Decizia nr. 6654/2013 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cicumstanțele cauzei. Susținerile părților Prin cererea înregistrata pe rolul Curții de Apel Ploiești la nr. 1031/42/2011, reclamanta SC R. SA a chemat în judecată pe pârâtele A.N.A.F. - D.G.F.P. Prahova - B.S.C. și D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Control Fiscal, solicitând modificarea Deciziei 369 din 02 iunie 2011 privind soluționarea contestației formulate de societate, în sensul: - anulării procesului-verbal încheiat la data de 29 septembrie 2005 și a Raportului de Inspecție Fiscală din 11 octombrie 2005, prin care s-au stabilit suplimentar obligații de plată în sumă de 936.264 lei (669.026 lei T.V.A. de plată și 267.238 lei majorări și penalități de întârziere aferente T.V.A. de plată); - anulării obligațiilor fiscale suplimentare de plată stabilite de D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Control Fiscal prin procesul-verbal din data de 11 octombrie 2005 și Raportul de Inspecție Fiscală din 11 octombrie 2005, constând în 666.151 lei T.V.A. de plată și 260.252 lei accesorii aferente T.V.A. de plată; - obligării A.N.A.F. la plata sumei de 415.000 lei reprezentând contravaloarea T.V.A. achitată de societate (potrivit ordinelor de plată din perioada 27 februarie 2006 - 3 iulie 2007 anexate) împreună cu dobânda legală aferentă, de la data plății până la data restituirii sumei. În motivarea cererii, reclamanta a arătat următoarele: - În cursul anului 2005 a fost supusă unei inspecții fiscale efectuate de inspectori din cadrul pârâtei, printre obiectivele supuse verificărilor s-a numărat și verificarea T.V.A., în perioada 1 martie - 30 iunie 2005, fiind stabilite obligații suplimentare de plată cuprinse în Raportul de Inspecție Fiscală din 11 octombrie 2005 și procesul verbal încheiat la data de 11 octombrie 2005. - În urma întocmirii acestor documente, societatea a formulat contestație împotriva Raportului de Inspecție Fiscală, a procesului-verbal, precum și a împotriva Deciziei de impunere nr. 6662 din 11 octombrie 2005 având ca obiect obligația de plată a sumei de 936.264 lei, respinsă de organele de soluționare prin Decizia nr. 26 din 16 februarie 2006; a atacat Decizia nr. 26 din 16 februarie 2006, iar în timpul soluționării cauzei la Curtea de Apel Ploiești a intervenit un proces penal, care a determinat suspendarea până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penala. - Contestația reclamantei a fost soluționată de D.G.F.P. Prahova, prin Decizia nr. 369 din 2 iunie 2011, în sensul respingerii acesteia. - Autoritatea emitentă a Deciziei nr. 369 din 02 iunie 2011 a respins în mod eronat contestația formulată de societatea reclamantă, prejudiciindu-o astfel prin prisma a 3 aspecte majore: prin neacordarea dreptului de deducere a T.V.A. pentru materialele aprovizionate legal pe baza facturilor fiscale, prin majorările și penalitățile aferente acestora, prin achitarea T.V.A. colectată pentru materialele ce au fost puse în manoperă și facturile beneficiarilor, pentru care nu s-a acordat drept de deducere. În susținerea cererii de chemare în judecată, reclamanta a dezvoltat contraargumente referitoare la modul în care organul fiscal a înțeles să soluționeze criticile formulate prin contestația administrativ-fiscală, acestea fiind reținute de către instanța de fond în considerentele sentinței pronunțate. Pârâta D.G.F.P. Prahova a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca nefondată. A arătat, în esență, că reclamanta nu beneficiază de dreptul de deducere a T.V.A. în sumă de 666.151 lei, provenind din 13 facturi fiscale emise de 3 furnizori la care administratorul reclamantei avea calitatea de acționar majoritar, întrucât nu s-a dovedit că au fost utilizate în folosul operațiunilor taxabile.

Hotărârea curții de apel Prin sentința nr. 52 din 14 februarie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC R. SA, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. - D.G.F.P. Prahova - B.S.C. și D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Control Fiscal. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: În perioada 12 iulie -27 iulie 2005, A.N.A.F. - Activitatea de Control Prahova a efectuat controlul asupra modului de calcul, evidențiere și virare a impozitelor, taxelor și contribuțiilor datorate bugetului consolidat al statului de către reclamanta SC R. SA Brazi. Urmare efectuării inspecției fiscale, au fost întocmite procesul verbal din data de 29 septembrie 2005 și Raportul de Inspecție Fiscală din 11 octombrie 2005 și a fost emisă Decizia de impunere nr. 6662 din 11 octombrie 2005 având ca obiect obligația de plată a sumei de 936.264 lei reprezentând 669.026 lei TVA de plată și 267.238 lei majorări și penalități de întârziere aferente, consecință a neacordării dreptului de deducere pentru T.V.A. în sumă de 666.151 lei aferentă achizițiilor de bunuri efectuate de reclamantă, colectării suplimentare a T.V.A. în sumă de 2.875 lei pentru bunuri constatate lipsă la inventariere, înregistrării în contabilitate cu o întârziere de 30 de zile a facturii fiscale din aprilie 2004. Reclamanta a formulat contestație împotriva raportului de inspecție fiscală și deciziei de impunere, iar prin Decizia nr. 369 din 2 iunie 2011, D.G.F.P. Prahova - B.S.C. a respins ce neîntemeiată contestația pentru suma de 926.403 lei reprezentând 666.151 lei T.V.A. de plată și 260.252 lei accesorii aferente și ca nemotivată pentru suma de 9.861 lei reprezentând 2.875 lei T.V.A. de plată și 9.986 lei accesorii aferente. Analizând aspectele reținute de organele fiscale în actele administrativ fiscale contestate, prin prisma celor trei prezumții: de legalitate, veridicitate și autenticitate de care se bucură actul administrativ, prima instanță a apreciat că persoanei vătămate de actul administrativ, care se adresează instanței de contencios administrativ și fiscal, îi revine sarcina de a dovedi netemeinicia și nelegalitatea actului administrativ. În acest context, instanța de fond a constatat că, față de cele reținute de organele fiscale privind faptul că prețurile practicate pe lanțul comercial de aprovizionare a mărfurilor au fost supraevaluate, contrar prevederilor art. 7 pct. 26 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., susținerile reclamantei sunt întemeiate, luând în considerare și Raportul de expertiză contabilă și tehnică judiciară întocmit în Dosarul nr. 617/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T.; celelalte motive invocate în susținerea acțiunii de către reclamantă au fost apreciate ca fiind neîntemeiate. Astfel, curtea de apel a reținut că organele fiscale au stabilit corect faptul că în 7 din cele 11 facturi emise de furnizorul SC M.I.G. SA Dărmănești, furnizorul nu a completat toate datele de identificare ale beneficiarului SC R. SA, respectiv codul de înregistrare fiscală, conform prevederilor art. 145 alin. (8) lit. a) din C. fisc., astfel nefiind îndeplinită condiția prevăzută la art. 155 alin. (8) C. fisc., care prevede că factura fiscală trebuie să cuprindă obligatoriu codul de înregistrare fiscală al beneficiarului de bunuri sau servicii, având în vedere și Decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a decis că taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă și nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situația în care documentele justificative prezentate nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea T.V.A., considerente față de care susținerile reclamantei sunt nefondate și contrare dispozițiilor legale. Cu privire la SC D.F.O.C. SRL București, instanța de fond a reținut că SC R. SA Brazi a achiziționat de la aceasta, în luna noiembrie 2004, cu factura fiscală din 19 noiembrie 2004, o electropompă în valoare totală de 117.779 lei, din care T.V.A. 18.805 lei, iar conform datelor furnizate de programul informatic, SC D.F.O.C. SRL București nu a depus la organul fiscal teritorial deconturi de T.V.A. în perioada ianuarie 2004 - iunie 2007, astfel că nu au fost îndeplinite obligațiile declarative privind T.V.A. pentru perioada în care a fost emisă către SC R. SA factura fiscală din 19 noiembrie 2004. A mai reținut și că la data tranzacției, C.G., acționar majoritar și administrator al SC R. SA Brazi, avea calitatea de asociat majoritar și în cadrul SC D.F.O.C. SRL București. Referitor la relația contractuală a societății reclamante cu SC E.P. SA Constanța, prima instanță a reținut ca prin procesul-verbal din 19 august 2005 încheiat de A.C.F. Constanța, s-a arătat că această societate a depus la organul fiscal teritorial declarațiile privind obligațiile de plată la bugetul de stat și deconturile de T.V.A., a întocmit și depus bilanțul contabil pe anul 2004, iar factura fiscală din 29 septembrie 2004, în valoare totală de 832.689 iei, din care T.V.A. 132.950 lei, reprezentând contravaloarea a două pompe vândute cumpărătorului SC R. SA Brazi, a fost înregistrată în evidența contabilă a societății, marfa fiind achiziționată de la SC N.D.T. SRL Onești, conform facturii fiscale din 15 septembrie 2004, societate administrată până la data de 10 ianuarie 2005 tot de C.G., acționar majoritar și administrator al SC R. SA Brazi. Cu privire la aceasta din urmă societate, D.G.F.P. - A.C.F. Bacău a arătat prin adresa din 12 august 2005 că SC N.D.T. SRL Onești, societate care figurează cu obligații fiscale neachitate către bugetul crestat de peste 4,8 milioane lei, a fost cesionată la data de 10 ianuarie 2005 către C.Y.P., cetățean american cu domiciliul în SUA, care a plecat din România din luna ianuarie 2005. Față de situația reținută mai sus, prima instanță a considerat că, în mod corect au reținut organele fiscale că reclamanta SC R. SA Brazi a achiziționat mărfuri (pompe, țeavă, conducte) de la societăți comerciale afiliate, conform dispozițiilor art. 7 pct. 21 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. În continuare, instanța de fond a analizat corectitudinea constatărilor organelor de inspecție fiscală privind neutilizarea bunurilor achiziționate în folosul operațiunilor sale taxabile. A reținut curtea de apel că din Raportul de expertiză contabilă și tehnică judiciară întocmit în Dosarul nr. 617/D/P/2005, situația stocului de mărfuri la data de 30 iunie 2005, rezultă că bunurile achiziționate de SC R. SA Brazi în anul 2004 și care au făcut obiectul facturilor menționate, respectiv cele 13 pompe, au fost identificate de expert cu prilejul deplasărilor în teren, aflându-se în continuare în patrimoniul SC R. SA Brazi, ca stocuri de mărfuri sau mărfuri aflate în custodie; pentru celelalte materiale, din înscrisurile depuse la dosar privind consumul de materiale, cu date atât anterior cât și ulterior efectuării constatărilor de organele de, inspecție fiscală, având în vedere și cantitățile și valorile menționate, raportat la cantitățile și valorile din facturile fiscale, nu rezultă utilizarea materialelor achiziționate prin facturile fiscale menționate; față de aceste împrejurări, în mod corect au constatat organele fiscale că bunurile achiziționate nu au fost utilizate în scopul operațiunilor taxabile, iar din probele administrate nu rezultă utilizarea bunurilor în acest scop. Aplicând dispozițiile art. 145 alin. (3) din C. fisc. care prevăd că orice persoană impozabilă, înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată are dreptul să deducă taxa,dacă bunurile și serviciile achiziționate sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile, instanța de fond a constatat că, în mod corect au fost aplicate de către organele fiscale dispozițiile art. 11. alin. (1) din Legea nr. 571/2003, potrivit cărora la stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției. De asemenea, prima instanță a reținut incidența în speță și a dispozițiilor art. 145 alin. (8) C. fisc., pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, orice persoană impozabilă trebuie să justifice dreptul de deducere, în funcție de felul operațiunii, cu unul din următoarele documente . pentru taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să îi fie livrate, și pentru prestările de servicii care i-au fost prestate ori urmează să îi fie prestate de o altă persoană impozabilă, cu factura fiscală, care cuprinde informațiile prevăzute la art. 155 alin. (8). și este emisă pe numele persoanei de către o persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată. În sensul acestor dispoziții curtea de apel a constatat că, deși reclamanta SC R. SA Brazi a înregistrat în evidența contabilă achizițiile de mărfuri de la furnizorii SC M.I.G. SA Dărmănești, SC E.P. SA Constanța și SC D.F.O.C. SRL București, iar SC M.I.G. SA Dărmănești, SC E.P. SA Constanța, emitentele a 12 facturi, au înregistrat în evidențele contabile tranzacțiile efectuate cu societatea reclamantă și și-au îndeplinit obligațiile declarative privind T.V.A., la societățile de la care aceștia au achiziționat mărfurile, și anume SC M.R.C. SRL Bacău, SC M.I. SA Comănești și SC A. SRL Bacău, nu a fost însă posibilă efectuarea inspecțiilor fiscale încrucișate. Referitor la SC D.F.O.C. SRL, emitenta celei de a 13 facturi, prima instanță a constatat că aceasta nu a depus deconturi de T.V.A. în perioada ianuarie 2004 - iunie 2007, nefiind îndeplinite obligațiile declarative privind T.V.A. pentru perioada în care a fost emisă către SC R. SA. Față de aceste împrejurări, instanța de fond a tras concluzia că nu se cunoaște proveniența mărfurilor, care sunt adevăratele societăți furnizoare pe întreg lanțul comercial, precum și modul în care acestea și-au îndeplinit obligațiile declarative, pentru a se putea afirma că aceste societăți sunt persoane impozabile plătitoare de T.V.A., conform art. 145 alin. (8) C. fisc. În ceea ce privește susținerile reclamantei privind faptul că prin Ordonanța nr. 77/D/P/2006 din 23 noiembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T., s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reprezentantului societății, cu trimitere la cele reținute în această ordonanță, prima instanță a apreciat că nu prezintă relevanță constatările organului de anchetă în cauza fiscală referitoare la deducerea T.V.A. În concluzie, curtea de apel a apreciat că organele de inspecție fiscală și de soluționare a contestației, cu excepția împrejurării că au reținut neîntemeiat faptul că bunurile achiziționate au fost supraevaluate, au reținut corect situația de fapt și au aplicat și interpretat în mod corect dispozițiile C. fisc. privind condițiile de exercitare a dreptului de deducere a taxei pe valoare adăugată, iar reclamanta nu a dovedit temeinicia și legalitatea motivelor invocate și a susținerilor sale, în raport cu prevederile C. fisc.

Recursul declarat de SC R. SA Prahova Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC R. SA Prahova, invocând generic dispozițiile art. 299 și următoarele C. proc. civ. În motivarea căii de atac exercitate, recurenta a arătat, în esență, că: 3.1.-sentința reflectă interpretarea greșită a dispozițiilor art. 145 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.; toate bunurile achiziționate au fost destinate utilizării în folosul operațiunilor contabile; la dosar s-a atașat situația consumului de materiale pe comenzi terminate care atestă această împrejurare; mărfurile neutilizate din cauza schimbării acționariatului la SC P. SA - Sucursala Petrobrazi (în incinta căreia recurenta își are sediul) au fost stocate cu scopul de a fi folosite în contracte și lucrări viitoare, deja planificate; 3.2.-situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită; rezultatul controalelor încrucișate la SC M.I.C. SRL au fost ignorate, deși îi erau favorabile, în schimb s-a reținut în susținerea opiniei fiscului faptul că nu au putut fi verificate societățile furnizoare „din veriga a 2-a”, deși acest aspect nu îi poate fi imputat reclamantei, nefiind prevăzut de Legea nr. 571/2003; 3.3.- a fost înlăturată ca nerelevantă Ordonanța nr. 77/D/P/2006 din 23 noiembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte și Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T., deși aceasta a finalizat o anchetă penală care a vizat inclusiv operațiunile analizate în prezenta cauză, bazându-se pe un Raport de expertiză contabilă și tehnică judiciară care a concluzionat în sensul legalității întocmirii documentelor prezentate de societate.

Procedura derulată în recurs Legal citate, intimatele nu au formulat apărări în etapa judecării recursului. În ședința publică de la 21 iunie 2013, Înalta Curte a luat act de deschiderea procedurii generale a insolvenței împotriva recurentei SC R. SA, dispunând citarea acesteia prin administratorul judiciar desemnat prin Încheierea de ședință din data de 7 decembrie 2012 a Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal.

Considerentele de fapt și de drept ale instanței de recurs Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentei, cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare. Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. cu o acțiune având ca obiect anularea Deciziei nr. 369 din 2 iunie 2011 a D.G.F.P. a Județului Prahova - B.S.C., prin care s-a soluționat contestația administrativă formulată de recurenta-reclamantă SC R. SA împotriva Deciziei de impunere nr. 6662 din 11 octombrie 2005, care a avut la bază constatările înscrise în Raportul de Inspecție Fiscală încheiat la data de 29 septembrie 2005, acte întocmite de A.C.F. Prahova. Procedura administrativă de contestare s-a finalizat cu respingerea în întregime a contestației formulate de contribuabil, ca neîntemeiată, pentru suma totală de 926.403 lei, reprezentând: - 666.151 lei - T.V.A. de plată; - 260.252 lei - accesorii aferenteși ca nemotivată pentru suma totală de 9861 lei, reprezentând: - 2.875 lei - T.V.A. de plată; - 6.986 lei - accesorii aferente. Prima instanță, pentru argumentele expuse pe larg la pct. 2 al acestor considerente, și-a însușit punctul de vedere al fiscului potrivit căruia SC R. SA nu beneficiază de dreptul de deducere a T.V.A. (19%) în suma de 666.151 lei înscrisă în facturile fiscale de achiziție mărfuri pentru care nu s-a dovedit realitatea și legalitatea operațiunilor și care nu conțin toate datele de identificare a beneficiarului. Această concluzie nu poate fi împărtășită de instanța de control judiciar pentru că situația de fapt fiscală nu a fost pe deplin lămurită, existând contradicții majore între constatările organelor fiscale și cele ale organelor de anchetă penală, cu privire la aceleași operațiuni juridice. Este important de reținut că pe parcursul derulării procedurii administrative de soluționare a contestației a intervenit Decizia nr. 26 din 16 februarie 2006, prin care A.N.A.F. - D.G.S.C., în temeiul art. 184-186 C. proc. fisc., a suspendat soluționarea contestației până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală. Organul administrativ competent a considerat că nu se poate pronunța asupra aspectelor litigioase până când organele de anchetă penală sesizate de D.G.F.P. Prahova prin adresa din 11 octombrie 2005 nu cercetează „realitatea și exactitatea înscrisurilor din facturile pentru care nu s-a acordat drept de deducere a T.V.A”. Ca urmare, s-a constituit Dosarul nr. 77/D/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justițe - D.I.I.C.O.T., privind pe învinuitul Chealfă Gheorghe, acționar majoritar la SC R. SA Brazi și alte persoane, cercetările penale derulându-se sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de evaziune fiscală, înșelăciune și spălare de bani, între numeroasele acte materiale examinate, fiind și tranzacțiile care au stat la baza întocmirii facturilor fiscale din cauza de față. Prin ordonanța din 23 noiembrie 2010 s-a dispus scoaterea, respectiv neînceperea urmăririi penale în privința lui C.G., pentru toate infracțiunile pentru care a fost cercetat, ridicându-se totodată măsurile asiguratorii dispuse. Mijlocul de probă esențial administrat în cauza penală a fost Raportul de expertiză contabilă și tehnică judiciară (filele 132-174, dosar fond) efectuat de un colectiv de experți desemnați de organul de anchetă. Potrivit concluziilor exprimate de acești specialiști, preluate de procuror în motivarea ordonanței, atât SC R. SA, cât și societățile furnizoare „au înregistrat în contabilitate facturile ce au ca obiect pompe, transformatoare, oromax-uri, electrozi, truse auto, condensatori și țeavă, etc., astfel că nu se poate vorbi de o omisiune a înregistrării în documentele contabile a operațiunilor comerciale sau a veniturilor realizate nici din partea furnizorilor și nici a clienților”. Și în ceea ce privește realitatea operațiunilor procurorul și-a însușit constatările experților, arătând că „bunurile ce au făcut obiectul tranzacțiilor comerciale în cauză au fost identificate cu prilejul deplasărilor în teren”. Nu în ultimul rând s-a constatat că „utilajele ce au făcut obiectul cercetărilor erau utile SC R. SA, SC E. SA, SC M.I.G. SA, SC E.P. SA și SC D.F.O.C. SA, conform obiectului de activitate declarat de fiecare dintre aceste societăți comerciale la Registrul Comerțului”. Este evident că nu pot fi suprapuse cele două planuri: penal și fiscal, pentru că neidentificarea elementelor constitutive ale unor infracțiuni nu atrage automat recunoașterea deductibilității T.V.A. aferente achizițiilor supuse verificării. Însă, înlăturarea unor concluzii punctuale ale expertizei efectuate în procedura penală, cum ar fi de pildă cele de la obiectivul 9 (filele 146-147, dosar fond) referitoare la conformitatea facturilor fiscale cu reglementările contabile și fiscale, nu se poate realiza decât în aceeași manieră iar nu prin considerente generice de tipul „nu prezintă relevanță” ori „ deducerea T.V.A. nu a făcut obiectul cercetărilor organelor de urmărire penală”. Un alt aspect neclarificat vizează rezultatul verificărilor „încrucișate” pe care organele fiscale le-au efectuat la furnizorii recurentei și la furnizorii acestora din urmă. Deși în cea mai mare parte aceste controale nu au putut fi efectuate până la data întocmirii raportului de inspecție fiscală (respectiv la SC N.D.T. SRL și la celelalte trei societăți comerciale partenere din Județul Bacău, dar și la SC D.F.O.C. SRL București) fiscul a concluzionat în sensul că în lipsa rezultatelor acestora „nu s-a putut dovedi legalitatea operațiunilor”, concluzie preluată de instanța de fond. Or, fără a nega dreptul intimatelor de a examina din oficiu starea de fapt fiscală și de a obține toate informațiile necesare pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului, în virtutea rolului activ recunoscut prin art. 7 C. proc. fisc., nu pot fi instituite în sarcina recurentei-reclamante condiții suplimentare celor prevăzute la art. 145 alin. (3) lit. a) și alin. (8) din C. fisc. - dispoziții legale citate la pct. 2 al acestor considerente și, ca atare, nu i se poate reproșa că nu a fost posibilă verificarea furnizorilor aflați în amonte. 6.Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate aceste considerente, constatând că situația de fapt fiscală nu a fost pe deplin lămurită și există contradicții vădite în privința modului în care organele fiscale și organele de urmărire penală au apreciat natura și efectele operațiunilor prin care recurenta-reclamantă s-a aprovizionat în perioada ianuarie 2004- noiembrie 2004 de la cei trei furnizori (un total de 13 facturi), în temeiul art. 313 și 314 C. proc. civ. se va casa sentința atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. La rejudecare, instanța de trimitere va aprecia asupra mijloacelor de probă utile pentru dezlegarea cauzei, inclusiv asupra necesității efectuării unei expertize de specialitate care să verifice punctual, în privința fiecărei facturi fiscale, dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru recunoașterea dreptului de deducere a T.V.A.