ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1657/2010

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 3274 din 11 iunie 2009

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

a admis recursul declarat de reclamanta Fundația Caritatea București împotriva

sentinței nr. 193/CA/ PI din 3 noiembrie 2008 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal; a modificat sentința atacată

în sensul că a admis acțiunea reclamantei Fundația Caritatea București; a

anulat în parte Decizia nr. 1840 din 5 august 2008, respectiv art. 2 și art. 3

din decizia emisă de pârâta C.S.R.B.I. care au aparținut Cultelor Religioase

din România; a constatat calitatea de persoană îndreptățită a Fundației

Caritatea București în ceea ce privește imobilul compus din teren în suprafață

de 3.807 mp și construcția existentă la data preluării abuzive, situat în

Oradea, județul Bihor; a obligat pârâta să emită decizia cu propunere de

acordare a despăgubirilor atât pentru teren cât și pentru construcția descrisă

mai sus și a obligat pârâta-intimată la plata sumei de 15.000 lei cheltuieli de

judecată către recurenta-reclamantă, făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

Pentru a pronunța

această decizie Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că s-a

reglementat și situația în care construcțiile au fost demolate, iar în Normele

metodologice de aplicare a O.U.G.nr. 94/2000, aprobată prin H.G.nr. 1094/2005,

la pct. 3 teza a II-a s-a prevăzut expres că nu intră sub incidența acestei

legi imobilele demolate.

Din interpretarea

coroborată și sistematică a textelor mai sus amintite se poate deduce faptul că

pentru construcțiile preluate abuziv, care nu au fost demolate, dar cărora li

s-au făcut adăugiri ce depășesc 50% din aria desfășurată actuală, legea nu

interzice acordarea de despăgubiri pentru că nu pot fi restituite în natură,

așa cum este și cazul imobilului în speță.

Această interpretare

este confirmată și de faptul că, în cazul în care adăugirile nu depășesc 50%

din aria desfășurată actuală, imobilul se restituie în natură, dar persoana îndreptățită

va fi obligată să plătească îmbunătățirile aduse imobilului preluat abuziv.

Nu poate exista o

justificare logică pentru situația în care imobilul preluat nu a fost demolat,

dar s-au făcut adăugiri prin construirea de noi corpuri alipite pe orizontală,

fostul proprietar să nu fie despăgubit pentru acea construcție, în condițiile

în care legea interzice acordarea de despăgubiri numai pentru construcțiile

demolate sau pentru imobilele care au făcut sau fac obiectul altor legi

speciale cu caracter reparator.

Ori în cauză nu s-a

făcut dovada că imobilul ce a fost preluat abuziv a fost demolat sau că a făcut

obiectul altor legi cu caracter reparator.

În ceea ce privește

cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată, instanța a făcut

aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii

C.S.R.B.I. care au aparținut Cultelor Religioase din România a formulat

contestație în anulare.

În motivarea contestației

în anulare se arată că Decizia nr. 3274 este rezultatul unor erori săvârșite de

către instanța de recurs datorită omiterii cercetării sau confundării unor

elemente din cuprinsul acțiunii care, dacă ar fi fost analizate, ar fi dus la o

altă soluție a instanței.

Astfel, deși în

cuprinsul Deciziei nr. 3274/2009, instanța de recurs a reținut faptul că

terenul în suprafață de 3.807 m.p. este ocupat în prezent de construcții

edificate ulterior preluării abuzive (menținând, de altfel, art. 1 al Deciziei nr.

1840/2008 în care acest lucru este menționat în mod clar) a obligat totuși

subscrisa la emiterea unei noi decizii referitoare la propunerea acordării de

despăgubiri pentru imobilul construcție existent la data preluării abuzive.

Dacă însă instanța ar

fi cercetat și analizat cele menționate, referitoare la acordarea de despăgubiri

pentru construcțiile care au suferit adăugiri în proporție de peste 50%,

ar fi observat faptul

că aspectul acordării de despăgubiri pentru construcția existentă la data

preluării abuzive a fost deja tranșat prin sentința Curții de Apel Oradea nr. 203/CA/2006,

rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia Inaltei Curții de Casație

și Justiție nr. 1937 din 04 aprilie 2007, prin care s-a statuat ca

imobilul preluat abuziv, obiect al prezentului litigiu, reprezintă doar 40,92%

din aria desfășurată actuală, fiind, prin urmare, un imobil nou în raport cu

cel preluat.

Cazurile în care pot

fi acordate măsuri reparatorii în echivalent sunt expres și limitativ

prevăzute,

iar

printre acestea nu se află și cazul bunurilor imobile care ulterior momentului

preluării abuzive au suferit adăugiri de peste 50% din aria desfășurată

actuală, transformându-se în imobile noi în raport cu cele preluate abuziv.

Contestatoarea mai

arată că instanța de recurs a apreciat în echitate, dar aceasta a menținut în

același timp și art. 1 din Decizia nr. 1840/2008 în care se precizează faptul

că imobilul teren este ocupat de construcții edificate ulterior preluării

abuzive.

Prin urmare, obligarea

subscrisei la emiterea unei decizii care să cuprindă o propunere privind

acordarea de despăgubiri pentru construcția inițială, în lipsa unui cadru legal

în acest sens și a unei metodologii care să prevadă acest lucru, reprezintă o

obligație imposibil de executat.

Înalta Curte,

examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului,

constată că prezenta contestație în anulare este inadmisibilă.

În

conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.

„Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când

procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost

îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de

judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la

competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului

sau recursului”.

Potrivit alin.

(2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai

sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de

recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt

sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin

această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind

actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele

administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul

contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la

drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia

dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în

condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând

contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile

instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac

când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Motivele contestației

în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar

textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a

textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi

condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor

elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății,

cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării

taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat,

etc.

Fiind un text de

excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul

nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor

și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale,

situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o

cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte,

omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al

contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat

unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și

atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună,

dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată textul se

referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la

argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le

sunt subsumate.

În esență, o atare

omisiune nu poate fi reținută întrucât instanța de recurs a cercetat toate

criticile recurentei și, mai mult, făcând aplicarea dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., a examinat cauza sub toate aspectele.

Față de cele ce

preced, instanța apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare nu

îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale sus

citate.

În consecință, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca

inadmisibilă, iar în baza art. 274 alin. (1) și art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. va obliga contestatoarea la plata cheltuielilor de judecată către intimată

în sumă de 1.500 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de C.S.R.B.I. care au aparținut Cultelor Religioase din

România împotriva Deciziei nr. 3274 din 11 iunie 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca

inadmisibilă.

Obligă contestatoarea

la cheltuieli de judecată către intimată în sumă de 1.500 lei cu aplicarea art.

274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 martie 2010.