ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 543/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, la data de 13 august 2002, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamantul N.S.G., în calitate de moștenitor legal al defunctei N.I.E., a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul Județean Timiș, SC A.D.P. SA Timișoara, O.J.C.V.L.T. Timișoara, C.I.L., C.M., G.F., R.I., D.E., D.E.A., N.V., T.V., S.F., M.M., M.C., S.M., B.O., C.I.L. (în calitate de moștenitor al defunctei G.F.), C.C.N. și C.E., (în calitate de moștenitori ai defunctei R.I.) și Biroul de Carte Funciară Timișoara, solicitând anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între U.R.B.I.S. Timișoara și O.J.C.V.L.T.

Timișoara, în calitate de reprezentanți ai Statului Român și pârâții persoane fizice, foști chiriași ai apartamentelor din imobilul situat în str. Drăgășani, Timișoara, întrucât cumpărătorii au fost de rea credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. S-a solicitat rectificarea C.F. Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român» precum și modificarea în mod corespunzător a Hotărârii nr. 1052/1998 emisă de Consiliul Județean Timiș - Comisia pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995 privind restituirea în natură a imobilului ta cotă de 1/1 parte pentru casă și 2/3 parte din teren.

După un prim ciclu procesual, cauza a fost trimisă spre competentă soluționare, Tribunalului Timiș care, prin sentința civilă nr. 208/ PI din l6 octombrie 2007, a respins acțiunea, constatând că apartamentele din litigiu au fost înstrăinate foștilor chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995, care permitea vânzarea imobilelor trecute cu titlu în patrimoniul statului. Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 179/ A din 2 iulie 2008, a admis apelul declarat de reclamantul N.S.G., a desființat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Timiș, reținând că prima instanță nu s-a pronunțat asupra precizării la acțiune, prin care reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a titlului statului și a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între acesta și pârâții-chiriași, cu rectificările corespunzătoare ale cărții funciare.

Decizia Curții de Apel Timișoara a fost casată prin decizia nr. 3826/ R din 24 martie 2009 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, care a reținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (6) și art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Rejudecând cauza, prin decizia nr. 9/ A din 19 ianuarie 2010, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 208/ PI din 16 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș, a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare: nr. 356/ R din 09 ianuarie 1997 încheiat între SC O.J.C.V.I.T. SA și C.I.L. și C.M.V. pentru apartamentul nr. 1; nr. 357/ R din 09 ianuarie 1997, încheiat între SC O.J.C.V.I.T.

SA și G.F. pentru apartamentul nr, 2; nr. 231/ R din 20 decembrie 1996, încheiat între SC O.J.C.V.I.T. SA și pârâta R.I. pentru apartamentul nr. 4; nr. 1497 din 14 ianuarie 1997, încheiat între SC O.J.C.V.I.T. SA și D.E. și D.E.A. pentru apartamentul nr. 5; nr. 358/ R din 09 ianuarie 1997, încheiat între SC O.J.C.V.I.T. SA și N.V. pentru apartamentul nr. 6; nr. 11168 din 20 decembrie 1996, încheiat între SC O.J.C.V.I.T. SA și T.V. pentru apartamentul nr. 8; nr. 392/ R din 14 ianuarie 1997, încheiat între SC O.J.C.V.I.T. SA și S.F. pentru apartamentul nr. 7; nr. 11577 din 16 ianuarie 1997, încheiat între SC O.J.C.V.I.T. SA și G.M. pentru apartamentul nr. 10 din imobilul situat în Timișoara, str. Drăgășani, înscris în CF Timișoara.

A constatat nulitatea absolută a actelor subsecvente de transmitere a proprietății asupra acestui imobil, înscris inițial în CF Timișoara, transcris după apartamentare în CF Timișoara. A dispus radierea dreptului de proprietate al Statului Român din CF Timișoara, cu titlu de naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950 și radierea dreptului de proprietate dobândit de pârâții cumpărători ai apartamentelor ocupate în calitate de chiriași, în condițiile art. 9 din Legea 112/1995, din CF nou Timișoara. A dispus înscrierea dreptului de proprietate al antecesoarei reclamantului și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate privind respingerea capătului de cerere referitor la modificarea hotărârii nr. 1052/1998 a Consiliului Județean Timiș - Comisia pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Instanța de apel a reținut că reclamantul N.S.G. este moștenitorul defunctei N.J.E., fiica adoptivă a proprietarei tabulare, I.I., care deținea cota de 2/3 din imobilul situat în Timișoara, str. Drăgășani compus din casă și teren care a fost naționalizat cu nerespectarea dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950. După apariția Legii nr. 112/1995, autoarea reclamantului, N.J.E., a depus o cerere de revendicare a imobilului, înregistrată, ia data de 26 august 1996, la Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 112/1995, ce funcționa în cadrul Consiliului Local al Municipiului Timișoara și, ulterior, la data de 27 iunie 1997, un memoriu în care a precizat că naționalizarea imobilului s-a făcut abuziv, întrucât fosta proprietară tabulară era pensionară.

Prin hotărârea nr. 1052 din 18 februarie 1998, Comisia Județeană pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 a respins cererea autoarei reclamantului, cu motivarea că imobilul nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, partea fiind îndrumată să formuleze cerere de restituire în natură pe calea unei acțiuni civile de drept comun. Hotărârea a rămas irevocabilă prin decizia nr. 443/ R din 14 februarie 2000 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. Instanța de apel a constatat că încălcarea dispozițiilor art. 11 din Decretul nr. 92/1950 conferă naționalizării caracter abuziv, iar titlul statului asupra imobilului, emis cu încălcarea legii, nu poate fi considerat un titlu valabil, fiind lovit de nulitate absolută, astfel că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Instanța de apel a mai reținut că pârâții cumpărători au avut cunoștință de demersurile făcute de moștenitoarea legală a fostei proprietare tabulare, în sensul revendicării imobilului în condițiile Legii nr. 112/1995, astfel că ei nu pot invoca buna credință în favoarea lor, câtă vreme în cauză s-a făcut dovada faptului că, pe de o parte, la nivelul Consiliului Local al Municipiului Timișoara (respectiv la Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 112/1995) era înregistrată și în curs de soluționare notificarea prin care autoarea reclamantului revendica imobilul în litigiu, (pentru ca la finalul ei să se constate că imobilul nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, ca urmare a aplicării abuzive a Decretului de naționalizare nr. 92/1950), iar pe de altă parte, pe cererile chiriașilor, adresate Consiliului Local al Municipiului Timișoara (prin organele abilitate în vânzarea de locuințe la acea dată, SC O.J.C.V.I.T.

SA) era înscrisă mențiunea „neavizat - imobil revendicat la Legea nr. 112/1995), ceea ce atrage asumarea riscului încheierii unui contract de vânzare-cumpărare în astfel de condiții litigioase. Prin urmare, curtea de apel a reținut că toate contractele de vânzare-cumpărare încheiate de chiriași în temeiul art. 9 din Legea nr. l 12/1995 au fost întocmite cu încălcarea legii, și cum, în speță, părțile contractante au cunoscut situația juridică a imobilului, acționând în cunoștință de cauză, actele juridice sunt nule absolut pentru cauză ilicită, conform art. 966 și art. 968 C. civ. Având în vedere împrejurarea că hotărârea nr.1052/1998 emisă de Comisia județeană de Aplicare a Legii nr. 112/1995 a rămas irevocabilă prin decizia nr. 443/ R din 14 februarie 2000 a Curții de Apel Timișoara, instanța a menținut sentința civilă apelată sub aspectul respingerii acestui petit.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâții C.I.L., C.M.V., D.E., D.E.A.,, N.V., M.M., M.C., S.F. și G.M., Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, precum și C.C.K. și C.E. 1. Pârâții C.I.L., C.M.V., D.E., D.E.A., N.V., M.M., M.C., S.F. și G.M. au formulat următoarele critici: Reclamantul este moștenitorul numitei N.I.E., care, la rândul său, este succesoarea în drepturi a numitei I.I. Aceasta deținea, la data naționalizării, o cotă de proprietate de 2/3 din imobilul situat în Timișoara, str. Drăgășani. Reclamantul nu a dovedit o cota superioară din dreptul de proprietate și, totuși, instanța a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare în ceea ce privește un număr de 8 din 10 apartamente, ceea ce depășește limitele dreptului de proprietate invocat de reclamant.

Mai mult, în lipsa unei ieșiri din indiviziune, nu s-ar putea stabili care dintre apartamente ar corespunde cotei pe care reclamantul o invocă. Capătul de cerere privind radierea dreptului de proprietate al Statului Român și al pârâților cumpărători, precum și înscrierea dreptului de proprietate al antecesoarei reclamantului nu putea fi admis pe calea procesuală aleasă de reclamant. - Reclamantul a mai promovat o acțiune asemănătoare, care a fost respinsă în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 352/R/G din 7 aprilie 2008. Prin acea acțiune, reclamantul a solicitat să se constate nulitatea absolută a încheierii de carte funciară prin care a fost înscris dreptul Statului Român în CF Timișoara, întrucât nu a existat titlu valabil care să justifice respectiva înscriere și să se dispună radierea acesteia.

Or, această acțiune a fost respinsă deoarece, odată cu apariția Legii nr. 10/2001, demersurile judiciare care vizează revendicarea imobilelor sunt limitate la procedura specială prevăzută de aceasta lege reparatorie. În acest context, este evident că, în aceste două dosare, există situații similare, singurul aspect care împiedică autoritatea de lucru judecat fiind modalitatea diferită în care s-au formulat capetele de cerere. Nici în prezentul dosar, nu s-ar putea admite o acțiune în revendicare de drept comun, având în vedere decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii din această materie și neîndeplinirea condițiilor impuse pentru admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun.

Totodată, susțin că acțiunea reclamantului ar putea fi considerată inadmisibilă din perspectiva respectării regulii unanimității. Rectificarea cărții funciare nu s-ar putea tace decât în condițiile în care titlul în baza căruia s-a făcut înscrierea atacată ar fi invalidat. Or, nu s-a formulat un capăt de cerere în acest sens și, în lipsa acestuia, nu există niciun temei legal în baza căruia să se admită această solicitare a reclamantului. - Actele de înstrăinare referitoare la imobile care fac obiectul Legii nr. 10/2001 sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data încheierii lor, iar buna - credință a cumpărătorului dintr-un contract de vânzare-cumpărare întemeiat pe prevederile Legii nr. 112/1995 este nu numai necesară, dar și suficientă pentru dobândirea valabilă a dreptului de proprietate.

Este inexactă constatarea instanței în sensul că N.I.E. a depus o cerere de revendicare a imobilului în data de 26 august 1996. La acea dată, a fost depusă numai o cerere de acordare de despăgubiri pentru imobilul situat în Timișoara, str. Drăgășani, fără a se solicita restituirea în natură. Cererea de restituire în natură a imobilului a fost formulată numai în data de 27 iunie 1997, în condițiile în care toate apartamentele în litigiu fuseseră vândute deja în perioada decembrie 1996 - ianuarie 1997. Acest aspect dovedește nu numai buna credință a recurenților, dar și faptul că, la data la care au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare, nu exista nicio procedură sau acțiune de revendicare în natură a imobilului.

Ca urmare, toate aceste contracte au fost încheiate cu respectarea prevederilor legislației în vigoare, și deci, în temeiul art. 45 alin. (1) din Legea 10/2001, sunt valabile. În plus, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, exista și Hotărârea Consiliului Local nr. 65 din 05 noiembrie 1996 privind vânzarea apartamentelor conform Legii nr. 112/1995, care permitea vânzarea acelor apartamente pentru care foștii proprietari au solicitat numai despăgubiri. Instanța a înlăturat prezumția bunei credințe, sprijinindu-se pe mențiunea existentă pe cererea de cumpărare a pârâtei T.V.

Or, dincolo de faptul că nu pe toate cererile de cumpărare figurează aceasta mențiune, și dincolo de faptul că ia în considerare numai mențiunea „neavizat", cu toate ca, mai jos, ulterior - dar anterior încheierii contractului - apare și mențiunea „avizat", instanța trece cu vederea faptul că aceste mențiuni nu pot avea relevanță sub aspectul bunei sau relei - credințe a cumpărătorilor. Este evident că mențiunile indicate - fiind pe verso-ul cererilor de cumpărare - nu au fost și nu aveau cum să fie cunoscute de cumpărători. Recurenții nu aveau posibilitatea să stabilească valabilitatea sau ne valabilitatea Decretului nr. 92/1950, să verifice dacă, în ceea ce o privește pe I.I. au fost respectate prevederile legale sau aceasta era exceptată de la naționalizare sau să verifice legalitatea emiterii avizului de vânzare al oficiului juridic.

Prin urmare, contractele încheiate sunt valabile atât sub aspectul respectării dispozițiilor legale cât și sub aspectul bunei-credințe a cumpărătorilor, prezumția de bună-credință nefiind răsturnată prin probele administrate în cauză. 2. Recurenții C.E. și C.C.N., au formulat următoarele critici: În raport cu sentința civilă nr. 15879 din 24 septembrie 1998 a Judecătoriei Timișoara prin care s-a respins contestația formulată de reclamant împotriva Hotărârii nr. 1052 din 18 februarie 1998 emisă de Comisia Județeană pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, definitivă prin decizia civilă nr. 1946/ A din 25 iunie 1999 și irevocabilă prin decizia civilă nr. 03 din 14 februarie 2000 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, există autoritate de lucru judecat cu privire la restituirea în natură a imobilului, în sensul că intimatul - reclamant are numai posibilitatea de a solicita restituirea în natură pe calea dreptului comun.

Recurenții au arătat că d-na judecător M.G. se afla într-o stare de incompatibilitate cu privire la judecarea apelului. Instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, fapt ce rezultă din întreaga motivare a hotărârii supusă prezentului recurs. Astfel, nu există nicio referire la apărările făcute de pârâți, întreaga hotărâre nefiind altceva decât o motivare a relei-credințe a pârâților cu ocazia vânzări i-cumpărării apartamentelor în litigiu. În cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., prin prisma faptului că instanța a dispus atât anularea contractului de vânzare-cumpărare al antecesoarei recurenților, R.I., cât și a tuturor contractelor subsecvente, cu consecința revenirii la situația de carte funciară existentă înainte de naționalizare, astfel că a acordat mai mult decât s-a cerut.

Pe de altă parte, au susținut că întrucât între foștii coproprietari nu s-a realizat un partaj, rezultă că nu s-a stabilit care dintre apartamentele din imobil s-au aflat în proprietatea antecesoarei reclamantului. În consecință, au arătat că întrucât nu se poate dovedi întinderea dreptului subiectiv al reclamantului, hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. La data de 20 decembrie 1996 a fost încheiat actul de vânzare - cumpărare al antecesoarei recurenților, R.I., în temeiul dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, cu respectarea dispozițiilor legale în materie. Astfel, au fost respectate atât dispozițiile generale (art. 948 - 968 C. civ., raportate la dispozițiile art. 1294 - 1370 C. civ.), cât și dispozițiile speciale în materie, respectiv art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Mai mult, prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Timișoara nr. 65 din 05 noiembrie 1996, s-a hotărât că pot fi puse în vânzare, la cererea chiriașilor îndreptățiți conform legii, apartamentele pentru care foștii proprietari sau moștenitorii acestora au solicitat numai despăgubiri, în baza legii. Or, din actele existente ia dosar rezultă că autoarea reclamantului, la data de 26 iulie 1996, a formulat o cerere, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care a solicitat numai despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu. Abia în data de 27 iunie 1996, după încheierea contractului de vânzare-cumpărare al autoarei recurenților, și-a precizat cererea în sensul solicitării restituirii în natură a imobilului.

Autoarea recurenților, fiind chiriașă a imobilului în litigiu, a dobândit ex lege dreptul de a cumpăra apartamentul, iar la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, existența titlului Statului Român nu putea fi pusă la îndoială, imobilele trecute în proprietatea statului în baza Decretului nr, 92/1950 fiind încadrate de legiuitor în categoria imobilelor preluate cu titlu. La 20 decembrie 1996 - data încheierii actului de vânzare - în cartea funciară a imobilului nu era notată nici o cerere de revendicare de natură, buna credință a cumpărătorilor fiind incontestabilă. Recurenții arată că, în mod nelegal, instanța de apel a extins concluzia că toți cumpărătorii ar fi cunoscut existența unei cereri de revendicare, deși numai pe una dintre cererile de cumpărare exista o mențiune expresă în acest sens, fiind astfel aplicabile prevederile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. în plus, în ceea ce privește admiterea petitelor referitoare al rectificarea cărții funciare a imobilului și la anularea contractelor subsecvente, motivarea hotărârii este inexistentă. Pe parcursul soluționării recursului, au decedat pârâții D.E. și S.F., drepturile și obligațiile procesuale ale acestora fiind preluate de succesorii lor, D.L.D., respectiv, F.M.N. și S.M.F. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin decizia nr. 2347 din 18 aprilie 2013, a respins recursurile ca nefondate. Pentru a pronunța această decizie instanța de recurs a reținut următoarele: În ceea ce privește critica recurenților C.E.

și C.C.N., precum și a Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, în sensul că imobilele trecute în proprietatea statului tn baza Decretului nr. 92/1950 sunt imobile preluate cu titlu valabil, întrucât acest act normativ respecta prevederile Constituției sub imperiul căreia a fost adoptat, instanța de recurs a reținut că această critică nu este întemeiată întrucât Constituția din anul 1948 - sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul 92/1950 - prevedea în art. II categoriile de bunuri care puteau fi supuse naționalizării și care nu concordau cu cele cărora li se aplica decretul de naționalizare menționat.

Tot astfel, art. 8 din Constituția în vigoare la acea dată prevedea, cu titlu de principiu, că proprietatea particulară este recunoscută și garantată prin lege, Textele constituționale ulterioare, inclusiv art. 2 erau prevederi de excepție de vreme ce derogau de la principiul garantării proprietății, permițând pierderea dreptului de proprietate prin naționalizare. însă, excepțiile sunt de strictă interpretare, astfel încât extinderea aplicării lor la alte categorii de bunuri decât cele expres prevăzute de art. 11, este nelegală. Instanța de recurs a reținut că nu în ultimul rând, Decretul nr. 92/1950 încălca dispozițiile art. 480 C. civ., astfel încât, prin raportare la legile interne în vigoare la data aplicării lui, acest act normativ nu putea naște în favoarea statului un titlu valabil de proprietate cu privire la imobilul în litigiu.

Totodată, instanța de recurs a reținut că dispozițiile H.G. nr. 11/2007 nu pot conduce la o altă concluzie întrucât, pe de o parte, forța juridică a acestui act normativ este inferioară celei de care se bucură Legea nr. 213/1998, iar pe de altă parte, chiar prevederile art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 11/1997 impuneau condiția ca preluarea bunului de către stat în temeiul Decretului 92/1950 să fi fost făcută cu respectarea dispozițiilor actului normativ de preluare, pentru a fi considerată o preluare cu titlu. Art. II din Decretul 92/1950 prevedea că dispozițiile sale nu sunt aplicabile imobilelor proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și pensionarilor.

Or, s-a stabilit, pe baza probelor administrate în cauză - și nu s-a contestat în căile de atac promovate - că autoarea reclamantului era pensionară la data naționalizării imobilului în litigiu, astfel încât dispozițiile decretului de naționalizare au fost greșit aplicate. în consecință, inclusiv din perspectiva H.G. nr. 11/1997, preluarea de către stat a bunului în litigiu nu poate fi apreciată ca fiind una valabilă. Nefiind vorba despre un imobil preluat de stat cu titlu valabil, apartamentele în litigiu nu puteau fi înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 deoarece art. 1 din acest act normativ limita în mod expres aplicarea prevederilor sale la imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu.

Instanța de recurs a reținut că dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea 10/2001 sancționează cu nulitatea absolută actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, cu excepția celor încheiate cu bună-credință. Textul menționat reprezintă o aplicare a cauzei de nulitate absolută determinată de nevalabilitatea obiectului actului juridic în cazul imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, deși nu au fost preluate de stat cu titlu valabil. Prin voința legiuitorului și în aplicarea condițiilor generale de valabilitate a obiectului actului juridic, vânzarea unui imobil în temeiul Legii nr. 112/1995, fără ca acesta să facă parte din categoria celor ce pot ti înstrăinate în baza acestei legi, este sancționată cu nulitatea absolută, situație în care nu se mai impune analizarea condițiilor generale de valabilitate a actelor juridice ori a celor speciale, prevăzute de Legea 112/Î995.

Cu privire la critica formulată de toți recurenții care a vizat interpretarea greșită a prevederilor legale privind buna credință a cumpărătorilor susținută prin argumente legate de împrejurarea că la data încheierii contractelor de vânzare-curnpărare fusese depusă de către autoarea reclamantului numai o cerere de acordare de despăgubiri pentru imobilul în litigiu iară a se solicita restituirea în natură, că nu exista nicio procedură sau acțiune de revendicare în natură a imobilului, că era în vigoare Hotărârea Consiliului Local nr. 65 din 05 noiembrie 1996 care permitea vânzarea acelor apartamente pentru care foștii proprietari au solicitat numai despăgubiri, că numai pe cererea de cumpărare a pârâtei T.V.

figura mențiunea „neavizat" și că recurenții nu aveau posibilitatea să stabilească valabilitatea sau ne valabilitatea Decretului nr. 92/1950, instanța de recurs a reținut că în lipsa unor prevederi contrare cuprinse în Legea 10/2001, în privința noțiunii de „bună-credință" din cuprinsul art. 45 alin. (2) din Lege sunt aplicabile, prin analogie, dispozițiile art. 1898 C. civ. conform cărora buna-credință este credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea. Per a contrarie, dacă dobânditorul știa, ori cu minime diligente putea să știe că imobilul a fost preluat de stat Iară titlu valabil, el este de rea-credință neputând invoca prevederile art. 45 alin. (2) teza a II-a.

Așa cum rezultă din cuprinsul prevederilor art. 1 din Legea 112/1995, dispozițiile acestui act normativ sunt aplicabile numai imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu. Aceste imobile puteau fi cumpărate de chiriași în condițiile art. 9 din lege, dacă nu erau restituite în natură foștilor proprietari. În cauză, s-a stabilit pe baza probelor administrate și care nu mai pot fi reapreciate în faza de judecată a recursului față de natura controlului judiciar exercitat, că autoarea reclamantului, N.J.E., a depus la data de 26 august 1996 o cerere întemeiată pe prevederile Legii nr. 112/1995 și, ulterior, la data de 27 iunie 1997, un memoriu în care a precizat că naționalizarea imobilului s-a făcut abuziv, întrucât fosta proprietară tabulară era pensionară.

Prin hotărârea nr. 1052 din 18 februarie 1998, Comisia Județeană pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 a respins cererea cu motivarea că imobilul nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, partea fiind îndrumată să formuleze cerere de restituire în natură pe calea unei acțiuni civile de drept comun. Deși procedura administrativă de revendicare a imobilului, promovată de autoarea reclamantului în temeiul Legii nr. 112/1995, era în curs de soluționare, apartamentele ce compun acest imobil au fost înstrăinate către chiriași, în perioada decembrie 1996-ianuarie 1997. Instanța de recurs a considerat că recurenții pârâți ar fi putut, cu minime diligente să afle despre declanșarea procedurii administrative de către autoarea reclamantului.

Aceste minime diligente care se impuneau a fi făcute de un cumpărător de bună-credință ar fi fost în măsură să dovedească că adevăratul proprietar încearcă să obțină restituirea bunului ce i-a aparținut și trebuiau să-i determine pe cumpărători să manifeste prudență la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. Cumpărând apartamentele în litigiu în condițiile în care procedura administrativă declanșată de fostul proprietar nu era încă finalizată și era posibil, așa cum de altfel s-a și întâmplat, ca pe parcursul ei, fostul proprietar să conteste valabilitatea titlului statului și să solicite restituirea în natură a imobilului, recurenții nu pot invoca eroarea lor invincibilă asupra valabilității titlului prin care statui a preluat imobilul în litigiu, nu pot fi apreciați ca fiind cumpărători de bună credință și nu pot înlătura în acest fel efectele nulității ca sancțiune ce afectează valabilitatea contractelor lot de vânzare-cumpărare.

Pentru a beneficia de aplicarea art. 45 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, buna-credință trebuie să existe dincolo de orice culpă a cumpărătorului și de aceea, în cauză, recurenții nu pot invoca argumentele menționate - existența unei cereri de acordare de despăgubiri, inexistența unei acțiuni în revendicare, Hotărârea C.L. nr. 65 din 05 noiembrie 1996, mențiunea „neavizat" aflată pe una dintre cererile de cumpărare și imposibilitatea cumpărătorilor de a stabili valabilitatea Decretului nr. 92/1950 - pentru susținerea bunei lor credințe la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. Este suficientă împrejurarea analizată anterior, constând în existența unei proceduri declanșate de fostul proprietar și nefinalizată la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare pentru a fi înlăturată buna credință și efectele pe care acesta le-ar fi putut produce sub aspectul nulității contractelor.

Răspunzând criticilor recurenților C.I.L., C.M.V., D.E., D.E.A., N.V., M.M., M.C., S.F. și G.M.

prin care au susținut că, instanța de apel nu putea dispune anularea contractelor de vânzare-cumpărare pentru 8 din cele 10 apartamente întrucât autoarea reclamantului deținea numai o cotă de 2/3 din imobil, precum și criticilor recurenților C. care au susținut că întrucât între foștii coproprietari nu s-a realizat un partaj, nu se poate dovedi întinderea dreptului subiectiv al reclamantului, și că, în raport cu sentința civilă nr. 15879 din 24 septembrie 1998 a Judecătoriei Timișoara prin care s-a respins contestația formulată de reclamant împotriva hotărârii nr, 1052/18 februarie 1998 emisă de Comisia Județeană pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, rămasă definitivă și irevocabilă, există autoritate de lucru judecat cu privire la restituirea în natură a imobilului, în sensul că intimatul - reclamant are numai posibilitatea de a solicita restituirea în natură pe calea dreptului comun, înalta Curte a arătat că obiectul cererii de chemare în judecată nu l-a reprezentat pretenția reclamantului de a i se lăsa în deplină proprietate și posesie apartamentele ocupate de pârâți, de a i se restitui în natură aceste imobile, ci aceea de a se constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la respectivele apartamente.

Ca atare, instanța de recurs, a arătat că întinderea dreptului de proprietate al autoarei reclamantei asupra imobilului în litigiu, existența unei pretinse coproprietăți asupra bunului, regula unanimității necesară promovării unei acțiuni în revendicare și dezlegarea dată în recursul în interesul legii, soluționat prin decizia 33/2008, nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei. Tot astfel, cât timp în cauză nu s-a cerut și nu s-a dispus restituirea în natură a apartamentelor ce compun imobilul, pretinsa autoritate de lucru judecat sub acest aspect, atrasă de pronunțarea sentinței civile nr. 15879 din 24 septembrie 1998 a Judecătoriei Timișoara, definitivă prin decizia civilă nr, 1946/ A din 25 iunie 1999 a Tribunalului Timiș și irevocabilă prin decizia civilă nr. 03 din 14 februarie 2000 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara nu se impune a fi analizată.

Cu privire criticile recurenților C.I.L., C.M.V., D.E., D.E.A., N.V., M.M., M.C., S.F. și G.M. vizând admiterea capătului de cerere privind radierea dreptului de proprietate al Statului Român și al pârâților cumpărători și înscrierea dreptului de proprietate al antecesoarei reclamantului în condițiile în care nu s-a formulat un capăt de cerere în acest sens, instanța de recurs a reținut că deși nu a existat un capăt de cerere distinct prin care reclamantul să solicite constatarea nulității titlului de proprietate ai statului asupra imobilului, așa cum a existat în privința titlurilor de proprietate ale cumpărătorilor, analizarea valabilității titlului de proprietate al statului se impunea a fi efectuată, și a fost realizată de instanța de apel, ca o chestiune prealabilă, a cărei rezolvare era necesară pentru dezlegarea celorlalte pretenții deduse judecății.

Înalta Curte a apreciat că lipsa unui capăt de cerere distinct în sensul susținerilor formulate prin motivele de recurs nu împiedica pronunțarea instanței asupra solicitărilor reclamantului cu privire la rectificările de carte funciară Critica acelorași recurenți sus-menționați, referitoare la faptul că reclamantul a mai promovat o acțiune asemănătoare, care a fost respinsă pe considerentul că demersurile judiciare care vizează revendicarea imobilelor sunt limitate la procedura specială prevăzută de această Legea 10/2001 și chiar dacă nu există autoritate de lucru judecat, situațiile sunt similare, a fost respinsă cu motivarea că, prin motivele de recurs, chiar recurenții în discuție au susținut că nu există autoritate de lucru judecat în raport cu litigiul menționat și, având în vedere susținerile acestora, cum că în acel litigiu s-a stabilit că demersurile judiciare care vizează revendicarea imobilelor sunt limitate la procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, instanța de recurs a considerat că nu există nici putere de lucru judecat cu privire la capătul de cerere privind rectificarea de carte funciară.

Răspunzând motivului de recurs prin care recurenții C.E. și C.C.N. au susținut că d-na judecător M.G. se afla într-o stare de incompatibilitate cu privire la judecarea apelului, Înalta Curte a arătat că este adevărat că unul dintre judecătorii care au pronunțat decizia civilă nr. 179/ A din 02 iulie 2008 a Curții de Apel Timișoara a făcut parte și din completul care, urmare a casării acestei decizii (prin decizia civilă nr. 3226 din 24 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), a rejudecat cauza, pronunțând decizia civilă nr. 9/ A din 19 ianuarie 2010 ce face obiectul prezentului recurs, însă, prin decizia civilă nr. 179/ A din 02 iulie 2008, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamantul N.S.G.

împotriva sentinței civile nr. 208/ P din 16 octombrie 2007 a Tribunalului Timiș și a desființat această sentință, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe întrucât a apreciat că tribunalul nu intrase în cercetarea fondului litigiului. Înalta Curte a infirmat soluția instanței de apel, a considerat că tribunalul a analizat fondul pretențiilor deduse judecății și, prin urmare, a admis recursul declarat de Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 179/ A din 02 iulie 2008 a Curții de Apel Timișoara, a casat această decizie și a trimis cauza, spre rejudecare, instanței de apel pentru ca aceasta să analizeze hotărârea pronunțată de prima instanță, în limita criticilor formulate prin motivele de apel.

Așadar, instanța de recurs a reținut că decizia civilă nr. 179/ A din 02 iulie 2008 a Curții de Apel Timișoara nu a cuprins o dezlegare a fondului litigiului și de aceea judecătorii care au pronunțat-o nu sunt incompatibili să rejudece cauza, după casarea dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție. Cu privire la critica acelorași recurenți referitoare la nemotivarea de către instanța de apel a deciziei recurate, înalta Curte a reținut că această critică nu este întemeiată întrucât contrar celor susținute de recurenți, instanța de apel a analizat susținerile și apărările acestora care tindeau la respingerea pretențiilor reclamantului, uneori grupându-Ie pentru a le răspunde prin argumente comune.

Hotărârea pronunțată permite exercitarea controlului judiciar de legalitate pe calea recursului și nu încalcă drepturile procesuale ale pârâților, susținerile și apărările acestora fiind analizate de instanța de apel. Critica recurenților referitoare la faptul că instanța de apel a dispus atât anularea contractului de vânzare-cumpărare al antecesoarei R.I., cât și a tuturor contractelor subsecvente, cu consecința revenirii la situația de carte funciară existentă înainte de naționalizare, a fost respinsă cu motivarea că atâta vreme cât reclamantul a învestit instanța cu soluționarea unor pretenții în acest sens, nu se poate susține că au fost încălcate dispozițiile art. 126 alin. (6) C. proc.

civ. ori a fost nesocotit principiul disponibilității, pentru a fi admis recursul și modificată decizia în temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește invocarea de către aceiași recurenți pârâți a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene, înalta Curte a constatat că pârâții nu pot beneficia de protecția juridică recunoscută de normele europene și de jurisprudența dezvoltată în baza lor, câtă vreme, pentru considerentele anterior expuse, nu pot fi considerați cumpărători de bună-credință ai apartamentelor în litigiu și, dată fiind nulitatea actelor lor de vânzare-cumpărare, nici titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În consecință, înalta Curte a respins, ca nefondate, recursurile declarate. Împotriva deciziei pronunțată de instanța de recurs au formulat contestație în anulare, în dosare separate: N.V., C.C.N. și C.E.; D.L.D., F.M.N., S.M.F., G.M.A., C.I.L. și C.M.V. Contestația formulată de N.V. a fost înregistrată la Înalta Curte la data de 7 mai 2013 sub nr. 2690/1/2013, fiind nemotivată, contestatoarea precizând că va depune motivele cererii după redactarea deciziei pronunțate de instanța de recurs. Contestația formulată de C.C.N. și C.E., a fost înregistrată pe rolul instanței la 7 mai 2013 sub nr. 2787/1/2013. În motivarea contestației, întemeiată pe dispozițiile art. 317 și 338 C. proc.

civ., contestatorii susțin că decizia atacată este rezultatul unor greșeli materiale în sensul că instanța de recurs nu a observat că, deși s-a dispus anularea tuturor actelor de înstrăinare subsecvente, nu s-a respectat dreptul la apărare al actualilor proprietari, aceștia nefiind introduși în cauză. Tot o eroare materială este și faptul că instanța de recurs s-a pronunțat asupra întregului imobil, deși instanța de fond a sesizat aspectul cotei de 2/3 ce ar reveni autoarei reclamantului. Susțin că prin respingerea recursului, instanța a dat dovadă de părtinire și neglijență în analizarea dosarului, astfel că a pronunțat anularea unor acte de transmitere a proprietății imobilului revendicat fără a ține cont de situația de carte funciară existentă la dosarul cauzei.

Contestatorii mai susțin că instanța de recurs, prin neintroducerea în cauză a actualilor proprietari ai apartamentelor din imobil, a omis să se pronunțe asupra casării cu trimitere, spre rejudecare a cauzei în vederea stabilirii cadrului procesual, cu respectarea art. 6 din CEDO. In ceea ce privește motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., contestatorii susțin că judecarea recursului s-a tăcut cu lipsa de procedură a actualilor proprietari ai apartamentelor în litigiu, aceștia nefiind citați pentru a fi introduși în cauză, astfel că au fost nedreptățiți prin neluarea în seamă de către instanță a condițiilor generale de valabilitate a actelor juridice. Contestația în anulare formulată de C.I.L., C.M.V., D.L.D., S.M.F., G.M.A.

și F.M.N. a fost înregistrată Ia 3 iulie 2013 sub nr. 3775/1/2013. În motivarea cererii, contestatorii susțin că instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze cel puțin unul din motivele lor de recurs, ceea ce atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. în acest sens, contestatorii susțin că instanța de recurs nu a soluționat în mod explicit excepția autorității de lucru judecat rezultată din decizia 352/ R din 07 aprilie 208 a Curții de Apel Timișoara pe care au invocat-o atât la judecata în apel cât și în fața instanței de recurs. La termenul din 14 februarie 2014, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 164 C. proc. civ., a dispus conexarea Dosarelor nr. 3775/1/2013 și nr. 3614/1/2013 la Dosarul nr. 2690/1/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea asigurării unei judecăți unitare.

Analizând contestațiile în anulare conexate, Înalta Curte constată cele ce urmează: 1. Contestația formulată de N.V. este tardivă pentru următoarele considerente; Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia se pot desființa, în cazurile expres și limitativ prevăzute de textele legale care o reglementează, decizii pronunțate de instanțele de recurs. Termenul de exercitare este prevăzut de art. 319 alin. (2) teza a doua C. proc. civ., care stipulează că împotriva hotărârilor care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.

Interpretând sistematic dispozițiile legale care reglementează contestația în anulare, înalta Curte apreciază că acest termen se referă atât la declararea contestației, cât și la motivarea acesteia, întrucât nu se poate considera că legiuitorul s-a referit doar la declararea căii de atac în termenul legal, urmând ca partea să aibă posibilitatea să detalieze motivele contestației într-un termen discreționar, ce ar lăsa fără conținut dispozițiile art. 319 alin. (2) C. proc. civ. Termenul legal nu poate fi aplicat diferit, în sensul că s-ar putea referi doar la cererea propriu - zisă, însă nu și la motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază partea și care alcătuiesc împreună cu cererea, contestația în anulare.

În speță, decizia contestată fiind irevocabilă, nu a fost comunicată părților, însă ia fila 32 din Dosarul nr. 2690/1/2013 există dovada că la data de 13 iunie 2013, avocat I.P., eu delegație la dosar pentru contestatoarea N.V., a primit, la cerere, o xerocopie a deciziei instanței de recurs, contestată în cauză. Cum contestatorea nu a depus motivele pentru care consideră că decizia pronunțată de instanța de recurs trebuie anulată, în termen de 15 zile de la data când a luat cunoștință de hotărârea atacată, în raport de dispozițiile legale sus-menționate, contestația în anulare formulată la data de 29 aprilie 2013 este tardivă. 2. Contestația în anulare formulată de C.E. și C.C.N. este nefondată pentru următoarele considerente: Exercitând calea de atac a contestației în anulare, contestatorii pretind ca fiind incidente dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. l și cele conținute în art. 318 C. proc.

civ. Niciuna din dispozițiile menționate nu se poate constitui, în speță, în temei al anulării deciziei atacate. Astfel, pentru a fi incident art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., este necesar ca judecata să se fi desfășurat în condiții de nelegală îndeplinire a procedurii de citare față de partea care invoca acest aspect. Or, contestatorii nu susțin că, în ceea ce-i privește, procedura de citare nu ar fi fost corect realizată, ci fac referire la existența unui asemenea viciu procedural față de actualii proprietari (cumpărători de bună credință) ai unor apartamente din imobilul în litigiu. Cum prin modalitatea de citare îndeplinită față de alte pretinse părți din proces, contestatorilor nu le-a fost adusă nicio vătămare procesuală, aceștia nu pot valorifica aspectul menționat pe calea contestației în anulare și pe temeiul art. 317 alin. (1) C. proc.

civ. De asemenea, nu sunt incidente în cauză nici dispozițiile art. 318 C. proc. civ. întrucât aspectele invocate de contestatori nu se circumscriu acestui motiv de contestație în anulare. Contestatorii se plâng de faptul că deși au fost anulate toate actele de înstrăinare subsecvente instanța de recurs nu a dispus introducerea în cauză a actualilor proprietari ai apartamentelor în litigiu, fiindu-le astfel încălcat dreptul la apărare, ceea e în opinia lor, ar reprezenta o eroare materială în senul art. 318 teza I C. proc. civ. Mai susțin că tot dintr-o eroare materială instanța de recurs s-a pronunțat asupra întregului imobil deși instanța de fond a sesizat doar cu o cotă de 2/3 din imobil.

Contrar susținerilor contestatorilor, faptul că instanța de recurs nu a dispus introducerea în cauză a cumpărătorilor apartamentelor din imobilul în litigiu nu constituie o eroare materială în sensul dispozițiilor art. 318 teza I C. proc. civ. Potrivit acestor dispoziții legale, o hotărâre dată în recurs poate fi retractată pe calea contestației în anulare dacă a fost rezultatul unei greșeli materiale. Noțiunea de greșeală materială are aici înțelesul de greșeală materială evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv, anularea lui ca netimbrat și altele situații asemănătoare, deși la dosar se găseau dovezi că recursul a fost depus în termen sau că a fost timbrat, situații pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reapreciere a probelor; or, nu o asemenea greșeală formală se impută instanței de recurs, ci o eventuală greșeală de judecată.

În ce privește susținerea contestatorilor, în sensul că instanța de recurs, dintr-o eroare materială, s-ar fi pronunțat asupra întregului imobil și nu doar asupra cotei de 2/3 astfel cum a reținut instanța de fond, aceasta nu se circumscrie motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., raportat la înțelesul noțiunii de eroare materială avut în vedere de acest motiv, astfel cum a fost prezentat mai-sus. Un alt motiv de anulare a deciziei instanței de recurs invocat de contestatori se referă la omisiunea pronunțării asupra motivului de recurs prin care au solicitat casarea deciziei recurate în vederea introducerii în cauză a actualilor proprietari ai imobilului.

Deși omisiunea de cercetare a unui motiv de recurs constituie motivul de contestație în anulare prevăzut de art.318 teza a II-a C. proc. civ., acesta nu este incident în speță. Astfel, retractarea pe calea contestației în anulare a unei hotărâri pronunțate în recurs este posibilă, conform art. 318 teza a II-a C. proc. civ., atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Rezultă că, motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. are ca situație premisă neexaminarea unor motive de recurs. Or, în speță, din verificarea cererii de recurs formulată de contestatorii în cauză, filele 43-51 din dosarul de recurs, nu rezultă că recurenții pârâți C.C.N.

și C.E. ar fi solicitat casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea introducerii în cauză a subdobânditorilor apartamentelor în litigiu, lucru pe care nu l-au făcut nici în fața instanței de apel. În realitate, se constată că, prin motivul de contestație formulat, contestatorii invocă critici noi care nu au fost învederate instanței de control judiciar pe calea recursului, critici care vizează, de fapt, nelegalitatea și netemeinicia deciziei atacate, adică greșeli de judecată nesusceptibile însă a fi valorificare prin intermediul căii extraordinare de atac a contestației în anulare specială. În consecință, înalta Curte constată că aspectele invocate de contestatori nu se pot constitui în motive ale contestației în anulare pe temeiul cărora să fie retractată hotărârea instanței de recurs.

Ca atare, calea de atac exercitată în afara ipotezelor strict reglementate prin dispozițiile art. 317, 318 C. proc. civ., urmează să fie respinsă ca atare. 3. În ceea ce privește contestația în anulare formulată de C.I.L., D.L.D., F.M.N., S.M.F., G.M.A. și C.M., înalta Curte constată că este nefondată pentru considerentele care urmează: În temeiul art. 318 alin. (2) C. proc. civ., contestatorii susțin că, prin hotărârea a cărei anulare o cer, instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs privind existența autorității de lucru judecat care, în opinia lor, ar rezulta din decizia nr. 352/ R din 07 aprilie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 4458/325/2006 de Curtea de Apel Timișoara. Verificând decizia a cărei anulare se solicită, Înalta Curte constată că instanța de recurs a examinat motivul de recurs pretins a nu fi fost cercetat, arătând care sunt considerentele pentru care a reținut caracterul nefondat al acestuia.

Astfel, Înalta Curte a arătat (pagina 20, paragraful 4, lit. b) din decizie), în ceea ce privește motivul de recurs pretins a ou fi fost analizat, următoarele: „Așa cum rezultă din cuprinsul motivelor de recurs, chiar recurenții susțin că nu există autoritate de lucru judecat în raport cu litigiul menționat și, întrucât, potrivit susținerilor acestora, în acel litigiu s-a stabilit că demersurile judiciare care vizează revendicarea imobilelor sunt limitate la procedura specială prevăzută de Legea 10/2001, Înalta Curte apreciază că nu există nici putere de lucru judecat cu privire la capătul de cerere privind rectificarea de carte funciară". Așadar, se constată, că, în realitate, ceea ce pretind contestatorii, prin intermediul căii extraordinare de atac formulate, reprezintă o reanalizare a criticilor din recurs.

Or, calea contestației în anulare nu este deschisă părții pentru a supune unui nou control de legalitate o critică dedusă judecății prin intermediul recursului și care a primit o dezlegare jurisdicțională. Primind susținerile contestatorilor ar însemna ca hotărârea irevocabilă să fie cenzurată pentru nelegalitate pe alte aspecte decât cele expres și limitativ reglementate de normele procedurale și provocarea rejudecării căii de atac a recursului, deschizându-se astfel calea recursului la recurs. Prin urmare, nefiind incident motivul prevăzut de art. 318 teza II C. proc. civ., cererea dedusă judecății urmează să fie respinsă ca nefondată. In consecință, pentru considerentele prezentate, înalta Curte va respinge ca tardivă contestația în anulare formulată de N.V.

și ca nefondate contestațiile formulate de C.C.N. și C.E. și de C.I.L., D.L.D., F.M.N., S.M.F., G.M.A. și C.M. Fiind îndeplinite condițiile art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe contestatori la plata cheltuielilor de judecată către intimatul N.S.G., după cum urmează: N.V. la 726 lei; C.C.N. și C.E. la 1.126 lei; C.I.L., D.L.D., F.M.N., S.M.F., G.M.A. și C.M.V. la 1.726 lei.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca tardivă contestația în anulare formulată de contestatoarea N.V. împotriva deciziei nr. 2347 din 18 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și justiție, secția I civilă. Respinge ca nefondate contestațiile în anulare formulate de contestatorii C.C.N. și C.E. și de C.I.L., D.L.D., F.M.N., S.M.F., G.M.A. și C.M. Obligă pe contestatori la cheltuieli de judecată către intimatul N.S.G., după cum urmează: N.V. la 726 lei; C.C.N. și C.E. la 1.126 lei; C.I.L., D.L.D., F.M.N., S.M.F., G.M.A. și C.M.V. la 1.726 lei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 februarie 2014.