ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3181/2015

Decizia

nr. 3181/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova - Biroul Soluționare Contestații și Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova - Activitatea de Control Fiscal, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea primei pârâte să modifice decizia nr. 369 din 2 iunie 2011, în sensul:

- anulării deciziei de impunere nr. 6662 din 11 octombrie 2005, procesului-verbal încheiat la data de 29.09.2005 și a raportului de inspecție fiscală nr. 6662 din 11 octombrie 2005, prin care s-au stabilit suplimentar obligații de plată în sumă de 936.264 lei (669.026 lei T.V.A. de plată și 267.238 lei majorări și penalități de întârziere aferente T.V.A., de plată);

- anulării obligațiilor fiscale suplimentare de plată stabilite de D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Control Fiscal prin procesul-verbal din data de 11.10.2005 și raportul de inspecție fiscală nr. 6662/11.10.2005, constând în 666.151 lei T.V.A. de plată și 260.252 lei accesorii aferente T.V.A. de plată;

- obligarea A.N.A.F. la plata sumei de 415.000 lei, reprezentând contravaloarea T.V.A. achitată de societate (potrivit ordinelor de plată din perioada 27.02.2006 - 3.07.2007 anexate) împreună cu dobânda legală aferentă, de la data plății până la data restituirii sumei.

Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, ca nefondată.

2.1. Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 52 din 14.02.2012, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

2.2. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 6654 din 10.10.2014, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut următoarele:

- situația de fapt dedusă judecății nu a fost pe deplin lămurită, existând contradicții majore între constatările organelor fiscale și cele ale organelor de anchetă penală cu privire la aceleași operațiuni juridice.

- înlăturarea unor concluzii punctuale ale expertizei contabile efectuate în cauza penală nu se poate realiza decât în aceeași manieră, iar nu prin prezentarea unor considerațiuni generale;

- un aspect neclarificat în cauză vizează rezultatul verificărilor încrucișate pe care organele fiscale le-au efectuat la furnizorii societății reclamante și la furnizorii acestora din urmă. În condițiile în care, în cea mai mare parte, aceste controale nu au putut fi efectuate până la data întocmirii raportului de inspecție fiscală, organul de control a concluzionat în sensul că, în lipsa rezultatelor acestora, „nu s-a putut dovedi ilegalitatea operațiunilor”, concluzie ce a fost preluată de prima instanță; or, fără a se nega dreptul autorităților fiscale de a examina din oficiu starea de fapt fiscală și de a obține toate informațiile necesare pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului, nu pot fi instituite în sarcina acestuia condiții suplimentare celor prevăzute la art. 145 alin. (3) lit. a) și alin. (8) C. fisc. și, ca atare, nu i se poate reproșa că nu a fost posibilă verificarea furnizorilor aflați în amonte;

- la rejudecare urmează a se avea în vedere necesitatea efectuării unei expertize de specialitate care să verifice punctual, în privința fiecărei facturi, dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru recunoașterea dreptului de deducere a TVA.

Cauza a fost înregistrată spre rejudecare, la Curtea de Apel Ploiești sub nr. x/42/2011* la data de 18.02.2014.

Au fost administrate probele cu înscrisuri și expertiză contabilă.

Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 239 din 24.11.2014, a admis, în parte, acțiunea reclamantei și, în consecință:

- a anulat, în parte, decizia de impunere nr. 6662 din 11 octombrie 2005 și decizia nr. 369 din 2 iunie 2011, privind soluționarea contestației formulate de SC A. SA, pentru sumele de 666.151 lei, reprezentând TVA de plată și 260.252 lei, reprezentând accesorii aferente TVA de plată.

- a obligat A.N.A.F. - D.G.F.P. Prahova la restituirea către reclamantă a sumei de 415.000 lei, reprezentând TVA achitată prin următoarele ordine de plată: OP 1019/27.02.2006, OP 1020/27.02.2006; OP 1021/27.02.2006; OP 1022/27.02.2006; OP 1023/27.02.2006; OP 1151/13.11.2006; OP 1074/03.07.2007.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

În baza constatărilor din procesului-verbal încheiat la data de 29.09.2005 și din raportul de inspecție fiscală nr. 6662 din 11 octombrie 2005, a fost întocmită decizia de impunere nr. 6662 din 11 octombrie 2005 prin care s-au stabilit suplimentar obligații de plată în sarcina reclamantei în sumă de 936.264 lei din care 669.026 lei, reprezintă T.V.A. și 267.238 lei, reprezintă majorări și penalități de întârziere aferente T.V.A.

Prin decizia nr. 369 din 02 iunie 2011, Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova - Biroul de soluționare contestații a respins contestația formulată de reclamantă împotriva actelor anterior nominalizate, ca neîntemeiată, pentru suma totală de 926.403 lei, reprezentând TVA și accesorii, și ca nemotivată pentru suma totală de 9.861 lei, reprezentând TVA și accesorii.

Problema de drept supusă cercetării judecătorești este aceea a deductibilității taxei pe valoare adăugată în valoare de 666.151 lei, aferentă achizițiilor de bunuri pentru care pârâta a susținut că nu există informații clare privind proveniența mărfurilor, realitatea și legalitatea tranzacțiilor, în baza prevederilor art. 145 alin. (3) și (8) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., și pentru care s-au stabilit majorări și penalități de întârzieri în cuantum de 260.252 lei.

Art. 145 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 571/2003 prevede că orice persoană impozabilă, înregistrată ca plătitor de TVA are dreptul să deducă taxa pe valoare adăugată datorată sau achitată, pentru livrări sau prestări de servicii de către o altă persoană impozabilă, „dacă bunurile și serviciile achiziționate sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile”.

Potrivit dispozițiilor C. fisc., pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, orice persoană impozabilă trebuie să justifice dreptul de deducere cu factura fiscală, care cuprinde informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) și este emisă pe numele persoanei de către o persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată.

Pentru a beneficia de deductibilitate, este necesar a se dovedi realitatea și efectivitatea tranzacțiilor încheiate cu documente valabil încheiate, fiind obligatoriu ca respectivele bunuri să servească operațiunilor taxabile desfășurate de beneficiarul lor.

Din conținutul expertizei contabile administrate în cauză și din documentele dosarului rezultă că, în speță, s-a aprobat realitatea operațiunilor, iar reclamanta a prezentat argumente valabile de natură a stabili deductibilitatea TVA aferentă celor 13 facturi, în condițiile în care produsele au fost achiziționate în vederea realizării de operațiuni taxabile, situație în care partea are dreptul de a beneficia de deductibilitatea TVA-ului aferentă acestor facturi.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, care a solicitat modificarea în parte a acesteia și menținerea ca legale și temeinice a actelor administrative fiscale emise în cauză.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează dreptul de deducere a TVA.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

- Prima instanță nu a ținut seama de faptul că neacordarea dreptului de deducere a TVA aferentă achiziției de bunuri a fost determinată de lipsa informațiilor clare privind proveniența acestora, realitatea și legalitatea tranzacțiilor, așa cum a rezultat din verificările încrucișate transmise până la finalizarea inspecției fiscale.

- De asemenea, nu s-a avut în vedere împrejurarea că reclamanta nu a justificat necesitatea achiziției bunurilor și destinația acestora, în sensul utilizării lor în folosul operațiunilor taxabile.

Analizând documentele existente la dosarul inventarierii generale a patrimoniului pentru anul 2012, organele de inspecție fiscală au constatat că stocul de materii prime și materiale figurează, potrivit evidenței contabile, ca fiind păstrate în custodia altei societăți, neavând loc niciun fel de mișcări. Or, se presupune faptul că reclamanta a comandat aceste bunuri pentru satisfacerea unor nevoi de consum imediate.

- Curtea de Apel și-a motivat soluția exclusiv pe concluziile raportului de expertiză contabilă administrat în cauză, fără să prezinte argumentele pentru care a înlăturat susținerile autorității fiscale.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, dar și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.

Controlul judiciar declanșat de intimata–reclamantă are ca obiect verificarea legalității deciziei nr. 369 din 02 iunie 2011 prin care Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova - Biroul de soluționare contestații a respins contestația formulată de parte împotriva deciziei de impunere nr. 6662 din 11 octombrie 2005 prin care s-au stabilit suplimentar obligații de plată în sarcina societății intimate în sumă de 936.264 lei, din care 669.026 lei, reprezintă T.V.A. și 267.238 lei, reprezintă majorări și penalități de întârziere aferente T.V.A.

Prima instanță a admis acțiunea reclamantei, pentru argumentele prezentate rezumativ la pct. I.3 din decizia de față.

Această soluție este corectă, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar.

Reevaluând ansamblul materialului probator în cauză prin prisma dispozițiilor legale incidente și răspunzând la criticile formulate în calea de atac, Înalta Curte reține următoarele:

Chestiunea aflată în litigiu vizează deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată aferentă achiziției bunurilor prin cele 13 facturi prezentate în cadrul RIF nr. 6662 din 11 octombrie 2005.

Conform art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) C. fisc., (forma în vigoare în perioada de referință) al căror conținut a fost redat în considerentele sentinței atacate, pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA datorată sau achitată aferentă bunurilor care au fost sau urmează a fi livrate, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții:

- achizițiile să fie destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile;

- deținerea unei facturi care să cuprindă elementele prevăzute la art. 155 alin. (5) C. fisc. și să fie emisă pe numele persoanei de către o persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de TVA.

În concret, intimata a achiziționat în cursul anului 2004:

- 10 pompe de tip DRC de la SC B. SA, în baza facturilor menționate în tabelul de la raportul de expertiză contabilă;

- 2 pompe tip NC 200-150-400 de la SC C. SA Constanța, în baza facturii nr. 8061368 din 29 septembrie 2004;

- 1 electropompă centrifugă tip DRC 80-400 de la SC D. SA, în baza facturii nr. 3502415 din 19 noiembrie 2004.

Conform inventarierii anuale efectuate la data de 31.10.2004, intimata avea în stoc un număr de 13 pompe.

Totodată, intimata s-a aprovizionat cu materiale de la furnizorul SC B. SA, în baza facturilor menționate în tabelul de la raportul de expertiză contabilă.

Contrar susținerilor recurentei, din probatoriul administrat în cauză a rezultat faptul că utilajele și materialele aprovizionate prin cele 13 facturi erau utile obiectului de activitate al societății intimate.

După cum în mod justificat a reținut și prima instanță, facturile fiscale care au stat la baza tranzacțiilor comerciale derulate în cauză cuprind toate elementele prevăzute la art. 155 alin. (5) C. fisc. și au fost înregistrate cu aceleași sume atât în contabilitatea societăților furnizoare, în conturi de venituri, colectându-se TVA aferentă, cât și în contabilitatea societății beneficiare, în conturi de stocuri, deducându-se TVA aferentă, cu respectarea Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, și a Normelor metodologice de aplicare a acesteia.

Împrejurarea că instanța de fond și-a fundamentat soluția pe concluziile raportului de expertiză contabilă administrat în cauză nu poate constitui un motiv de nelegalitate al sentinței, în condițiile în care aceasta reprezintă un mijloc de probă, reglementat de art. 49 C. proc. fisc. Mai mult decât atât, este de observat faptul că instanța a coroborat concluziile acestei expertize cu cele ale expertizei similare administrate în cauza penală, precum și cu înscrisurile existente la dosar.

În fine, trebuie avută în vedere și dezlegarea dată de instanța de casare în primul ciclu procesual, în sensul că nu pot fi instituite în sarcina intimatei condiții suplimentare celor prevăzute la art. 145 alin. (3) lit. a) și alin. (8) C. fisc. și, ca atare, nu i se poate reproșa că nu a fost posibilă verificarea furnizorilor aflați în amonte.

Față de cele anterior prezentate, Înalta Curte apreciază că este corectă concluzia instanței de prima jurisdicție referitoare la faptul că societatea intimată a probat îndeplinirea condițiilor legale pentru deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată aferentă achiziției bunurilor prin cele 13 facturi prezentate în cadrul RIF nr. 6662 din 11 octombrie 2005.

Pe cale de consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești împotriva sentinței nr. 239 din 24 noiembrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2015.