ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 543/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 543/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

cauzei de față constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, la data de 13 august 2002, astfel

cum a fost ulterior precizată, reclamantul N.S.G., în calitate de moștenitor

legal al defunctei N.I.E., a chemat în judecată pe pârâții Primăria

Municipiului Timișoara, Consiliul Județean Timiș, SC A.D.P. SA Timișoara, O.J.C.V.L.T.

Timișoara, C.I.L., C.M., G.F., R.I., D.E., D.E.A., N.V., T.V., S.F., M.M., M.C.,

S.M., B.O., C.I.L. (în calitate de moștenitor al defunctei G.F.), C.C.N. și

C.E., (în calitate de moștenitori ai defunctei R.I.) și Biroul de Carte

Funciară Timișoara, solicitând anularea contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate între U.R.B.I.S. Timișoara și O.J.C.V.L.T. Timișoara, în calitate de

reprezentanți ai Statului Român și pârâții persoane fizice, foști chiriași ai

apartamentelor din imobilul situat în str. Drăgășani,

Timișoara, întrucât cumpărătorii au

fost de rea credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

S-a

solicitat rectificarea C.F. Timișoara, în sensul radierii dreptului de

proprietate al Statului Român» precum și modificarea în mod corespunzător a Hotărârii

nr. 1052/1998 emisă de Consiliul Județean Timiș - Comisia pentru aplicarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 privind restituirea în natură a imobilului ta

cotă de 1/1 parte pentru casă și 2/3 parte din teren.

După un

prim ciclu procesual, cauza a fost trimisă spre competentă soluționare,

Tribunalului Timiș care, prin sentința civilă nr. 208/ PI din l6 octombrie 2007,

a respins acțiunea, constatând că apartamentele din litigiu au fost înstrăinate

foștilor chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995, care permitea vânzarea

imobilelor trecute cu titlu în patrimoniul statului.

Curtea

de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 179/ A din 2 iulie 2008, a admis

apelul declarat de reclamantul N.S.G., a desființat sentința apelată și a

trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Timiș, reținând că prima instanță

nu s-a pronunțat asupra precizării la acțiune, prin care reclamantul a

solicitat constatarea nulității absolute a titlului statului și a contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate între acesta și pârâții-chiriași, cu

rectificările corespunzătoare ale cărții funciare.

Decizia

Curții de Apel Timișoara a fost casată prin decizia nr. 3826/ R din 24 martie

2009 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, care a reținut că

instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (6) și art. 295 alin. (1)

C. proc. civ.

Rejudecând

cauza, prin decizia nr. 9/ A din 19 ianuarie 2010, Curtea de Apel Timișoara a

admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 208/ PI din 16

octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș, a constatat nulitatea absolută a

contractelor de vânzare-cumpărare: nr. 356/ R din 09 ianuarie 1997 încheiat

între SC O.J.C.V.I.T. SA și C.I.L. și C.M.V. pentru apartamentul nr. 1; nr.

357/ R din 09 ianuarie 1997, încheiat între SC O.J.C.V.I.T. SA și G.F. pentru

apartamentul nr, 2; nr. 231/ R din 20 decembrie 1996, încheiat între SC

O.J.C.V.I.T. SA și pârâta R.I. pentru apartamentul nr. 4; nr. 1497 din 14

ianuarie 1997, încheiat între SC O.J.C.V.I.T. SA și D.E. și D.E.A. pentru

apartamentul nr. 5; nr. 358/ R din 09 ianuarie 1997, încheiat între SC

O.J.C.V.I.T. SA și N.V. pentru apartamentul nr. 6; nr. 11168 din 20 decembrie 1996,

încheiat între SC O.J.C.V.I.T. SA și T.V. pentru apartamentul nr. 8; nr. 392/ R

din 14 ianuarie 1997, încheiat între SC O.J.C.V.I.T. SA și S.F. pentru

apartamentul nr. 7; nr. 11577 din 16 ianuarie 1997, încheiat între SC

O.J.C.V.I.T. SA și G.M. pentru apartamentul nr. 10 din imobilul situat în

Timișoara, str. Drăgășani, înscris în CF Timișoara.

A

constatat nulitatea absolută a actelor subsecvente de transmitere a

proprietății asupra acestui imobil, înscris inițial în CF Timișoara, transcris

după apartamentare în CF Timișoara.

A dispus

radierea dreptului de proprietate al Statului Român din CF Timișoara, cu titlu

de naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950 și radierea dreptului de

proprietate dobândit de pârâții cumpărători ai apartamentelor ocupate în

calitate de chiriași, în condițiile art. 9 din Legea 112/1995, din CF nou

Timișoara.

A dispus

înscrierea dreptului de proprietate al antecesoarei reclamantului și a menținut

restul dispozițiilor sentinței apelate privind respingerea capătului de cerere

referitor la modificarea hotărârii nr. 1052/1998 a Consiliului Județean Timiș -

Comisia pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Instanța

de apel a reținut că reclamantul N.S.G. este moștenitorul defunctei N.J.E.,

fiica adoptivă a proprietarei tabulare, I.I., care deținea cota de 2/3 din

imobilul situat în Timișoara, str. Drăgășani compus din casă și teren care a

fost naționalizat cu nerespectarea dispozițiilor art. II din Decretul nr.

92/1950.

După

apariția Legii nr. 112/1995, autoarea reclamantului, N.J.E., a depus o cerere

de revendicare a imobilului, înregistrată, ia data de 26 august 1996, la

Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 112/1995, ce funcționa în cadrul

Consiliului Local al Municipiului Timișoara și, ulterior, la data de 27 iunie 1997,

un memoriu în care a precizat că naționalizarea imobilului s-a făcut abuziv,

întrucât fosta proprietară tabulară era pensionară.

Prin

hotărârea nr. 1052 din 18 februarie 1998, Comisia Județeană pentru Aplicarea

Legii nr. 112/1995 a respins cererea autoarei reclamantului, cu motivarea că

imobilul nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, partea fiind îndrumată să

formuleze cerere de restituire în natură pe calea unei acțiuni civile de drept

comun. Hotărârea a rămas irevocabilă prin decizia nr. 443/ R din 14 februarie

2000 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

Instanța

de apel a constatat că încălcarea dispozițiilor art. 11 din Decretul nr.

92/1950 conferă naționalizării caracter abuziv, iar titlul statului asupra

imobilului, emis cu încălcarea legii, nu poate fi considerat un titlu valabil,

fiind lovit de nulitate absolută, astfel că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Instanța

de apel a mai reținut că pârâții cumpărători au avut cunoștință de demersurile

făcute de moștenitoarea legală a fostei proprietare tabulare, în sensul

revendicării imobilului în condițiile Legii nr. 112/1995, astfel că ei nu pot

invoca buna credință în favoarea lor, câtă vreme în cauză s-a făcut dovada

faptului că, pe de o parte, la nivelul Consiliului Local al Municipiului

Timișoara (respectiv la Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 112/1995) era înregistrată

și

în curs de soluționare notificarea

prin care autoarea reclamantului revendica imobilul în litigiu, (pentru ca la

finalul ei să se constate că imobilul nu intră sub incidența Legii nr.

112/1995, ca urmare a aplicării abuzive a Decretului de naționalizare nr.

92/1950), iar pe de altă parte, pe cererile chiriașilor, adresate Consiliului

Local al Municipiului Timișoara (prin organele abilitate în vânzarea de

locuințe la acea dată, SC O.J.C.V.I.T. SA) era înscrisă mențiunea „neavizat -

imobil revendicat la Legea nr. 112/1995), ceea ce atrage asumarea riscului

încheierii unui contract de vânzare-cumpărare în astfel de condiții litigioase.

Prin

urmare, curtea de apel a reținut că toate contractele de vânzare-cumpărare

încheiate de chiriași în temeiul art. 9 din Legea nr. l 12/1995 au fost

întocmite cu încălcarea legii, și cum, în speță, părțile contractante au

cunoscut situația juridică a imobilului, acționând în cunoștință de cauză,

actele juridice sunt nule absolut pentru cauză ilicită, conform art. 966 și

art. 968 C. civ. Având în vedere împrejurarea că hotărârea nr.1052/1998 emisă

de Comisia județeană de Aplicare a Legii nr. 112/1995 a rămas irevocabilă prin

decizia nr. 443/ R din 14 februarie 2000 a Curții de Apel Timișoara, instanța a

menținut sentința civilă apelată sub aspectul respingerii acestui petit.

Împotriva

acestei decizii, au declarat recurs pârâții C.I.L., C.M.V., D.E., D.E.A.,,

N.V., M.M., M.C., S.F. și G.M., Consiliul Local al Municipiului Timișoara,

Primăria Municipiului Timișoara, precum și C.C.K. și C.E.

1.

Pârâții C.I.L., C.M.V., D.E., D.E.A., N.V., M.M., M.C., S.F. și G.M. au

formulat următoarele critici:

Reclamantul

este moștenitorul numitei N.I.E., care, la rândul său, este succesoarea în

drepturi a numitei I.I. Aceasta deținea, la data naționalizării, o cotă de

proprietate de 2/3 din imobilul situat în Timișoara, str. Drăgășani.

Reclamantul

nu a dovedit o cota superioară din dreptul de proprietate și, totuși, instanța

a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare în ceea ce

privește un număr de 8 din 10 apartamente, ceea ce depășește limitele dreptului

de proprietate invocat de reclamant. Mai mult, în lipsa unei ieșiri din

indiviziune, nu s-ar putea stabili care dintre apartamente ar corespunde cotei

pe care reclamantul o invocă.

Capătul

de cerere privind radierea dreptului de proprietate al Statului Român și al

pârâților cumpărători, precum și înscrierea dreptului de proprietate al

antecesoarei reclamantului nu putea fi admis pe calea procesuală aleasă de reclamant.

-

Reclamantul a mai promovat o acțiune asemănătoare, care a fost respinsă în mod

irevocabil prin decizia civilă nr. 352/R/G din 7 aprilie 2008. Prin acea

acțiune, reclamantul a solicitat să se constate nulitatea absolută a încheierii

de carte funciară prin care a fost înscris dreptul Statului Român în CF

Timișoara, întrucât nu a existat titlu valabil care să justifice respectiva

înscriere și să se dispună radierea acesteia. Or, această acțiune a fost

respinsă deoarece, odată cu apariția Legii nr. 10/2001, demersurile judiciare

care vizează revendicarea imobilelor sunt limitate la procedura specială

prevăzută de aceasta lege reparatorie.

În acest

context, este evident că, în aceste două dosare, există situații similare,

singurul aspect care împiedică autoritatea de lucru judecat fiind modalitatea

diferită în care s-au formulat capetele de cerere.

Nici în

prezentul dosar, nu s-ar putea admite o acțiune în revendicare de drept comun,

având în vedere decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii din această

materie și neîndeplinirea condițiilor impuse pentru admisibilitatea acțiunii în

revendicare de drept comun. Totodată, susțin că acțiunea reclamantului ar putea

fi considerată inadmisibilă din perspectiva respectării regulii unanimității.

Rectificarea

cărții funciare nu s-ar putea tace decât în condițiile în care titlul în baza

căruia s-a făcut înscrierea atacată ar fi invalidat. Or, nu s-a formulat un

capăt de cerere în acest sens și, în lipsa acestuia, nu există niciun temei

legal în baza căruia să se admită această solicitare a reclamantului. - Actele

de înstrăinare referitoare la imobile care fac obiectul Legii nr. 10/2001 sunt

valabile dacă au fost încheiate cu respectarea prevederilor legale în vigoare

la data încheierii lor, iar buna - credință a cumpărătorului dintr-un contract

de vânzare-cumpărare întemeiat pe prevederile Legii nr. 112/1995 este nu numai

necesară, dar și suficientă pentru dobândirea valabilă a dreptului de

proprietate.

Este

inexactă constatarea instanței în sensul că N.I.E. a depus o cerere de

revendicare a imobilului în data de 26 august 1996. La acea dată, a fost depusă

numai o cerere de acordare de despăgubiri pentru imobilul situat în Timișoara, str.

Drăgășani, fără a se solicita restituirea în natură. Cererea de restituire în

natură a imobilului a fost formulată numai în data de 27 iunie 1997, în

condițiile în care toate apartamentele în litigiu fuseseră vândute deja în

perioada decembrie 1996 - ianuarie 1997.

Acest

aspect dovedește nu numai buna credință a recurenților, dar și faptul că, la

data la care au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare, nu exista

nicio procedură sau acțiune de revendicare în natură a imobilului. Ca urmare,

toate aceste contracte au fost încheiate cu respectarea prevederilor

legislației în vigoare, și deci, în temeiul art. 45 alin. (1) din Legea

10/2001, sunt valabile.

În plus,

la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, exista și Hotărârea

Consiliului Local nr. 65 din 05 noiembrie 1996 privind vânzarea apartamentelor

conform Legii nr. 112/1995, care permitea vânzarea acelor apartamente pentru

care foștii proprietari au solicitat numai despăgubiri.

Instanța

a înlăturat prezumția bunei credințe, sprijinindu-se pe mențiunea existentă pe

cererea de cumpărare a pârâtei T.V. Or, dincolo de faptul că nu pe toate

cererile de cumpărare figurează aceasta mențiune, și dincolo de faptul că ia în

considerare numai mențiunea „neavizat", cu toate ca, mai jos, ulterior -

dar anterior încheierii contractului - apare și mențiunea „avizat",

instanța trece cu vederea faptul că aceste mențiuni nu pot avea relevanță sub

aspectul bunei sau relei - credințe a cumpărătorilor. Este evident că

mențiunile indicate - fiind pe verso-ul cererilor de cumpărare - nu au fost și

nu aveau cum să fie cunoscute de cumpărători.

Recurenții

nu aveau posibilitatea să stabilească valabilitatea sau ne valabilitatea

Decretului nr. 92/1950, să verifice dacă, în ceea ce o privește pe I.I. au fost

respectate prevederile legale sau aceasta era exceptată de la naționalizare sau

să verifice legalitatea emiterii avizului de vânzare al oficiului juridic.

Prin

urmare, contractele încheiate sunt valabile atât sub aspectul respectării

dispozițiilor legale cât și sub aspectul bunei-credințe a cumpărătorilor,

prezumția de bună-credință nefiind răsturnată prin probele administrate în

cauză.

2.

Recurenții C.E. și C.C.N., au formulat următoarele critici:

În raport

cu sentința civilă nr. 15879 din 24 septembrie 1998 a Judecătoriei Timișoara

prin care s-a respins contestația formulată de reclamant împotriva Hotărârii nr.

1052 din 18 februarie 1998 emisă de Comisia Județeană pentru Aplicarea Legii

nr. 112/1995, definitivă prin decizia civilă nr. 1946/ A din 25 iunie 1999 și

irevocabilă prin decizia civilă nr. 03 din 14 februarie 2000 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, există autoritate de lucru judecat cu privire la

restituirea în natură a imobilului, în sensul că intimatul - reclamant are

numai posibilitatea de a solicita restituirea în natură pe calea dreptului

comun.

Recurenții

au arătat că d-na judecător M.G. se afla într-o stare de incompatibilitate cu

privire la judecarea apelului.

Instanța

de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, fapt ce rezultă din întreaga

motivare a hotărârii supusă prezentului recurs. Astfel, nu există nicio

referire la apărările făcute de pârâți, întreaga hotărâre nefiind altceva decât

o

motivare a relei-credințe a pârâților cu ocazia vânzări i-cumpărării

apartamentelor în litigiu.

În cauză

sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., prin prisma faptului

că instanța a dispus atât anularea contractului de vânzare-cumpărare al

antecesoarei recurenților, R.I., cât și a tuturor contractelor subsecvente, cu

consecința revenirii la situația de carte funciară existentă înainte de

naționalizare, astfel că a acordat mai mult decât s-a cerut.

Pe de

altă parte, au susținut că întrucât între foștii coproprietari nu s-a realizat

un partaj, rezultă că nu s-a stabilit care dintre apartamentele din imobil s-au

aflat în proprietatea antecesoarei reclamantului.

În

consecință, au arătat că întrucât nu se poate dovedi întinderea dreptului

subiectiv al reclamantului, hotărârea instanței de apel a fost dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii.

La data

de 20 decembrie 1996 a fost încheiat actul de vânzare - cumpărare al

antecesoarei recurenților, R.I., în temeiul dispozițiilor art. 9 din Legea nr.

112/1995, cu respectarea dispozițiilor legale în materie. Astfel, au fost

respectate atât dispozițiile generale (art. 948 - 968 C. civ., raportate la

dispozițiile art. 1294 - 1370 C. civ.), cât și dispozițiile speciale în

materie, respectiv art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Mai

mult, prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Timișoara nr. 65 din 05

noiembrie 1996, s-a hotărât că pot fi puse în vânzare, la cererea chiriașilor

îndreptățiți conform legii, apartamentele pentru care foștii proprietari sau

moștenitorii acestora au solicitat numai despăgubiri, în baza legii. Or, din

actele existente ia dosar rezultă că autoarea reclamantului, la data de 26

iulie 1996, a formulat o cerere, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care a

solicitat numai despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu. Abia în data de

27 iunie 1996, după încheierea contractului de vânzare-cumpărare al autoarei

recurenților, și-a precizat cererea în sensul solicitării restituirii în natură

a imobilului.

Autoarea

recurenților, fiind chiriașă a imobilului în litigiu, a dobândit ex lege

dreptul de a cumpăra apartamentul, iar la momentul încheierii contractului de

vânzare - cumpărare, existența titlului Statului Român nu putea fi pusă la

îndoială, imobilele trecute în proprietatea statului în baza Decretului nr,

92/1950 fiind încadrate de legiuitor în categoria imobilelor preluate cu titlu.

La 20

decembrie 1996 - data încheierii actului de vânzare - în cartea funciară a

imobilului nu era notată nici o cerere de revendicare de natură, buna credință

a cumpărătorilor fiind incontestabilă.

Recurenții

arată că, în mod nelegal, instanța de apel a extins concluzia că toți

cumpărătorii ar fi cunoscut existența unei cereri de revendicare, deși numai pe

una dintre cererile de cumpărare exista o mențiune expresă în acest sens, fiind

astfel aplicabile prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în plus, în ceea ce

privește admiterea petitelor referitoare al rectificarea cărții funciare a

imobilului și la anularea contractelor subsecvente, motivarea hotărârii este

inexistentă.

Pe

parcursul soluționării recursului, au decedat pârâții D.E. și S.F., drepturile

și obligațiile procesuale ale acestora fiind preluate de succesorii lor, D.L.D.,

respectiv, F.M.N. și S.M.F.

Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția I civilă, prin decizia nr. 2347 din 18 aprilie

2013, a respins recursurile ca nefondate.

Pentru a

pronunța această decizie instanța de recurs a reținut următoarele:

În ceea

ce privește critica recurenților C.E. și C.C.N., precum și a Consiliul Local al

Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, în sensul că

imobilele trecute în proprietatea statului tn baza Decretului nr. 92/1950 sunt

imobile preluate cu titlu valabil, întrucât acest act normativ respecta

prevederile Constituției sub imperiul căreia a fost adoptat, instanța de recurs

a reținut că această critică nu este întemeiată întrucât Constituția din anul

1948 - sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul 92/1950 - prevedea în art. II

categoriile de bunuri care puteau fi supuse naționalizării și care nu concordau

cu cele cărora li se aplica decretul de naționalizare menționat.

Tot

astfel, art. 8 din Constituția în vigoare la acea dată prevedea, cu titlu de

principiu, că proprietatea particulară este recunoscută și garantată prin lege,

Textele constituționale ulterioare, inclusiv art. 2 erau prevederi de excepție

de vreme ce derogau de la principiul garantării proprietății, permițând

pierderea dreptului de proprietate prin naționalizare. însă, excepțiile sunt de

strictă interpretare, astfel încât extinderea aplicării lor la alte categorii

de bunuri decât cele expres prevăzute de art. 11, este nelegală.

Instanța

de recurs a reținut că nu în ultimul rând, Decretul nr. 92/1950 încălca

dispozițiile art. 480 C. civ., astfel încât, prin raportare la legile interne

în vigoare la data aplicării lui, acest act normativ nu putea naște în favoarea

statului un titlu valabil de proprietate cu privire la imobilul în litigiu.

Totodată,

instanța de recurs a reținut că dispozițiile H.G. nr. 11/2007 nu pot conduce la

o altă concluzie întrucât, pe de o parte, forța juridică a acestui act normativ

este inferioară celei de care se bucură Legea nr. 213/1998, iar pe de altă

parte, chiar prevederile art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 11/1997 impuneau

condiția ca preluarea bunului de către stat în temeiul Decretului 92/1950 să fi

fost făcută cu respectarea dispozițiilor actului normativ de preluare, pentru a

fi considerată o preluare cu titlu.

Art. II

din Decretul 92/1950 prevedea că dispozițiile sale nu sunt aplicabile

imobilelor proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași,

intelectualilor profesioniști și pensionarilor.

Or, s-a

stabilit, pe baza probelor administrate în cauză - și nu s-a contestat în căile

de atac promovate - că autoarea reclamantului era pensionară la data

naționalizării imobilului în litigiu, astfel încât dispozițiile decretului de

naționalizare au fost greșit aplicate. în consecință, inclusiv din perspectiva

H.G. nr. 11/1997, preluarea de către stat a bunului în litigiu nu poate fi

apreciată ca fiind una valabilă.

Nefiind

vorba despre un imobil preluat de stat cu titlu valabil, apartamentele în

litigiu nu puteau fi înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 deoarece art. 1

din acest act normativ limita în mod expres aplicarea prevederilor sale la

imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu.

Instanța

de recurs a reținut că dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea 10/2001

sancționează cu nulitatea absolută actele juridice de înstrăinare având ca

obiect imobile preluate fără titlu valabil, cu excepția celor încheiate cu bună-credință.

Textul

menționat reprezintă o aplicare a cauzei de nulitate absolută determinată de

nevalabilitatea obiectului actului juridic în cazul imobilelor care au fost

înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, deși nu au fost preluate de stat cu

titlu valabil.

Prin

voința legiuitorului și în aplicarea condițiilor generale de valabilitate a

obiectului actului juridic, vânzarea unui imobil în temeiul Legii nr. 112/1995,

fără ca acesta să facă parte din categoria celor ce pot ti înstrăinate în baza

acestei legi, este sancționată cu nulitatea absolută, situație în care nu se

mai impune analizarea condițiilor generale de valabilitate a actelor juridice

ori a celor speciale, prevăzute de Legea 112/Î995.

Cu

privire la critica formulată de toți recurenții care a vizat interpretarea

greșită a prevederilor legale privind buna credință a cumpărătorilor susținută

prin argumente legate de împrejurarea că la data încheierii contractelor de

vânzare-curnpărare fusese depusă de către autoarea reclamantului numai o cerere

de acordare de despăgubiri pentru imobilul în litigiu iară a se solicita

restituirea în natură, că nu exista nicio procedură sau acțiune de revendicare

în natură a imobilului, că era în vigoare Hotărârea Consiliului Local nr. 65

din 05 noiembrie 1996 care permitea vânzarea acelor apartamente pentru care

foștii proprietari au solicitat numai despăgubiri, că numai pe cererea de

cumpărare a pârâtei T.V. figura mențiunea „neavizat" și că recurenții nu

aveau posibilitatea să stabilească valabilitatea sau ne valabilitatea

Decretului nr. 92/1950, instanța de recurs a reținut că în lipsa unor prevederi

contrare cuprinse în Legea 10/2001, în privința noțiunii de

„bună-credință" din cuprinsul art. 45 alin. (2) din Lege sunt aplicabile,

prin analogie, dispozițiile art. 1898 C. civ. conform cărora buna-credință este

credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate

însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea. Per a

contrarie, dacă dobânditorul știa, ori cu minime diligente putea să știe că

imobilul a fost preluat de stat Iară titlu valabil, el este de rea-credință

neputând invoca prevederile art. 45 alin. (2) teza a II-a.

Așa cum

rezultă din cuprinsul prevederilor art. 1 din Legea 112/1995, dispozițiile

acestui act normativ sunt aplicabile numai imobilelor trecute în proprietatea

statului cu titlu. Aceste imobile puteau fi cumpărate de chiriași în condițiile

art. 9 din lege, dacă nu erau restituite în natură foștilor proprietari.

În cauză,

s-a stabilit pe baza probelor administrate și care nu mai pot fi reapreciate în

faza de judecată a recursului față de natura controlului judiciar exercitat, că

autoarea reclamantului, N.J.E., a depus la data de 26 august 1996 o cerere

întemeiată pe prevederile Legii nr. 112/1995 și, ulterior, la data de 27 iunie 1997,

un memoriu în care a precizat că naționalizarea imobilului s-a făcut abuziv,

întrucât fosta proprietară tabulară era pensionară.

Prin

hotărârea nr. 1052 din 18 februarie 1998, Comisia Județeană pentru Aplicarea

Legii nr. 112/1995 a respins cererea cu motivarea că imobilul nu intră sub

incidența Legii nr. 112/1995, partea fiind îndrumată să formuleze cerere de

restituire în natură pe calea unei acțiuni civile de drept comun. Deși

procedura administrativă de revendicare a imobilului, promovată de autoarea

reclamantului în temeiul Legii nr. 112/1995, era în curs de soluționare,

apartamentele ce compun acest imobil au fost înstrăinate către chiriași, în

perioada decembrie 1996-ianuarie 1997.

Instanța

de recurs a considerat că recurenții pârâți ar fi putut, cu minime diligente să

afle despre declanșarea procedurii administrative de către autoarea

reclamantului. Aceste minime diligente care se impuneau a fi făcute de un

cumpărător de bună-credință ar fi fost în măsură să dovedească că adevăratul

proprietar încearcă să obțină restituirea bunului ce i-a aparținut și trebuiau

să-i determine pe cumpărători să manifeste prudență la încheierea contractelor

de vânzare-cumpărare.

Cumpărând

apartamentele în litigiu în condițiile în care procedura administrativă

declanșată de fostul proprietar nu era încă finalizată și era posibil, așa cum

de altfel s-a și întâmplat, ca pe parcursul ei, fostul proprietar să conteste

valabilitatea titlului statului și să solicite restituirea în natură a imobilului,

recurenții nu pot invoca eroarea lor invincibilă asupra valabilității titlului

prin care statui a preluat imobilul în litigiu, nu pot fi apreciați ca fiind

cumpărători de bună credință și nu pot înlătura în acest fel efectele nulității

ca sancțiune ce afectează valabilitatea contractelor lot de vânzare-cumpărare.

Pentru a

beneficia de aplicarea art. 45 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001,

buna-credință trebuie să existe dincolo de orice culpă a cumpărătorului și de

aceea, în cauză, recurenții nu pot invoca argumentele menționate - existența

unei cereri de acordare de despăgubiri, inexistența unei acțiuni în

revendicare, Hotărârea C.L. nr. 65 din 05 noiembrie 1996, mențiunea

„neavizat" aflată pe una dintre cererile de cumpărare și imposibilitatea

cumpărătorilor de a stabili valabilitatea Decretului nr. 92/1950 - pentru

susținerea bunei lor credințe la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

Este suficientă împrejurarea analizată anterior, constând în existența unei

proceduri declanșate de fostul proprietar și nefinalizată la data încheierii

contractelor de vânzare-cumpărare pentru a fi înlăturată buna credință și

efectele pe care acesta le-ar fi putut produce sub aspectul nulității

contractelor.

Răspunzând

criticilor recurenților C.I.L., C.M.V., D.E., D.E.A., N.V., M.M., M.C., S.F. și

G.M. prin care au susținut că, instanța de apel nu putea dispune anularea

contractelor de vânzare-cumpărare pentru 8 din cele 10 apartamente întrucât

autoarea reclamantului deținea numai o cotă de 2/3 din imobil, precum și

criticilor recurenților C. care au susținut că întrucât între foștii

coproprietari nu s-a realizat un partaj, nu se poate dovedi întinderea

dreptului subiectiv al reclamantului, și că, în raport cu sentința civilă nr. 15879

din 24 septembrie 1998 a Judecătoriei Timișoara prin care s-a respins

contestația formulată de reclamant împotriva hotărârii nr, 1052/18 februarie

1998 emisă de Comisia Județeană pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, rămasă

definitivă și irevocabilă, există autoritate de lucru judecat cu privire la

restituirea în natură a imobilului, în sensul că intimatul - reclamant are

numai posibilitatea de a solicita restituirea în natură pe calea dreptului

comun, înalta Curte a arătat că obiectul cererii de chemare în judecată nu l-a

reprezentat pretenția reclamantului de a i se lăsa în deplină proprietate și

posesie apartamentele ocupate de pârâți, de a i se restitui în natură aceste

imobile, ci aceea de a se constata nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu privire la respectivele apartamente.

Ca

atare, instanța de recurs, a arătat că întinderea dreptului de proprietate al

autoarei reclamantei asupra imobilului în litigiu, existența unei pretinse

coproprietăți asupra bunului, regula unanimității necesară promovării unei

acțiuni în revendicare și dezlegarea dată în recursul în interesul legii,

soluționat prin decizia 33/2008, nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei.

Tot

astfel, cât timp în cauză nu s-a cerut și nu s-a dispus restituirea în natură a

apartamentelor ce compun imobilul, pretinsa autoritate de lucru judecat sub

acest aspect, atrasă de pronunțarea sentinței civile nr. 15879 din 24

septembrie 1998 a Judecătoriei Timișoara, definitivă prin decizia civilă nr,

1946/ A din 25 iunie 1999 a Tribunalului Timiș și irevocabilă prin decizia

civilă nr. 03 din 14 februarie 2000 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara nu

se impune a fi analizată. Cu privire criticile recurenților C.I.L., C.M.V., D.E.,

D.E.A., N.V., M.M., M.C., S.F. și G.M. vizând admiterea capătului de cerere

privind radierea dreptului de proprietate al Statului Român și al pârâților

cumpărători și înscrierea dreptului de proprietate al antecesoarei

reclamantului în condițiile în care nu s-a formulat un capăt de cerere în acest

sens, instanța de recurs a reținut că deși nu a existat un capăt de cerere

distinct prin care reclamantul să solicite constatarea nulității titlului de

proprietate ai statului asupra imobilului, așa cum a existat în privința

titlurilor de proprietate ale cumpărătorilor, analizarea valabilității titlului

de proprietate al statului se impunea a fi efectuată, și a fost realizată de

instanța de apel, ca o chestiune prealabilă, a cărei rezolvare era necesară

pentru dezlegarea celorlalte pretenții deduse judecății.

Înalta Curte

a apreciat că lipsa unui capăt de cerere distinct în sensul susținerilor

formulate prin motivele de recurs nu împiedica pronunțarea instanței asupra

solicitărilor reclamantului cu privire la rectificările de carte funciară

Critica

acelorași recurenți sus-menționați, referitoare la faptul că reclamantul a mai

promovat o acțiune asemănătoare, care a fost respinsă pe considerentul că

demersurile judiciare care vizează revendicarea imobilelor sunt limitate la

procedura specială prevăzută de această Legea 10/2001 și chiar dacă nu există

autoritate de lucru judecat, situațiile sunt similare, a fost respinsă cu

motivarea că, prin motivele de recurs, chiar recurenții în discuție au susținut

că nu există autoritate de lucru judecat în raport cu litigiul menționat și, având

în vedere susținerile acestora, cum că în acel litigiu s-a stabilit că

demersurile judiciare care vizează revendicarea imobilelor sunt limitate la

procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, instanța de recurs a

considerat că nu există nici putere de lucru judecat cu privire la capătul de

cerere privind rectificarea de carte funciară.

Răspunzând

motivului de recurs prin care recurenții C.E. și C.C.N. au susținut că d-na

judecător M.G. se afla într-o stare de incompatibilitate cu privire la judecarea

apelului, Înalta Curte a arătat că este adevărat că unul dintre judecătorii

care au pronunțat decizia civilă nr. 179/ A din 02 iulie 2008 a Curții de Apel

Timișoara a făcut parte și din completul care, urmare a casării acestei decizii

(prin decizia civilă nr. 3226 din 24 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție), a rejudecat cauza, pronunțând decizia civilă nr. 9/ A din 19

ianuarie 2010 ce face obiectul prezentului recurs, însă, prin decizia civilă

nr. 179/ A din 02 iulie 2008, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat

de reclamantul N.S.G. împotriva sentinței civile nr. 208/ P din 16 octombrie 2007

a Tribunalului Timiș și a desființat această sentință, dispunând trimiterea

cauzei spre rejudecare primei instanțe întrucât a apreciat că tribunalul nu

intrase în cercetarea fondului litigiului.

Înalta Curte

a infirmat soluția instanței de apel, a considerat că tribunalul a analizat

fondul pretențiilor deduse judecății și, prin urmare, a admis recursul declarat

de Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara

împotriva deciziei nr. 179/ A din 02 iulie 2008 a Curții de Apel Timișoara, a

casat această decizie și a trimis cauza, spre rejudecare, instanței de apel

pentru ca aceasta să analizeze hotărârea pronunțată de prima instanță, în

limita criticilor formulate prin motivele de apel.

Așadar,

instanța de recurs a reținut că decizia civilă nr. 179/ A din 02 iulie 2008 a

Curții de Apel Timișoara nu a cuprins o dezlegare a fondului litigiului și de

aceea judecătorii care au pronunțat-o nu sunt incompatibili să rejudece cauza,

după casarea dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu

privire la critica acelorași recurenți referitoare la nemotivarea de către

instanța de apel a deciziei recurate, înalta Curte a reținut că această critică

nu este întemeiată întrucât contrar celor susținute de recurenți, instanța de

apel a analizat susținerile și apărările acestora care tindeau la respingerea

pretențiilor reclamantului, uneori grupându-Ie pentru a le răspunde prin argumente

comune. Hotărârea pronunțată permite exercitarea controlului judiciar de

legalitate pe calea recursului și nu încalcă drepturile procesuale ale

pârâților, susținerile și apărările acestora fiind analizate de instanța de

apel.

Critica

recurenților referitoare la faptul că instanța de apel a dispus atât anularea

contractului de vânzare-cumpărare al antecesoarei R.I., cât și a tuturor

contractelor subsecvente, cu consecința revenirii la situația de carte funciară

existentă înainte de naționalizare, a fost respinsă cu motivarea că atâta vreme

cât reclamantul a învestit instanța cu soluționarea unor pretenții în acest

sens, nu se poate susține că au fost încălcate dispozițiile art. 126 alin. (6)

C. proc. civ. ori a fost nesocotit principiul disponibilității, pentru a fi

admis recursul și modificată decizia în temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

În ceea

ce privește invocarea de către aceiași recurenți pârâți a art. 1 din Protocolul

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții

Europene, înalta Curte a constatat că pârâții nu pot beneficia de protecția

juridică recunoscută de normele europene și de jurisprudența dezvoltată în baza

lor, câtă vreme, pentru considerentele anterior expuse, nu pot fi considerați

cumpărători de bună-credință ai apartamentelor în litigiu și, dată fiind

nulitatea actelor lor de vânzare-cumpărare, nici titularii unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În consecință,

înalta Curte a respins, ca nefondate, recursurile declarate.

Împotriva

deciziei pronunțată de instanța de recurs au formulat contestație în anulare,

în dosare separate: N.V., C.C.N. și C.E.; D.L.D., F.M.N., S.M.F., G.M.A., C.I.L.

și C.M.V.

Contestația

formulată de N.V. a fost înregistrată la Înalta Curte la data de 7 mai 2013 sub

nr. 2690/1/2013, fiind nemotivată, contestatoarea precizând că va depune

motivele cererii după redactarea deciziei pronunțate de instanța de recurs.

Contestația

formulată de C.C.N. și C.E., a fost înregistrată pe rolul instanței la 7 mai

2013 sub nr. 2787/1/2013.

În motivarea

contestației, întemeiată pe dispozițiile art. 317 și 338 C. proc. civ., contestatorii

susțin că decizia atacată este rezultatul unor greșeli materiale în sensul că

instanța de recurs nu a observat că, deși s-a dispus anularea tuturor actelor

de înstrăinare subsecvente, nu s-a respectat dreptul la apărare al actualilor

proprietari, aceștia nefiind introduși în cauză. Tot o eroare materială este și

faptul că instanța de recurs s-a pronunțat asupra întregului imobil, deși

instanța de fond a sesizat aspectul cotei de 2/3 ce ar reveni autoarei

reclamantului. Susțin că prin respingerea recursului, instanța a dat dovadă de

părtinire și neglijență în analizarea dosarului, astfel că a pronunțat anularea

unor acte de transmitere a proprietății imobilului revendicat fără a ține cont

de situația de carte funciară existentă la dosarul cauzei.

Contestatorii

mai susțin că instanța de recurs, prin neintroducerea în cauză a actualilor

proprietari ai apartamentelor din imobil, a omis să se pronunțe asupra casării

cu trimitere, spre rejudecare a cauzei în vederea stabilirii cadrului

procesual, cu respectarea art. 6 din CEDO. In ceea ce privește motivul prevăzut

de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., contestatorii susțin că judecarea

recursului s-a tăcut cu lipsa de procedură a actualilor proprietari ai

apartamentelor în litigiu, aceștia nefiind citați pentru a fi introduși în

cauză, astfel că au fost nedreptățiți prin neluarea în seamă de către instanță

a condițiilor generale de valabilitate a actelor juridice.

Contestația

în anulare formulată de C.I.L., C.M.V., D.L.D., S.M.F., G.M.A. și F.M.N. a fost

înregistrată Ia 3 iulie 2013 sub nr. 3775/1/2013.

În motivarea

cererii, contestatorii susțin că instanța de recurs a omis din greșeală să

cerceteze cel puțin unul din motivele lor de recurs, ceea ce atrage incidența

în cauză a dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. în acest sens, contestatorii

susțin că instanța de recurs nu a soluționat în mod explicit excepția autorității

de lucru judecat rezultată din decizia 352/ R din 07 aprilie 208 a Curții de

Apel Timișoara pe care au invocat-o atât la judecata în apel cât și în fața

instanței de recurs.

La

termenul din 14 februarie 2014, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art.

164 C. proc. civ., a dispus conexarea Dosarelor nr. 3775/1/2013 și nr.

3614/1/2013 la Dosarul nr. 2690/1/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

în vederea asigurării unei judecăți unitare.

Analizând

contestațiile în anulare conexate, Înalta Curte constată cele ce urmează:

formulată de N.V. este tardivă pentru următoarele considerente;

Contestația

în anulare este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia se pot

desființa, în cazurile expres și limitativ prevăzute de textele legale care o

reglementează, decizii pronunțate de instanțele de recurs.

Termenul

de exercitare este prevăzut de art. 319 alin. (2) teza a doua C. proc. civ.,

care stipulează că împotriva hotărârilor care nu se aduc la îndeplinire pe cale

de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la

data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un

an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.

Interpretând

sistematic dispozițiile legale care reglementează contestația în anulare,

înalta Curte apreciază că acest termen se referă atât la declararea

contestației, cât și la motivarea acesteia, întrucât nu se poate considera că

legiuitorul s-a referit doar la declararea căii de atac în termenul legal,

urmând ca partea să aibă posibilitatea să detalieze motivele contestației

într-un termen discreționar, ce ar lăsa fără conținut dispozițiile art. 319

alin. (2) C. proc. civ. Termenul legal nu poate fi aplicat diferit, în sensul

că s-ar putea referi doar la cererea propriu - zisă, însă nu și la motivele de

fapt și de drept pe care se întemeiază partea și care alcătuiesc împreună cu cererea,

contestația în anulare.

În speță,

decizia contestată fiind irevocabilă, nu a fost comunicată părților, însă ia

fila 32 din Dosarul nr. 2690/1/2013 există dovada că la data de 13 iunie 2013,

avocat I.P., eu delegație la dosar pentru contestatoarea N.V., a primit, la

cerere, o xerocopie a deciziei instanței de recurs, contestată în cauză.

Cum

contestatorea nu a depus motivele pentru care consideră că decizia pronunțată

de instanța de recurs trebuie anulată, în termen de 15 zile de la data când a

luat cunoștință de hotărârea atacată, în raport de dispozițiile legale sus-menționate,

contestația în anulare formulată la data de 29 aprilie 2013 este tardivă.

2.

Contestația în anulare formulată de C.E. și C.C.N. este nefondată pentru

următoarele considerente: Exercitând calea de atac a contestației în anulare,

contestatorii pretind ca fiind incidente dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. l

și cele conținute în art. 318 C. proc. civ.

Niciuna

din dispozițiile menționate nu se poate constitui, în speță, în temei al

anulării deciziei atacate.

Astfel,

pentru a fi incident art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., este necesar ca

judecata să se fi desfășurat în condiții de nelegală îndeplinire a procedurii

de citare față de partea care invoca acest aspect.

Or,

contestatorii nu susțin că, în ceea ce-i privește, procedura de citare nu ar fi

fost corect realizată, ci fac referire la existența unui asemenea viciu

procedural față de actualii proprietari (cumpărători de bună credință) ai unor

apartamente din imobilul în litigiu.

Cum prin

modalitatea de citare îndeplinită față de alte pretinse părți din proces,

contestatorilor nu le-a fost adusă nicio vătămare procesuală, aceștia nu pot

valorifica aspectul menționat pe calea contestației în anulare și pe temeiul

art. 317 alin. (1) C. proc. civ.

De

asemenea, nu sunt incidente în cauză nici dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

întrucât aspectele invocate de contestatori nu se circumscriu acestui motiv de

contestație în anulare.

Contestatorii

se plâng de faptul că deși au fost anulate toate actele de înstrăinare

subsecvente instanța de recurs nu a dispus introducerea în cauză a actualilor

proprietari ai apartamentelor în litigiu, fiindu-le astfel încălcat dreptul la

apărare, ceea e în opinia lor, ar reprezenta o eroare materială în senul art.

318 teza I C. proc. civ. Mai susțin că tot dintr-o eroare materială instanța de

recurs s-a pronunțat asupra întregului imobil deși instanța de fond a sesizat

doar cu o cotă de 2/3 din imobil.

Contrar

susținerilor contestatorilor, faptul că instanța de recurs nu a dispus

introducerea în cauză a cumpărătorilor apartamentelor din imobilul în litigiu

nu constituie o eroare materială în sensul dispozițiilor art. 318 teza I C.

proc. civ.

Potrivit

acestor dispoziții legale, o hotărâre dată în recurs poate fi retractată pe

calea contestației în anulare dacă a fost rezultatul unei greșeli materiale.

Noțiunea de greșeală materială are aici înțelesul de greșeală materială

evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, cum ar fi

respingerea recursului ca tardiv, anularea lui ca netimbrat și altele situații

asemănătoare, deși la dosar se găseau dovezi că recursul a fost depus în termen

sau că a fost timbrat, situații pentru verificarea cărora nu este necesară

reexaminarea fondului sau reapreciere a probelor; or, nu o asemenea greșeală

formală se impută instanței de recurs, ci o eventuală greșeală de judecată.

În ce

privește susținerea contestatorilor, în sensul că instanța de recurs, dintr-o

eroare materială, s-ar fi pronunțat asupra întregului imobil și nu doar asupra

cotei de 2/3 astfel cum a reținut instanța de fond, aceasta nu se circumscrie

motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ.,

raportat la înțelesul noțiunii de eroare materială avut în vedere de acest

motiv, astfel cum a fost prezentat mai-sus.

Un alt

motiv de anulare a deciziei instanței de recurs invocat de contestatori se

referă la omisiunea pronunțării asupra motivului de recurs prin care au

solicitat casarea deciziei recurate în vederea introducerii în cauză a

actualilor proprietari ai imobilului.

Deși

omisiunea de cercetare a unui motiv de recurs constituie motivul de contestație

în anulare prevăzut de art.318 teza a II-a C. proc. civ., acesta nu este

incident în speță.

Astfel,

retractarea pe calea contestației în anulare a unei hotărâri pronunțate în

recurs este posibilă, conform art. 318 teza a II-a C. proc. civ., atunci când

instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Rezultă

că, motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc.

civ. are ca situație premisă neexaminarea unor motive de recurs.

Or, în

speță, din verificarea cererii de recurs formulată de contestatorii în cauză,

filele 43-51 din dosarul de recurs, nu rezultă că recurenții pârâți C.C.N. și

C.E. ar fi solicitat casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei

spre rejudecare în vederea introducerii în cauză a subdobânditorilor

apartamentelor în litigiu, lucru pe care nu l-au făcut nici în fața instanței

de apel.

În realitate,

se constată că, prin motivul de contestație formulat, contestatorii invocă

critici noi care nu au fost învederate instanței de control judiciar pe calea

recursului, critici care vizează, de fapt, nelegalitatea și netemeinicia

deciziei atacate, adică greșeli de judecată nesusceptibile însă a fi

valorificare prin intermediul căii extraordinare de atac a contestației în

anulare specială.

În consecință,

înalta Curte constată că aspectele invocate de contestatori nu se pot constitui

în motive ale contestației în anulare pe temeiul cărora să fie retractată

hotărârea instanței de recurs.

Ca

atare, calea de atac exercitată în afara ipotezelor strict reglementate prin

dispozițiile art. 317, 318 C. proc. civ., urmează să fie respinsă ca atare.

ce privește contestația în anulare formulată de C.I.L., D.L.D., F.M.N., S.M.F.,

G.M.A. și C.M., înalta Curte constată că este nefondată pentru considerentele

care urmează:

În temeiul

art. 318 alin. (2) C. proc. civ., contestatorii susțin că, prin hotărârea a

cărei anulare o cer, instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs

privind existența autorității de lucru judecat care, în opinia lor, ar rezulta

din decizia nr. 352/ R din 07 aprilie 2008, pronunțată în Dosarul nr.

4458/325/2006 de Curtea de Apel Timișoara.

Verificând

decizia a cărei anulare se solicită, Înalta Curte constată că instanța de

recurs a examinat motivul de recurs pretins a nu fi fost cercetat, arătând care

sunt considerentele pentru care a reținut caracterul nefondat al acestuia.

Astfel, Înalta

Curte a arătat (pagina 20, paragraful 4, lit. b) din decizie), în ceea ce

privește motivul de recurs pretins a ou fi fost analizat, următoarele: „Așa cum

rezultă din cuprinsul motivelor de recurs, chiar recurenții susțin că nu există

autoritate de lucru judecat în raport cu litigiul menționat și, întrucât, potrivit

susținerilor acestora, în acel litigiu s-a stabilit că demersurile judiciare

care vizează revendicarea imobilelor sunt limitate la procedura specială

prevăzută de Legea 10/2001, Înalta Curte apreciază că nu există nici putere de

lucru judecat cu privire la capătul de cerere privind rectificarea de carte

funciară".

Așadar,

se constată, că, în realitate, ceea ce pretind contestatorii, prin intermediul

căii extraordinare de atac formulate, reprezintă o reanalizare a criticilor din

recurs.

Or,

calea contestației în anulare nu este deschisă părții pentru a supune unui nou

control de legalitate o critică dedusă judecății prin intermediul recursului și

care a primit o dezlegare jurisdicțională. Primind susținerile contestatorilor

ar însemna ca hotărârea irevocabilă să fie cenzurată pentru nelegalitate pe

alte aspecte decât cele expres și limitativ reglementate de normele procedurale

și provocarea rejudecării căii de atac a recursului, deschizându-se astfel

calea recursului la recurs.

Prin

urmare, nefiind incident motivul prevăzut de art. 318 teza II C. proc. civ.,

cererea dedusă judecății urmează să fie respinsă ca nefondată. In consecință,

pentru considerentele prezentate, înalta Curte va respinge ca tardivă

contestația în anulare formulată de N.V. și ca nefondate contestațiile

formulate de C.C.N. și C.E. și de C.I.L., D.L.D., F.M.N., S.M.F., G.M.A. și

C.M.

Fiind

îndeplinite condițiile art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe

contestatori la plata cheltuielilor de judecată către intimatul N.S.G., după

cum urmează: N.V. la 726 lei; C.C.N. și C.E. la 1.126 lei; C.I.L., D.L.D.,

F.M.N., S.M.F., G.M.A. și C.M.V. la 1.726 lei.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

ca tardivă contestația în anulare formulată de contestatoarea N.V. împotriva

deciziei nr. 2347 din 18 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și justiție,

secția I civilă.

Respinge

ca nefondate contestațiile în anulare formulate de contestatorii C.C.N. și C.E.

și de C.I.L., D.L.D., F.M.N., S.M.F., G.M.A. și C.M.

Obligă

pe contestatori la cheltuieli de judecată către intimatul N.S.G., după cum

urmează: N.V. la 726 lei; C.C.N. și C.E. la 1.126 lei; C.I.L., D.L.D., F.M.N.,

S.M.F., G.M.A. și C.M.V. la 1.726 lei.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 14 februarie 2014.