente au fost cerute prefecturii stării de urgență. Acestea au ajuns la curtea de securitate de stat pe 16 septembrie următor.

D. Budak a comparut la ședința din 19 iulie 1994. Avocatul acestuia, susținând contradicțiile dintre diverse probe de incriminare versate în dosar, a arătat că acestea nu puteau justifica menținerea clientului în detenție și a cerut eliberarea acestuia. Această cerere a fost respingă, motivând că motivele detenției persistau încă.

La ședința din 16 septembrie 1994, unde ambii reclamanti erau prezenți, consilierul a solicitat din nou eliberarea lor provizorie. A subliniat faptul că probele furnizate de acuzare nici măcar nu coraborau confesiunile care le fuseseră extorquate în incintele poliției. La sfârșitul ședinței, judecătorii de fond au respins această cerere, ținând seama « de tipul infracțiunii imputate acuzaților și de conținutul dosarului ».

Cererile de eliberare, amplu motivate, pe care consilierul le-a prezentat la ședințele următoare din 4 octombrie, 1 noiembrie, 13 decembrie 1994 cât și din 31 ianuarie 1995, au fost și ele respinse, tot în baza « tipului infracțiunii imputate acuzaților și a conținutului dosarului ». Pentru a susține cererile, reclamanții au citat martori în apărare și au furnizat documente care să ateste asiduu lor la liceu. Reclamantul Çobanoğlu a depus, de asemenea, un document dintr-un spital unde a suferit tratament în perioada faptelor imputate. Ambii reclamanti au atras atenția curții asupra faptului că erau minori și că nu au beneficiat de asistența unui avocat în faza de urmărire penală.

Dezbaterile au fost reluate pe 14 martie 1995. Reclamanții au cerut să fie admis beneficiile legii n o 3419 privind repentenții și, în consecință, eliberarea lor provizorie. Judecătorii, hotărând să ceară opinia ministerului de interne privind aplicabilitatea legii reclamanților, i-au respins din cererea lor de eliberare, ținând seama « de tipul infracțiunii care le era imputat și de conținutul dosarului ». De asemenea, au subliniat că reclamanții nu au colaborat cu autoritățile, nu au furnizat nici o informație despre organizația teroristă.

La ședința din 25 aprilie 1995, curtea de securitate de stat a anunțat reclamanților că ministerul nu era favorabil aplicării legii n o 3419. Consilierul lor, reamintind că curtea nu era legată de opinia ministerului, a pus din nou în discuție lacunele din dosarul cauzei și a susținut că, în absența unor dovezi concrete, clienții săi trebuiau să fie eliberați. Cererea a fost respingă, ținând seama « de tipul infracțiunii imputate acuzaților, de conținutul dosarului și de data plasării lor în detenție provizorie ».

Același lucru s-a întâmplat la ședințele care s-au ținut pe 20 iunie, 25 iulie, 26 septembrie, 7 noiembrie și 12 decembrie 1995, 6 februarie, 2 aprilie, 21 mai și 18 iunie 1996 : pentru a respinge cererile succesive de eliberare, judecătorii de fond s-au referit uneori « la tipul infracțiunii imputate și la conținutul dosarului » alteori « la conținutul dosarului și la durata detenției acuzaților ».

La ședința din 26 septembrie 1995, avocații reclamanților au cerut curții de securitate de stat să se informeze dacă alte persoane au fost arestate pentru aceleași infracțiuni. Aceasta a decis să se instruiască pe această chestiune. Informațiile și documentele aferente au ajuns la această curte pe 7 noiembrie următor.

La ședința din 15 august 1996, curtea a decis să unească o altă procedură cu cea aflată în fața acesteia. Un singur martor a fost audiat prin comisie rogatorie din 25 februarie 1997 în cadrul procedurilor unite. Mărturisirea a fost introdusă în dosar pe 8 aprilie 1997.

La ședința din 19 noiembrie 1996, avocații au atras atenția judecătorilor la faptul că anumiți acuzați urmăriți pe baza declarațiilor semnate de reclamanti în faza de urmărire penală au fost achitați, și că aceste declarații obținute sub amenință nu ar trebui în nici un caz să fie luate în considerare ca probă.

La ședința din 15 iulie 1997, reclamanții au subliniat că se aflau în detenție provizorie de trei ani și că au trebuit să-și întrerupă educația. Reclamantul Çobanoğlu a mai arătat că era bolnav și că recent a trebuit să fie spitalizat.

Raportul final privind expertiza cerută de curtea de securitate de stat pe 16 septembrie 1994, pentru a determina vârsta unuia dintre co-acuzați, a ajuns la această curte pe 23 februarie 1999. În intervalul respectiv, așteptarea rezultatelor în acest sens a fost menționată ca motiv de amânare în toate rapoartele din ședințe.

Amânările ședințelor au fost motivate, de asemenea, prin « schimbarea în compoziția curții », și « așteptarea opiniei ministerului de interne ». O singură amânare a ședinței, cea din 28 septembrie 1999, a fost motivată exclusiv prin absența unuia dintre avocații reclamanților.

Prin hotărâre din 21 decembrie 1999, la încheierea celei de-a patruzeci și treisprezecelea ședințe, curtea de securitate de stat a declarat reclamanții vinovați de faptele imputate. I-a condamnat inițial la pedeapsa cu moartea în conformitate cu art. 125 din codul penal privind « activitățile grave care urmăresc substrăgerea unei părți din teritoriul țării de sub administrația statului ». Ținând seama de faptul că reclamanții erau minori la epoca faptelor, și de bună lor purtare în cursul ședințelor, i-a condamnat în final la pedepse de închisoare de șaisprezece ani și opt luni și a decis imputarea duratei detenției provizorii asupra quantum -ului pedepselor acestora. Potrivit considerentelor sentinței sale, curtea de securitate de stat s-a bazat exclusiv pe declarațiile pe care reclamanții le-au semnat în faza de urmărire penală.

Reclamanții au atacat această hotărâre.

Printr-o hotărâre definitivă din 17 octombrie 2000, Curtea de Casație a confirmat hotărârea pronunțată în prima instanță. II.

Potrivit articolului 13 al legii n o 2845 din 16 iunie 1983, dacă o detenție provizorie este ordonată de un judecător assessor al unei curți de securitate de stat, îi revine acesteia să se pronunțe asupra opozițiilor formulate împotriva ordonanței în chestiune. Lucrurile stau altfel atunci când se tratează o decizie de menținere în detenție provizorie ordonată de camera de judecată a curții de securitate de stat. În acest caz, dacă curtea de securitate de stat este compusă din mai multe camere, în baza articolului 18 al legii n o 2845, citit în corelaț cu art. 299 § 3 al codului de procedură penală, camera al cărei număr urmează este competentă să cunoască de opoziție; dacă nu există decât o singură cameră, este curtea de securitate de stat a circumscripției cel mai apropiată care hotărăște. În ceea ce privește procedura care trebuie urmată, art. 302 § 1 din CPP este redactat după cum urmează : « Salvo excepțiile prevăzute de lege, decizia asupra unei opozițiuni este pronunțată fără ședință publică. Cu toate acestea, dacă este cazul, procurorul de stat este audiat. »

Cât privește executarea pedepselor, art. 40 § 1 din codul penal prevede că durata detenției anterioare datei la care o sentință de condamnare devine definitivă trebuie să fie scăzută din pedeapsa cu închisoare în final aplicată. PE DREPT I.

Guvernul observă că reclamanții nu au formulat opozițiuni împotriva diferitelor decizii de menținere în detenție provizorie pronunțate la fiecare ședință, deși acest remediu era prevăzut de codul de procedură penală (« CPP ») (vezi §30 mai sus). Susține că aceasta este o cale de atac efectivă, care trebuie epuizată pentru a se conforma cerințelor articolului 35 din Convenție. Ca dovadă, citează eliberarea unui co-acuzat în procedura reclamanților, printr-o schimbare a opiniei judecătorilor care sedeau la curtea de securitate de stat. Guvernul anexează, de asemenea, copii ale deciziilor de eliberare, ca exemplu, pronunțate în urma unei opozițiuni motivate de starea de sănătate sau de statutul de funcționar al unor deținuți.

Reclamanții reamintesc mai întâi că au formulat opoziții împotriva ordonanței de plasare în detenție provizorie (§7 mai sus). Subliniază că, ținând seama de gravitatea pedepsei care se cuvine – pedeapsa cu moartea –, nu aveau nici o șansă să obțină o eliberare provizorie, deoarece jurisdicțiile naționale s-au bazat pe durata pedepsei cerute împotriva lor pentru a pronunța menținerea lor în detenție.

Curtea reamintește că, potrivit articolului 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, după cum se înțelege conform principiilor dreptului internațional general recunoscut. Această regulă se bazează pe necesitatea de a da mai întâi statului pârât posibilitatea de a remedia situația litigioasă, prin propriile resurse și în ordinea sa juridică internă. Scopul acesteia este, prin urmare, să ofere statelor posibilitatea de a corija presupusele încălcări împotriva lor. Cu toate acestea, nu se acomodează cu o aplicare automată și nu are caracter absolut; în controlul respectării acesteia, trebuie ținut seama de circumstanțele cauzei (vezi Van Oosterwijck c. Belgia , hotărâre din 6 noiembrie 1980, seria A nr o 40, p. 18, §§ 34-35).

Curtea recunoaște, prin urmare, că această prevedere trebuie aplicată « cu o anumită flexibilitate » și « fără formalism exagerat » (vezi Cardot c. Franța , hotărâre din 19 martie 1991, seria A nr o 200, p. 18, § 34); este suficient ca interesatul să fi ridicat în fața autorităților naționale « cel puțin în substanță, și în condițiile și termenele prescrise de dreptul intern » pretențiile pe care intenționează să le formuleaze mai târziu în fața Curții (vezi Castells c. Spania , hotărâre din 23 aprilie 1992, seria A nr o 236, p. 19, § 27, și Akdivar și alții c. Turcia , hotărâre din 16 septembrie 1996, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-IV, §§ 65-69).

În acest sens, observă că obiectul plângerii reclamanților în fața sa a fost examinat în cursul procedurilor interne. Într-adevăr, potrivit documentelor din dosar, reclamanții au formulat de mai multe ori cereri de eliberare provizorie în cursul celor patruzeci și trei de ședințe ținute în fața curții de securitate de stat, cereri care au fost toate respinse.

De asemenea, în cursul procedurii litigioase, curtea de securitate de stat a examinat din oficiu, de aproximativ patruzeci de ori, chestiunea menținerii în detenție a reclamanților, exercitând astfel prerogativele recunoscute de art. 112 din codul de procedură penală, care recunoaște competența judecătorului național de a se pronunța din oficiu, la fiecare ședință, asupra necesității sau nu a menținerii în detenție provizorie.

În aceste condiții, Curtea consideră că jurisdicțiile interne aveau posibilitatea de a pune capăt detenției pretinse ca fiind excesivă (vezi Temel și Taskin c. Turcia (decizie), nr o 40159/98, 14 noiembrie 2002, și Acunbay c. Turcia , nr os 61442/00 și 61445/00, § 48, 31 mai 2005) și, prin urmare, de a evita sau remedia presupusele încălcări împotriva lor.

Curtea observă, în final, că exemplul dat de Guvern privește o schimbare a opiniei judecătorilor din curtea de prim nivel de jurisdicție, și în nici un caz nu demonstrează efectivitatea recursului în al doilea grad. Cât privește copiile judecății pe care le-a trimis Curții, acestea sunt circumstanțe care nu au relevanță cu cele din cauza de față.

Deci, este necesar să se respingă excepția preliminară atâta cât a fost ridicată de Guvern și să se declare plângerea admisibilă ( Acunbay , precitată, § 50). B. Pe fond

Guvernul nu se pronunță asupra fondul plângerii.

Reclamanții susțin că curtea de securitate de stat a pronunțat menținerea lor în detenție la încheierea fiecărei ședințe pe baza unei formule tip, deloc detaliate, referindu-se în special la natura crimei și gravitatea pedepsei care se cuvine, fără alte precizări, prelungind astfel în mod excesiv detenția lor.

Curtea reamintește că termenul final al perioadei vizate la articolul 5 § 3 este « ziua în care s-a hotărât asupra fondului acuzației chiar doar în prima instanță » (vezi, printre altele, Labita c. Italia [MC], nr o 26772/95, § 147, CEDO 2000-IV). În acest sens, observă că detenția reclamanților a început pe 22 și 24 martie 1994, datele arestării lor, pentru a se termina pe 21 decembrie 1999, data condamnării lor de curtea de securitate de stat. A durat, prin urmare, aproximativ cinci ani și opt luni.

Curtea subliniază, de asemenea, că le revine mai întâi autorităților judiciare naționale să se asigure că, într-un caz dat, durata detenției provizorii a unui acuzat nu depășește limita rezonavilului. Pentru aceasta, trebuie să examineze toate circumstanțele de natură să releveze sau să exclude existența unei adevărate cerințe de interes public care să justifice, ținând seama de prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și să dea seama în deciziile lor care resping cererile de eliberare. Este în esență pe baza motivelor cuprinse în aceste decizii, cât și a faptelor necontroversate indicate de interesatul în cererile sale, că Curtea trebuie să determine dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție (vezi Assenov și alții c. Bulgaria , hotărâre din 28 octombrie 1998, Colecția 1998 ‑ VIII, § 154).

În acest sens, persistența unor motive plauzibile de a suspiciona persoana arestată de a comite o infracțiune este o condiție sine qua non a legalității menținerii în detenție, dar după o oarecare vreme nu este suficientă; Curtea trebuie atunci să stabilească dacă alte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze lipsirea de libertate. Atunci când acestea se dovedesc a fi « relevante » și « suficiente », aceasta cercetează, de asemenea, dacă autoritățile naționale au acordat o « diligență deosebită urmăririi procedurii » (vezi, printre altele, Mansur c. Turcia , hotărâre din 8 iunie 1995, seria A nr o 319-B, § 52).

În cauza de față, rezultă din elementele dosarului că curtea de securitate de stat a pronunțat în mod regulat, la încheierea fiecărei ședințe, menținerea în detenție a reclamanților, pe baza unor formule aproape întotdeauna identice, dacă nu chiar stereotipe, precum « natura crimelor imputate », « starea probelor » și « data detenției », « conținutul dosarului ».

De altfel, potrivit Curții, dacă « starea probelor » poate fi înțeleasă ca indicând existența și persistența unor indicii grave de vinovăție și dacă, în general, aceste circumstanțe pot constitui factori relevanți, acestea nu pot fi suficiente pentru a justifica, singure, o detenție atât de lungă (vezi, în special, Mansur , precitată, § 57, și Demirel c. Turcia , nr o 39324/98, § 61, 28 ianuarie 2003).

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție. II

Curtea constată că plângerile reclamanților nu sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea, observă că nu se lovesc de nici un alt motiv de inadmisibilitate. B. Pe fond

Perioada care trebuie considerată a început prin arestarea reclamanților Budak și Çobanoğlu respectiv pe 22 și 24 martie 1994. S-a încheiat pe 17 octombrie 2000, printr-o hotărâre definitivă a Curții de Casație. A durat, prin urmare, aproximativ șase ani și șapte luni, pentru două niveluri de jurisdicție.

Guvernul consideră că, ținând seama de circumstanțele cauzei, durata procedurii nu poate fi considerată ca fiind derizoară în privința Convenției și a jurisprudenței Curții. Susține că durata procedurii a fost datorată complexității cauzei și mai ales necesității de a examina alte dosare referitoare la acuzați. Guvernul subliniază că avocații reclamanților au cerut, la ședința din 13 decembrie 1994, ca anumiți inculpați care au regretat și care ar putea depune mărturie cu privire la cauza lor să fie ascultați. Precizează, de asemenea, că avocații s-au scuzat pentru patru ședințe, între februarie 1996 și noiembrie 1999. De două ori, ar fi solicitat termene pentru prezentarea apărării lor. Pentru a susține o cerere de eliberare, au solicitat examinarea unei proceduri anterioare în care reclamantul Çobanoğlu fusese achitat de acuzații similare.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (vezi, printre multe altele, Pélissier și Sassi c. Franța [MC], nr o 25444/94, § 67, CEDO 1999-II).

Curtea observă că Guvernul invoacă complexitatea cauzei fără a preciza în ce constă aceasta. Observă că procedura penală în cauză comporta șase alți acuzați pe lângă reclamanti. Curtea recunoaște că acest fapt poate fi un element propriu să prelungească o procedură. Cu toate acestea, potrivit considerentelor hotărârii curții de securitate de stat, condamnarea reclamanților se bazează în esență pe conținutul actului de acuzare, iar acesta din urmă pe declarațiile lor contestate, recoltate în cursul urmăririi provizorii. Nicio probă obținută în cursul procedurii în fața acestei curți nu figurează în motivarea condamnării. Curtea deduce din aceasta că, chiar dacă procedura comporta o anumită complexitate, aceasta nu trebuie să fi influențat judecata referitoare la reclamanti.

Curtea observă, de asemenea, că termenele cerute pentru pregătirea apărării și cererile de investigație sau audiere de martori provenite de la avocații reclamanților sunt toate simple acte procedurale necesare pentru elucidarea faptelor. Cât privește ședințele la care avocații au fost absenti, Curtea notează o singură ședință în care absența unui avocat a fost singurul motiv de amânare. Nici unul din factorii invocați de Guvern nu poate fi considerat determinant în prelungirea procedurii în cauză.

Curtea a tratat de mai multe ori cauze ridicând întrebări similare cu cea din cauza de față și a constatat încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție (vezi Pélissier și Sassi, precitată).

După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nici un fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în cauza de față durata procedurii litigioase este excesivă și nu corespunde cerințelor « termenului rezonabil ». Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. III.

Reclamanții nu au prezentat nici o cerere de satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu este cazul să le acorde o sumă la acest titlu. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă ; 2. Stabilește că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție ; 3. Stabilește că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție. Întocmit în franceză, apoi comunicat în scris pe 30 ianuarie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. S. Dollé J.-P. Costa Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 45977/99) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. Lokman Çobanoğlu et Ferhat Budak (« les requérants »), ont saisi la Cour le 4 janvier 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e S. Çınar, avocat à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 13 février 2001, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

MM. Budak et Çobanoğlu furent respectivement arrêtés les 22 et 24 mars 1994. Ils étaient des lycéens mineurs. Soupçonnés d’avoir recelé des membres de l’organisation illégale PKK, les requérants furent placés en garde à vue. A une date non précisée, ils passèrent aux aveux et signèrent des dépositions à la police relatant leur formation au sein de l’organisation illégale PKK pendant trois mois en 1993, des activités de propagande pour celle-ci ainsi que leur participation à des hostilités armées (silahlı taciz) contre plusieurs bâtiments publics à Yüksekova, dans la nuit du 15 août 1993.

Le 1 er avril 1994, après avoir été entendus par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır (« le procureur » – « la cour de sûreté de l’Etat »), les requérants furent traduits devant le juge du tribunal de paix de Yüksekova (« le juge de paix »). Selon les procès- verbaux d’audition, ils reconnurent les faits qui leur étaient reprochés ainsi que l’authenticité et le contenu de leurs déclarations faites au parquet et à la police. Le juge de paix ordonna leur mise en détention provisoire et les requérants furent incarcérés à la maison d’arrêt de Siirt.

Les requérants formèrent opposition contre les ordonnances de détention provisoire devant la cour d’assises de Yüksekova (« la cour d’assises »).

Dans sa lettre du 3 avril 1994, M. Budak contesta les accusations et renia toutes ses déclarations antérieures, en affirmant les avoir signées sous la menace de tortures. Avant qu’il ne comparaisse devant le juge de paix, les policiers l’auraient menacé de mort s’il tentait de se rétracter. Le requérant demandait à être libéré et priait les juges de s’enquérir de sa personnalité auprès de la direction de son lycée et de son employeur. L’opposition du requérant fut écartée, par une décision rendue le jour même.

Il en fut de même quant au recours que M. Çobanoğlu présenta le 5 avril 1994. La cour d’assises débouta ce dernier au motif que « le type et la nature du délit reproché ainsi que l’état actuel des preuves » justifiaient son maintien en détention. A l’appui de sa demande, il exposait avoir reconnu les accusations « sous la torture » et soutenait qu’il n’avait pu s’exprimer devant le juge de paix, craignant d’être à nouveau maltraité par les policiers. Il faisait valoir que si l’on refusait de le libérer, cela nuirait à ses études qu’il avait menées à bien jusqu’alors.

Par deux actes du 15 avril 1994, le procureur mit en accusation devant la cour de sûreté de l’État huit personnes, dont les requérants. Il leur reprochait d’être membres du PKK et d’avoir participé à des hostilités armées contre des bâtiments appartenant à des établissements publics le 15 août 1993, lors desquelles un policier et un militaire furent blessés et plusieurs bâtiments endommagés. Il requit l’application des articles 125 du code pénal et 5 de la loi n o 3713 sur la lutte contre le terrorisme. Les faits reprochés étaient à l’époque des faits passibles de la peine capitale.

Le 20 avril 1994, les débats furent ouverts devant la cour de sûreté de l’État, en l’absence des requérants.

Par une lettre du 9 mai 1994, l’avocat fit parvenir à la cour de sûreté de l’Etat les déclarations sous serment de trois témoins, attestant que le requérant Budak était un élève assidu au lycée et que durant son temps libres, il travaillait chez un expert comptable.

Lors de l’audience du 1 er juin 1994, des informations et documents furent demandés à la préfecture de l’état d’urgence. Ceux-ci parvinrent devant la cour de sûreté de l’état le 16 septembre suivant.

M. Budak comparut à l’audience du 19 juillet 1994. Son avocat, arguant des contradictions entre diverses preuves à charge versées dans le dossier, soutint que celles-ci ne pouvaient justifier que son client demeurât en détention et demanda sa relâche. Cette demande fut écartée, au motif que les raisons de la détention persistaient encore.

A l’audience du 16 septembre 1994, où les deux requérants étaient présents, le conseil sollicita à nouveau leur libération provisoire. Il souligna le fait que les preuves fournies par l’accusation ne corroboraient même pas les aveux qui leur avaient été extorqués dans les locaux de la police. A l’issue de l’audience, les juges du fond rejetèrent cette demande, compte tenu « du type du délit reproché aux prévenus et le contenu du dossier ».

Les demandes d’élargissement, amplement motivées, que le conseil présenta lors des audiences suivantes des 4 octobre, 1 er novembre, 13 décembre 1994 ainsi que du 31 janvier 1995 furent, elles aussi, rejetées, toujours eu égard « au type du délit reproché aux prévenus et au contenu du dossier ». A l’appui de leurs demandes, les requérants citèrent des témoins à leur décharge et fournirent des documents attestant leur assiduité au lycée. Le requérant Çobanoğlu soumit également un document provenant d’un hôpital où il avait subi un traitement durant la période des faits reprochés. Les deux requérants attirèrent l’attention de la cour sur le fait qu’ils étaient mineurs et qu’ils n’avaient pas bénéficié de l’assistance d’un avocat lors de l’instruction.

Les débats furent rouverts le 14 mars 1995. Les requérants demandèrent à être admis au bénéfice de la loi n o 3419 sur les repentis et, par conséquent, leur libération provisoire. Les juges, tout en décidant de demander l’avis du ministère de l’Intérieur sur l’applicabilité de cette loi aux requérants, les débouta de leur demande de relâche, compte tenu « du type du délit qui leur était reproché et du contenu du dossier ». Ils soulignèrent par ailleurs que les requérants n’avaient pas collaboré avec les autorités, ils n’avaient fourni aucun renseignement sur l’organisation terroriste.

Lors de l’audience du 25 avril 1995, la cour de sûreté de l’Etat fit part aux requérants de ce que le ministère n’était pas favorable à l’application de la loi n o 3419. Leur conseil, rappelant que la cour n’était pas liée par l’avis du ministère, mit de nouveau en cause les lacunes dans le dossier de l’affaire et soutint qu’en l’absence de preuves concrètes, ses clients devaient être libérés. La demande fut rejetée, compte tenu « du type du délit reproché aux prévenus, du contenu du dossier et de la date de leur placement en détention provisoire ».

Il en fut de même, lors des audiences qui furent tenues les 20 juin, 25 juillet, 26 septembre, 7 novembre et 12 décembre 1995, les 6 février, 2 avril, 21 mai et 18 juin 1996 : pour rejeter les demandes successives d’élargissement, les juges du fond se référèrent tantôt « au type du délit reproché et au contenu du dossier » tantôt « au contenu du dossier et à la durée de détention des prévenus ».

A l’audience du 26 septembre 1995, les avocats des requérants demandèrent à la cour de sûreté de l’Etat de se renseigner si d’autres personnes avaient été arrêtées pour les mêmes délits. Celle-ci décida de s’instruire sur la question. Les informations et documents y relatifs parvinrent devant cette cour le 7 novembre suivant.

Lors de l’audience du 15 août 1996, la cour décida de joindre une autre procédure avec celle devant elle. Un seul témoin fut auditionné par commission rogatoire du 25 février 1997 dans le cadre de la procédure jointe. Le témoignage fut introduit au dossier le 8 avril 1997.

Lors de l’audience du 19 novembre 1996, les avocats attirèrent l’attention des juges au fait que certains accusés poursuivis sur la base des déclarations signées par les requérants lors de l’instruction avaient été acquittés, et que ces déclarations obtenues sous la menace ne devraient en aucun cas être prises en considération en tant que preuve.

Lors de l’audience du 15 juillet 1997, les requérants soulignèrent qu’ils étaient en détention provisoire depuis trois ans et qu’ils avaient dû interrompre leur scolarité. Le requérant Çobanoğlu fit en outre valoir qu’il état malade et qu’il avait dû récemment être hospitalisé.

Le rapport final concernant une expertise demandée par la cour de sûreté de l’Etat le 16 septembre 1994, afin de déterminer l’âge de l’un des co-accusés, parvint à cette cour le 23 février 1999. Dans l’intervalle, l’attente de résultats à cet égard fut mentionnée comme motif de renvoi dans tous les procès-verbaux d’audiences.

Les renvois d’audiences furent motivés également par « la modification dans la composition de la cour », et « l’attente de l’avis du ministère de l’intérieur ». Un seul report d’audience, celle du 28 septembre 1999, fut motivé exclusivement par l’absence de l’un des avocats des requérants.

Par un arrêt du 21 décembre 1999, à l’issue de la quarante-troisième audience, la cour de sûreté de l’Etat déclara les requérants coupables des faits reprochés. Elle les condamna au départ à la peine de mort conformément à l’article 125 du code pénal relatif aux « activités graves visant la soustraction d’une partie du territoire du pays à l’administration de l’Etat ». Tenant compte du fait que les requérants étaient mineurs à l’époque des faits, et de leur bonne conduite lors des audiences, elle les condamna finalement à des peines d’emprisonnement de seize ans et huit mois et décida d’imputer la durée des détentions provisoires sur le quantum de leurs peines. Selon les attendus de son jugement, la cour de sûreté de l’Etat se basa exclusivement sur les déclarations que les requérants signèrent lors de l’instruction.

Les requérants se pourvurent contre cet arrêt.

Par un arrêt définitif du 17 octobre 2000, la Cour de cassation confirma l’arrêt rendu en première instance. II.

D’après l’article 13 la loi n o 2845 du 16 juin 1983, si une détention provisoire est ordonnée par un juge assesseur d’une cour de sûreté de l’État, il appartient à cette dernière de se prononcer sur l’opposition formée contre l’ordonnance en question. Il en va autrement lorsqu’il s’agit d’une décision de maintien en détention provisoire ordonnée par la chambre de jugement de la cour de sûreté de l’Etat. Dans ce cas, si la cour de sûreté d’Etat est composée de plusieurs chambres, en vertu de l’article 18 de la loi n o 2845, lu en liaison avec l’article 299 § 3 du code de procédure pénal, c’est la chambre dont le numéro suit qui est compétente à connaître de l’opposition ; s’il n’y a qu’une seule chambre, c’est la cour de sûreté de l’Etat de l’arrondissement la plus proche qui tranche. En ce qui concerne la procédure à suivre, l’article 302 § 1 du CPP est ainsi libellé : « Sauf exception prévue par la loi, la décision sur une opposition est rendue sans audience publique. Le cas échéant, toutefois, le procureur de la République est entendu. »

Quant à l’exécution des peines, l’article 40 § 1 du code pénal énonce que la durée de la détention antérieure à la date où un jugement de condamnation devient définitif est à déduire de la peine d’emprisonnement finalement infligée. EN DROIT I.

Le Gouvernement fait observer que les requérants n’ont pas formé opposition aux diverses décisions de maintien en détention provisoire prononcées à chaque audience, alors que ce moyen était prévu par le code de procédure pénale (« CPP ») (voir paragraphe 30 ci-dessus). Il soutient qu’il s’agit d’une voie de recours effective, à épuiser pour être conforme aux exigences de l’article 35 de la Convention. Il en veut pour preuve la relâche d’un coaccusé dans la procédure des requérants, par un changement d’avis des juges siégeant à la cour de sûreté de l’Etat. Le Gouvernement annexe par ailleurs des copies de décisions de relâche, en guise d’exemple, rendues suite à une opposition motivée par l’état de santé ou le statut de fonctionnaire de certains détenus.

Les requérants rappellent en premier lieu qu’ils ont bien formé opposition à l’ordonnance de mise en détention provisoire (paragraphe 7 ci-dessus). Ils soulignent qu’eu égard à la gravité de la peine encourue – la peine de mort –, ils n’avaient aucune chance d’obtenir une libération provisoire, les juridictions nationales s’étant fondées sur la durée de la peine requise à leur encontre pour prononcer leur maintien en détention.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes, tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus. Cette règle se fonde sur la nécessité de donner d’abord à l’Etat défendeur la faculté de remédier à la situation litigieuse, par ses propres ressources et dans son ordre juridique interne. Sa finalité est donc de ménager aux Etats la possibilité de redresser les manquements allégués à leur encontre. Cependant, elle ne s’accommode pas d’une application automatique et ne revêt pas un caractère absolu ; en en contrôlant le respect, il faut avoir égard aux circonstances de la cause (voir Van Oosterwijck c. Belgique , arrêt du 6 novembre 1980, série A n o 40, p. 18, §§ 34-35).

La Cour reconnaît ainsi que cette disposition doit s’appliquer « avec une certaine souplesse » et « sans formalisme excessif » (voir Cardot c. France , arrêt du 19 mars 1991, série A n o 200, p.18, § 34) ; il suffit que l’intéressé ait soulevé devant les autorités nationales « au moins en substance, et dans les conditions et délais prescrits par le droit interne » les griefs qu’il entend formuler par la suite devant la Cour (voir Castells c. Espagne , arrêt du 23 avril 1992, série A n o 236, p. 19, § 27, et Akdivar et autres c. Turquie , arrêt du 16 septembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, §§ 65-69).

A cet égard, elle observe que l’objet de la plainte des requérants devant elle a été examiné lors de la procédure interne. En effet, au vu des pièces du dossier, les requérants ont maintes fois formulé des demandes de mise en libération provisoire lors des quarante-trois audiences tenues devant la cour de sûreté de l’Etat, demandes qui ont toutes été rejetées.

Aussi, au cours de la procédure litigieuse, la cour de sûreté de l’Etat a examiné d’office, à une quarantaine de reprises, la question du maintien en détention des requérants, faisant ainsi usage des prérogatives reconnues par l’article 112 du code de procédure pénale, lequel reconnaît compétence au juge national pour se prononcer d’office, à chaque audience, sur les nécessités ou non d’un maintien en détention provisoire.

Dans ces conditions, la Cour estime que les juridictions internes avaient la possibilité de mettre un terme à la détention prétendument excessive (voir Temel et Taskin c. Turquie (déc.), n o 40159/98, 14 novembre 2002, et Acunbay c. Turquie , n os 61442/00 et 61445/00, § 48, 31 mai 2005) et ainsi éviter ou redresser les manquements allégués à leur encontre.

La Cour note enfin que l’exemple donné par le Gouvernement concerne un changement d’avis des juges de la cour du premier degré de juridiction, et n’étaye nullement l’effectivité du recours en deuxième degré. Quant aux copies de jugement qu’il fit parvenir à la Cour, il s’agit de circonstances qui n’ont pas de pertinence avec celles de l’espèce.

Dès lors, il convient de rejeter l’exception préliminaire telle que soulevée par le Gouvernement et déclarer le grief recevable ( Acunbay , précité, § 50). B. Sur le fond

Le Gouvernement ne se prononce pas sur la substance du grief.

Les requérants soutiennent que la cour de sûreté de l’Etat a prononcé leur maintien en détention au terme de chaque audience en se fondant sur une formule type, aucunement circonstanciée, se référant en particulier à la nature du crime et la lourdeur de la peine encourue, sans autres précisions, prolongeant ainsi de manière excessive leur détention.

La Cour rappelle que le terme final de la période visée à l’article 5 § 3 est le « jour où il est statué sur le bien fondé de l’accusation fût-ce seulement en premier ressort » (voir, entre autres, Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 147, CEDH 2000-IV). A cet égard, elle relève que la détention des requérants a débuté les 22 et 24 mars 1994, dates de leur arrestation, pour prendre fin le 21 décembre 1999, date de leur condamnation par la cour de sûreté de l’Etat. Elle a ainsi duré environ cinq ans et huit mois.

La Cour souligne ensuite qu’il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que, dans un cas donné, la durée de la détention provisoire d’un accusé ne dépasse pas la limite du raisonnable. A cette fin, il leur faut examiner toutes les circonstances de nature à révéler ou écarter l’existence d’une véritable exigence d’intérêt public justifiant, eu égard à la présomption d’innocence, une exception à la règle du respect de la liberté individuelle et en rendre compte dans leurs décisions rejetant les demandes d’élargissement. C’est essentiellement sur la base des motifs figurant dans lesdites décisions, ainsi que des faits non controversés indiqués par l’intéressé dans ses recours, que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article 5 § 3 de la Convention (voir Assenov et autres c. Bulgarie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil 1998 ‑ VIII, § 154).

A cet égard, la persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d’avoir commis une infraction est une condition sine qua non de la régularité du maintien en détention, mais au bout d’un certain temps elle ne suffit plus ; la Cour doit alors établir si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté. Quand ceux-ci se révèlent « pertinents » et « suffisants », elle recherche de surcroît si les autorités nationales ont porté une « diligence particulière à la poursuite de la procédure » (voir, entre autres, Mansur c. Turquie , arrêt du 8 juin 1995, série A n o 319-B, § 52).

En l’espèce, il ressort des éléments du dossier que la cour de sûreté de l’Etat a prononcé de manière régulière, au terme de chaque audience, le maintien en détention des requérants, en se fondant sur des formules presque toujours identiques, pour ne pas dire stéréotypées, telles « la nature des crimes reprochés », « l’état des preuves » et « la date de la détention », « le contenu du dossier ».

En outre, aux yeux de la Cour, si « l’état des preuves » peut se comprendre comme indiquant l’existence et la persistance d’indices graves de culpabilité et si, en général, ces circonstances peuvent constituer des facteurs pertinents, elles ne saurait suffire à justifier, à elles seules, une aussi longue détention (voir, notamment, Mansur , précité, § 57, et Demirel c. Turquie , n o 39324/98, § 61, 28 janvier 2003).

Partant, il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention. II

La Cour constate que ces griefs des requérants ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond

La période à considérer a débuté par l’arrestation des requérants Budak et Çobanoğlu respectivement les 22 et 24 mars 1994. Elle a pris fin le 17 octobre 2000, par un jugement définitif de la Cour de cassation. Elle a donc duré six ans et sept mois environ, pour deux degrés de juridiction.

Le Gouvernement estime qu’au vu des circonstances de l’espèce, la durée de la procédure ne saurait être considérée comme déraisonnable au regard de la Convention et de la jurisprudence de la Cour. Il soutient que la durée du jugement était due à la complexité de l’affaire et surtout à la nécessité d’examiner d’autres dossiers relatifs aux accusés. Le Gouvernement souligne que les avocats des requérants ont demandé, lors de l’audience du 13 décembre 1994, que certains prévenus repentis qui pourraient témoigner sur leur affaire soient entendus. Il précise en outre que les avocats se sont excusés pour quatre audiences, entre février 1996 et novembre 1999. A deux reprises, ils auraient demandé des délais pour la présentation de leur défense. A l’appui d’une demande d’élargissement, ils auraient sollicité l’examen d’une procédure antérieure où le requérant Çobanoğlu avait été acquitté des charges similaires.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

La Cour observe que le Gouvernement argue de la complexité de l’affaire sans préciser en quoi celle-ci consistait. Elle note que la procédure pénale en cause comportait six autres accusés à part les requérants. La Cour convient que ce fait peut être un élément propre à prolonger une procédure. Toutefois, selon les attendus de l’arrêt de la cour de sûreté de l’Etat, la condamnation des requérants est essentiellement basée sur le contenu de l’acte d’accusation, et ce dernier sur leurs déclarations contestées, recueillies lors de l’instruction. Aucune preuve obtenue lors de la procédure devant cette cour ne figure dans la motivation de la condamnation. La Cour en déduit qu’à supposer même que la procédure comportait une certaine complexité, celle-ci ne doit pas avoir influé dans le jugement concernant les requérants.

La Cour observe en outre que les délais demandés pour la préparation de la défense et les demandes d’investigation ou d’audition de témoins provenant des avocats des requérants sont tous de simples actes procédurales nécessaires à l’élucidation des faits. Quant aux audiences où les avocats furent absents, la Cour en note une seule où l’absence d’un avocat a été l’unique motif de report d’audience. Aucun des facteurs invoqués par le Gouvernement ne peut donc passer pour déterminant dans le prolongement de la procédure en cause.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Pélissier et Sassi, précité).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. III.

Les requérants n’ont présenté aucune demande de satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de leur octroyer de somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 30 janvier 2007 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président