ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1657/2010

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 3274 din 11 iunie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de reclamanta Fundația Caritatea București împotriva sentinței nr. 193/CA/ PI din 3 noiembrie 2008 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal; a modificat sentința atacată în sensul că a admis acțiunea reclamantei Fundația Caritatea București; a anulat în parte Decizia nr. 1840 din 5 august 2008, respectiv art. 2 și art. 3 din decizia emisă de pârâta C.S.R.B.I.

care au aparținut Cultelor Religioase din România; a constatat calitatea de persoană îndreptățită a Fundației Caritatea București în ceea ce privește imobilul compus din teren în suprafață de 3.807 mp și construcția existentă la data preluării abuzive, situat în Oradea, județul Bihor; a obligat pârâta să emită decizia cu propunere de acordare a despăgubirilor atât pentru teren cât și pentru construcția descrisă mai sus și a obligat pârâta-intimată la plata sumei de 15.000 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă, făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Pentru a pronunța această decizie Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că s-a reglementat și situația în care construcțiile au fost demolate, iar în Normele metodologice de aplicare a O.U.G.nr.

94/2000, aprobată prin H.G.nr. 1094/2005, la pct. 3 teza a II-a s-a prevăzut expres că nu intră sub incidența acestei legi imobilele demolate. Din interpretarea coroborată și sistematică a textelor mai sus amintite se poate deduce faptul că pentru construcțiile preluate abuziv, care nu au fost demolate, dar cărora li s-au făcut adăugiri ce depășesc 50% din aria desfășurată actuală, legea nu interzice acordarea de despăgubiri pentru că nu pot fi restituite în natură, așa cum este și cazul imobilului în speță. Această interpretare este confirmată și de faptul că, în cazul în care adăugirile nu depășesc 50% din aria desfășurată actuală, imobilul se restituie în natură, dar persoana îndreptățită va fi obligată să plătească îmbunătățirile aduse imobilului preluat abuziv.

Nu poate exista o justificare logică pentru situația în care imobilul preluat nu a fost demolat, dar s-au făcut adăugiri prin construirea de noi corpuri alipite pe orizontală, fostul proprietar să nu fie despăgubit pentru acea construcție, în condițiile în care legea interzice acordarea de despăgubiri numai pentru construcțiile demolate sau pentru imobilele care au făcut sau fac obiectul altor legi speciale cu caracter reparator. Ori în cauză nu s-a făcut dovada că imobilul ce a fost preluat abuziv a fost demolat sau că a făcut obiectul altor legi cu caracter reparator. În ceea ce privește cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. Împotriva acestei decizii C.S.R.B.I. care au aparținut Cultelor Religioase din România a formulat contestație în anulare. În motivarea contestației în anulare se arată că Decizia nr. 3274 este rezultatul unor erori săvârșite de către instanța de recurs datorită omiterii cercetării sau confundării unor elemente din cuprinsul acțiunii care, dacă ar fi fost analizate, ar fi dus la o altă soluție a instanței. Astfel, deși în cuprinsul Deciziei nr. 3274/2009, instanța de recurs a reținut faptul că terenul în suprafață de 3.807 m.p. este ocupat în prezent de construcții edificate ulterior preluării abuzive (menținând, de altfel, art. 1 al Deciziei nr. 1840/2008 în care acest lucru este menționat în mod clar) a obligat totuși subscrisa la emiterea unei noi decizii referitoare la propunerea acordării de despăgubiri pentru imobilul construcție existent la data preluării abuzive.

Dacă însă instanța ar fi cercetat și analizat cele menționate, referitoare la acordarea de despăgubiri pentru construcțiile care au suferit adăugiri în proporție de peste 50%, ar fi observat faptul că aspectul acordării de despăgubiri pentru construcția existentă la data preluării abuzive a fost deja tranșat prin sentința Curții de Apel Oradea nr. 203/CA/2006, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia Inaltei Curții de Casație și Justiție nr. 1937 din 04 aprilie 2007, prin care s-a statuat ca imobilul preluat abuziv, obiect al prezentului litigiu, reprezintă doar 40,92% din aria desfășurată actuală, fiind, prin urmare, un imobil nou în raport cu cel preluat.

Cazurile în care pot fi acordate măsuri reparatorii în echivalent sunt expres și limitativ prevăzute, iar printre acestea nu se află și cazul bunurilor imobile care ulterior momentului preluării abuzive au suferit adăugiri de peste 50% din aria desfășurată actuală, transformându-se în imobile noi în raport cu cele preluate abuziv. Contestatoarea mai arată că instanța de recurs a apreciat în echitate, dar aceasta a menținut în același timp și art. 1 din Decizia nr. 1840/2008 în care se precizează faptul că imobilul teren este ocupat de construcții edificate ulterior preluării abuzive. Prin urmare, obligarea subscrisei la emiterea unei decizii care să cuprindă o propunere privind acordarea de despăgubiri pentru construcția inițială, în lipsa unui cadru legal în acest sens și a unei metodologii care să prevadă acest lucru, reprezintă o obligație imposibil de executat.

Înalta Curte, examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, constată că prezenta contestație în anulare este inadmisibilă. În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ. „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul. Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ.

prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea. Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate. În esență, o atare omisiune nu poate fi reținută întrucât instanța de recurs a cercetat toate criticile recurentei și, mai mult, făcând aplicarea dispozițiilor art. 304 1 C. proc.

civ., a examinat cauza sub toate aspectele. Față de cele ce preced, instanța apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale sus citate. În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă, iar în baza art. 274 alin. (1) și art. 274 alin. (3) C. proc. civ. va obliga contestatoarea la plata cheltuielilor de judecată către intimată în sumă de 1.500 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de C.S.R.B.I. care au aparținut Cultelor Religioase din România împotriva Deciziei nr. 3274 din 11 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Obligă contestatoarea la cheltuieli de judecată către intimată în sumă de 1.500 lei cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 martie 2010.