ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4305/2013

Deliberând asupra cauzei de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 5128/299/2009 din 05 martie 2009, reclamantul E.M.A. a chemat în judecată pe pârâții P.D. și P.G.M., solicitând: 1.- Nulitatea actului de partaj voluntar autentificat din 07 iunie 1999 de B.N.P. R.D.O.; 2.- Nulitatea procurilor din 18 decembrie 1998 și 29 octombrie 1998, prin care numitul F.D. a fost împuternicit să doneze autoarei pârâților, R.M., cotele ce le dețineau mandanții din imobilul situat în București, sector 1; 3.- Nulitatea actelor de renunțare la moștenire pentru imobilul din București, sector 1; 4.- Nulitatea actelor de renunțare la moștenire din 26 aprilie 1994 (E.M.A.) și din 09 mai 1994 (E.T.A.), cu referire la defuncta V.E.

și la imobilul din Medgidia, proprietatea acesteia. În motivare, a arătat că pentru casa și terenul în suprafață de 756 mp din București, sectorul 1, ce le-au fost restituite prin hotărâre judecătorească reclamantului, fratelui său, E.T., și mamei pârâților, RM., s-au judecat mai mulți ani, așa încât, nu avea interes ca acest imobil, în urma partajului voluntar, să revină în exclusivitate autoarei pârâților. în plus de aceasta, el l-a împuternicit pe F.D. să încheie un act de donație în legătură cu imobilul și nu să semneze un partaj voluntar. De asemenea, renunțările la succesiuni au fost date în perioadele în care nu puteau dispune de bunurile foste proprietatea familiei lor, astfel încât, acestea nu sunt valabile și el trebuie să fie repus în termenul de acceptare a acestora.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 948 și 1535 și urm. C. civ., Legea nr. 36/1995, art. 813 și urm. C. civ. La data de 29 martie 2010, pârâții au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția prescripției dreptului reclamantului de a solicita anularea actelor invocate în petitul acțiunii, iar pe fond, respingerea cererilor, ca neîntemeiate. La data de 19 mai 2011, pârâta P.D., prin cerere reconvențională, a solicitat să se constate că reclamantul este străin de succesiunea deschisă după Z.M. și că este renunțător la succesiunea deschisă în urma decesului numitei V.E. Totodată, a invocat excepțiile nulității acțiunii pentru netimbrare la valoarea de piață a imobilelor, necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București și a lipsei calității procesuale active a reclamantului referitor la pretențiile sale în legătură cu succesiunile defuncților Z.M.

și V.E., după care au dat și declarații de renunțare la succesiune. Prin încheierea din 24 mai 2011, Judecătoria Sectorului 1 București a disjuns cererea reconvențională și a declinat soluționarea cauzei, în favoarea Tribunalului București, reținând că, din raportul de expertiză evaluatoare întocmit de expert Ș.G., valoarea imobilelor ce formează obiectul actelor a căror nulitate se solicită este de peste 500.000 lei, așa încât, competența materială de soluționare a cauzei aparține tribunalului, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 1272 din 25 iunie 2012, Tribunalul București, secția a lll-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale active și excepția prescripției.

Totodată, a admis în parte acțiunea și a constatat nulitatea actului de partaj autentificat din 07 iunie 1999. Capetele 2, 3 și 4 ale acțiunii, au fost respinse, ca neîntemeiate. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că excepția lipsei calității procesuale active este neîntemeiată, întrucât reclamantul justifică interesul în cererea privind constatarea nulității absolute a actelor juridice încheiate cu depășirea limitelor împuternicirii, atât în numele său, cât și în calitate de moștenitor. Sub aspectul prescripției dreptului, a reținut că excepția este neîntemeiată, având în vedere că obiectul cauzei constă în nulitatea absolută a unor acte juridice, situație în care acțiunea este imprescriptibilă.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că, prin actul de partaj voluntar autentificat din 07 iunie 1998, E.M.A. și E.T., prin mandatar F.D., în baza procurilor din 29 octombrie 1998, au înțeles să înceteze starea de indiviziune cu R.M., în sensul că aceasta din urmă să primească în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1. Or, prin procurile din 29 octombrie 1998, E.M.A. și E.T. au mandatat pe numitul F.D. să doneze verișoarei lor, R.M., cote părți ce le reveneau din imobilul situat în București, sector 1. În speță, reclamantul l-a mandatat pe numitul F.D. numai în scopul încheierii unui contract de donație, condiție ce nu a fost îndeplinită, acesta încheind actul de partaj autentificat din 07 iunie 1999 la B.N.P.

S-a constatat că mandatarul și-a depășit atribuțiile din mandat, încheind un alt contract decât cel pentru care îi fusese acordat mandatul, atât din partea reclamantului, cât și din partea fratelui său, al cărui moștenitor este reclamantul. Acest fapt echivalează cu lipsa consimțământului la încheierea unui act juridic, iar sancțiunea ce se aplică în această situație este nulitatea absolută, conform art. 948 C. civ. Tribunalul, în pronunțarea sentinței, a constatat lipsa consimțământului personal și în calitate de moștenitor al defunctului său frate, E.T., astfel că actul de partaj voluntar autentificat din 07 iunie 1999, nu poate produce efecte juridice și este nul.

Referitor la argumentele pârâților, potrivit cărora actul de partaj a fost valabil încheiat, întrucât reclamantul a fost notificat în vederea încheierii acestui act, tribunalul Ie-a respins ca neîntemeiate, întrucât, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei și interogatoriile administrate, nu a rezultat voința reclamantului de a aproba actele mandatarului încheiate peste limitele mandatului, respectiv de a fi de acord cu încheierea unui act de partaj și nu a unui contrat de donație. Celelalte acte care au făcut obiectul capetelor doi, trei și patru din acțiune, instanța a reținut că sunt valide, întrucât argumentele reclamantului privind incidența nulității absolute pentru cauză ilicită și imorală, sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește actele de renunțare la moștenire, a căror nulitate absolută a invocat-o reclamantul, acte ce au fost semnate atât de reclamant cât și de autorii săi, tribunalul nu a reținut caracterul ilicit și imoral al cauzei, întrucât, renunțările la succesiune nu sunt prohibite de lege. Mai mult, părțile și-au dat consimțământul la momentul încheierii actelor juridice respective, iar în lipsa unor probe concrete în sensul că voința renunțării la moștenire nu este reală, sau este imorală, tribunalul a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 968 C. civ. Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul și pârâții. 1.- Reclamantul a criticat sentința sub aspectul greșitei respingeri a celorlalte capete de cerere, în condițiile în care renunțările la succesiune trebuie să fie exprese și pur abdicative și nu in favorem, căci în acest din urmă caz, ele reprezintă acte de acceptare a moștenirii.

Aceste aspecte coroborate și nu nerespectarea condiției de formă autentică (ad solemnitatem), fac ineficiente renunțările la succesiune astfel încât, atât el, cât și fratele său, între timp decedat, și-au păstrat calitatea de moștenitori ai lui V.E. În condițiile admiterii acțiunii în totalitate, în apel, a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuieli de judecată din ambele instanțe. 2.- Pârâții, prin apelul lor, au pretins că sentința este pronunțată de o instanță necompetentă, în raport de dispozițiile art. 181 C. proc. civ., că prima instanță a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 1537 C. civ. și a apreciat greșit situația de fapt referitor la întinderea mandatului lui F.D. Totodată, au cerut să se constate că acțiunea promovată de reclamant reprezintă un abuz de drept și este formulată cu rea-credință.

Prin Decizia civilă nr. 120/ A din 29 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a - IV-a civilă, au fost respinse, ca nefondate apelurile declarate de reclamant și pârâți.

În opinie majoritară, instanța de apel a reținut că apelurile nu sunt întemeiate conform următoarelor considerente: 1. - Referitor la apelul declarat de pârâți, instanța de apel a reținut că potrivit raportului de expertiză judiciară, întocmit de expert Ș.G., s-a constatat valoarea imobilelor ce fac obiectul cererilor în nulitate, este mai mare decât suma de 500.000 lei, respectiv de 4.585.328 lei pentru imobilul din București, sectorul 1, 4.442.710 lei pentru imobilul din București, sectorul 1 etc. Instanța de apel a constatat că valoarea celor 3 imobile (inclusiv cel din municipiul Constanța), indicată de către reclamant prin acțiune și anume de 100.000 lei, nu reprezenta valoarea reală a acestora, motiv pentru care s-a și dispus efectuarea unui raport de expertiză, în funcție de concluziile căruia, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, dispozițiile art. 181 C. proc.

civ. nu-și au incidență în cauză, căci valoarea indicată prin cererea de chemare în judecată 05 martie 2009, nu era reală, pentru ca în raport de aceasta și indiferent de fluctuațiile prețurilor, să se mențină competența de soluționare a cauzei în favoarea judecătoriei. Dispozițiile art. 1537 C. civ., incidente în cauză se coroborează cu dispozițiile art. 1535 C. civ., conform cu care, mandatul este special pentru o afacere, sau pentru oarecare anume afacere, ori este general pentru toate afacerile mandantului.

În speță, procurile din 18 decembrie 1998 și respectiv, 28 octombrie 1998, prin care E.M.A., respectiv reclamantul și fratele său, E.A.T., între timp decedat, pe care-l moștenește, primul dat în Germania în fața unui notar public, iar celălalt, în România, tot în fața unui notar public, au caracter special, fiind date pentru un act juridic anume, împuternicirea lui F.D., să doneze către verișoara lor, R.M., cotele lor din moștenirea asupra imobilelor situate în București, sector 1 și București, sector 1. În realitate, acest mandatar, respectiv, numitul F.D., în baza procurilor susmenționate, a încheiat un act de partaj voluntar cu R.M., în legătură cu imobilul situat în București, sectorul 1, pentru care toate părțile s-au judecat și au devenit proprietari În indiviziune prin sentința civilă nr. 6008 din 07 iunie 1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă.

În baza acestui act de partaj voluntar, autoarea pârâților, R.M., între timp decedată, a primit în deplină proprietate întregul imobil, iar mandatarul F.D. a primit câte 20.000.000 lei pentru cota fiecăruia dintre mandanți. Or, prin acest act de partaj voluntar nu numai că s-au depășit limitele mandatului, dar s-a încheiat un alt act juridic decât cel anume indicat prin cele două procuri, ceea ce face ca actul de partaj voluntar autentificat din din 07 iunie 1999 la B.N.P., să fie nul pentru lipsa consimțământului celor doi coindivizari. Conform art. 797 C. civ., este nulă împărțeala în care nu s-au cuprins toți coindivizarii. Actul de partaj voluntar autentificat din 07 iunie 1999 la B.N.P.

se află sub incidența textului de lege susmenționat, de vreme ce, reclamantul și celălalt coindivizar nu au semnat acest act, iar procurile date numitului F.D., au un caracter special, și anume pentru donarea cotelor lor părți din imobilul situat în București, sector 1, către pârâta R.M. și nu pentru actul de partaj voluntar. S-a apreciat că pârâții nu se pot apăra cu buna lor credință sau aparența mandatului numitului Falcan Dan, căci nu pot invoca eroarea invincibilă în favoarea lor, atâta vreme cât mandatul a fost dat pentru o altă operațiune juridică și o simplă verificare, fără a fi necesară o părere calificată, era suficientă pentru a constata că procura nu era valabilă pentru partaj. De asemenea, aceștia nu pot invoca cu succes ratificarea actului de partaj voluntar de către reclamant și fratele său, în condițiile în care nu s-a probat existența unui act juridic autentic echivalent, care să poată face o astfel de dovadă.

În ceea ce privește susținerea pârâților că acțiunea promovată de reclamant reprezintă un abuz de drept și este formulată cu rea-credință reaua - credință, instanța de apel a apreciat că reclamantul nu se află într-o astfel de situație, atâta vreme cât invocă aceleași drepturi de proprietate sau de creanță, ca și pârâții și pretinde încălcarea unor dispoziții ilegale și convenționale, ce i-au afectat voința internă și interesele sale legitime. 2. - Referitor la apelul declarat de reclamant, instanța de apel a reținut că procurile din 18 decembrie 1998 (E.M.A.) și din 29 octombrie 1998 (E.A.T.), date numitului F.D., în fața unor notari publici din România și Germania, și învestite cu forța autenticității, nu sunt lovite de nulitate.

În considerentele deciziei, sub acest din urmă aspect, instanța de apel a reținut că reclamantul nu a invocat motive de nulitate absolută a acestora, ci numai faptul că a pretins că procurile au fost utilizate în alt scop decât cel pentru care au fost acordate, fapt ce a atras nulitatea actului de partaj voluntar. Acestea au fost, între timp, și revocate de către mandanți, așa încât nu au făcut obiectul analizei în apel. În ceea ce privește declarația de renunțare la moștenirea după M.Z.T., dată de V.E., reclamant și D.E. la data de 08 mai 1985 în fața unui notar public din Germania, cât și declarațiile de renunțare la moștenirea de după V.E., decedată la 15 februarie 1994, dată de către reclamant și E.V., la data de 26 aprilie 1994 în fața unui notar public din Republica Federală Germania, și de către E.T.A.

dată tot după V.E. la 09 mai 1994, în fața unui notar public din Suedia, instanța de apel a reținut că acestea reprezintă declarații exprese de renunțare la cele două succesiuni, date în fața unor autorități publice. S-a reținut că efectul acestora constă în pierderea irevocabilă a calității de moștenitori după acești defuncți, căci asupra acestor renunțări nu se mai putea reveni decât înăuntrul termenului de opțiune succesorală, care este de 6 luni de la deschiderea succesiunii care a fost depășit. Faptul că în declarațiile din 26 aprilie 1994 și 09 mai 1994, reclamantul și fratele său, E.T.A. au specificat în mod expres că renunțarea se face în favoarea autoarei pârâților, devine irelevant, în condițiile în care nu s-au identificat și alți succesibili acceptanți ai acelorași succesiuni.

Instanța de apel a respins și cererea apelanților-pârâți pentru obligarea apelantului-reclamant la plata taxei de timbru neachitată la prima instanță, ca urmare a admiterii cererii de ajutor public judiciar, în baza art. 19 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă având în vedere că reclamantul această cerere a fost exercitată în limitele legii și cu respectarea dreptului la acces în justiție. Împotriva deciziei pronunțată în apel reclamantul și pârâții au declarat recurs. Recursul declarat de pârâți 1. - Prin recursul declarat, pârâții arată că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii. 1.1.

- În argumentarea acestei critici susține că din analiza procurii date - de altfel reiau criticile din apel - de reclamant mandatarului sau F.D., sub aspectul obiectului mandatului, rezulta fără echivoc că aceasta este un mandat special dat pentru o afacere determinată, conform cerințelor art. 1535 și art. 1536 alin. (2) C. civ., al cărui scop era întregirea dreptului de proprietate al lui R.M. cu privire la imobilul din București, limitele acestuia - fiind mandatat pe numitul F.D. - înserate în cuprinsul procurii, respectiv înstrăinarea cotei parte ce o deținea asupra imobilului, R.M., pentru întregirea dreptului de proprietate al lui R.M., mandat încheiat în temeiul dispozițiilor art. 1537 C. civ.

În susținerea recursului, pârâții arată scopul în care a fost încheiat mandatul - reluând situația de fapt stabilită în cauză - de către reclamantul din prezenta cauză. F.D. a primit de la E.T. și de la E.M. un mandat cu scopul de a semna în numele lor, în fata notarului, un act autentic în vederea transmiterii către R.M. a cotelor pe care aceștia le dețineau în imobilul din, Sectorul 1 București, cu toate că renunțaseră la moștenirea lui Z.M., pentru a respecta ultima dorința a acestuia, potrivit căreia masa succesorală rămasă în urma decesului său să fie culeasă exclusiv de către nepoata sa R.M. care îi îngrijise în ultimii ani de viată. însă, din eroare, în acțiunea prin care a fost revendicat imobilul au fost incluși și frații E. printre reclamanți.

Dovada acestei situații de fapt și a consimțământului fraților E.M. și E.T. de a transmite către R.M. a rezultat din actul de partaj, care au semnat în fața avocatului R.l., care a fost martor pentru identitatea părților, împreună cu R.M., act ce a fost semnat de F.D., în calitate de mandatar al lor în fața notarului. În aceste condiții este evident ca atingerea scopului propus prin mandat s-a realizat în condiții mai avantajoase pentru mandant, respectiv și cu obținerea unor sume de bani de către mandanți. 1.2. - Recurenții susțin că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1546, alin. (2), teza finala C. civ., în sensul că nu puteau invoca ratificarea actului de partaj voluntar de către frații E. în lipsa unui act juridic autentic echivalent.

Cu privire la limitele puterilor mandatarului F.D., acordate de reclamant prin procură, s-au dat puteri depline mandatarului să înstrăineze cotele lor de proprietate către R.M. fără nici o contraprestație. 2. - Recurenții - pârâții mai arată că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații și a schimbat natura vădit neîndoielnică a acestuia. 2.1.- În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții susțin că actul prin care urma să fie atins acest scop, respectiv să fie încheiată această afacere, cum o numește art. 1535 C. civ. este de fapt mijlocul prin care mandatul este dus la îndeplinire, actul de donație.

Sub acest aspect, recurenții precizează că instanța de apel a confundat mijlocul prin care mandatul, afacerea, urma să fie dusă la îndeplinire, respectiv întocmirea unui act de donație, cu afacerea în sine, care viza transmiterea cotelor către coproprietarul R.M., pentru întregirea dreptului de proprietate al acesteia supra imobilului, scop ce a fost atins. 2.2.- Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații și a schimbat natura vădit neîndoielnica a acestuia cu privire la cererea pârâților de obligare a apelantului reclamant E.M. la plata taxei de timbru care nu a fost legal plătită la fond. Astfel instanța a respins cererea apreciind ca aceasta vizează restituirea ajutorului public judiciar primit pentru lipsa diligentei, în condițiile art. 19 din O.U.G.

nr. 51/2008, cerere ce se întemeia pe dispozițiile art. 20, alin. (5), din Legea nr. 146/1997, republicată, raportat la art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008. În consecință, recurenții pârâți solicită admiterea recursului, schimbarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul respingerii capătului 1 din cererea principală privind constatarea nulității actului de partaj autentificat din 07 iunie 1999. Invocă în drept dispozițiile art. 304, alin. (1), pct. 8 și 9 C. proc. civ. 3.- Recurenți, în continuare, sustin că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008, coroborate cu dispozițiile art. 20, alin. (5) din Legea nr. 147/1996, în sensul că trebuia să-l oblige pe E.M. la plata taxei de timbru aferentă valorii obiectului cauzei la fond din care să scadă contravaloarea a 10 salarii minime pe țară, întrucât cererea de acordare a ajutorului public judiciar i-a fost acordată, dar în limitele legii.

4.- Un alt motiv de necurs se referă la nesocotirea dispozipilorart 723 C. proc. civ., cu privire la modul în care a soluționat motivul privind abuzul de drept săvârșit de apelant în promovarea acțiunii. Astfel motivarea acțiunii este vădit contradictorie, reclamantul susține că a dat lui F.D. procura pentru donație, iar cu doua alinieate mai jos, afirmă că nu a dat procură pentru donație. în opinia acestor recurenți, reclamantul își invocă propria culpa pentru a obține constatarea nulității partajului autentificat din 07 iunie 1999, arătând că mandatele prin care l-au împuternicit pe F.D., să înstrăineze cotele pe care le deținea în imobil nu erau autentice, ci semnate în fața unor funcționari publici din Germania și Suedia care aveau însă atribuțiuni în acest sens.

Față de aceasta afirmație a lui E.M., ce se regăsește atât în acțiunea principală cât și în motivele sale de apel, apreciază că cele doua mandate sunt acte autentice raportat la dispozițiile art. 1171 C. civ. Scopul acțiunii formulate de reclamant este acela al retragerii consimțământului dat prin procura autentică lui F.D. pentru donarea cotei deținută din imobil, în urma îndeplinirii de către mandatar a mandatului încredințat. În ceea ce privește recursul declarat de reclamant. Înalta Curte ia act că acesta prin avocat a declarat expres în ședința publică de azi că nu înțelege să depună diferența de taxă judiciară de timbru datorată în recurs, situație în raport cu care Înalta Curte a invocat excepția insuficientei timbrări a recursului și a rămas în pronunțare pe această excepție, nemaifiind necesar expunerea motivelor de recurs invocate de reclamant.

Cu referire la recursul declarat de pârâți: Înalta Curte urmează a analiza motivul de recurs invocat de pârâți cu privire la greșita aplicare a legii împreună cu pct. 2 astfel cum au fost structurate și divizate motivele de recurs, întrucât ambele vizează dacă s-au aplicat corect dispozițiile legale ale întinderii mandatului și ale dispozițiilor art. 1535 C. civ. și art. 1536 din același cod. În anul 1998, reclamantul E.M.A. și numitul E.T. au împuternicit pe mandatarul F.D. să doneze numitei R.M. o cotă parte dintr-un imobil, în vederea întregii dreptului de proprietate al acesteia asupra imobilului cu privire la care părțile implicate aveau un drept de proprietate în indiviziune (filele 7 și 8 dosar fond).

În baza acestor procuri, mandatarul F.D. nu a încheiat cu numita R.M. un act de donație, ci un act de partaj, prin care s-a stabilit ca imobilul să rămână în proprietatea exclusivă a numitei R.M., iar reclamantul E.M.A. și numitul E.T. să primească o sultă corespunzătoare cotelor lor din dreptul de proprietate asupra imobilului (fila 6 dosar fond). Actul de partaj a fost încheiat în anul 1999, iar în anul 2009, reclamantul E.M.A.

a cerut anularea actului de partaj pentru că „procuristul a avut mandat pentru donație, iar el a participat în numele nostru la întocmirea altui act, de partaj voluntar". Referitor la greșita aplicare a legii, invocată de recurenții - pârâți, respectiv dispozițiile art. 1537 C. civ., în ce privește limitele mandatului, dat numitului F.D., în sensul că s-au depășit limitele mandatului, prin încheierea unui act de partaj voluntar, în loc de un act de donație, înalta Curte constată că este întemeiat, pentru următoarele considerente: Potrivit cu dispoziția art. 1537 C. civ., mandatarul nu poate face nimic afară din limitele mandatului său, fie că este special sau general, și trebuie să execute personal însărcinarea primită deoarece contractul de mandat este încheiat intuituu personae.

în speță, în exercitarea atribuțiilor sale, mandantul reclamantul E.M.A. și numitul E.T. au împuternicit pe mandatarul F.D. să doneze numitei R.M. o cotă parte dintr-un imobil, în vederea întregii dreptului de proprietate al acesteia asupra imobilului cu privire la care părțile implicate aveau un drept de proprietate în indiviziune (filele 7 și 8 dosar fond). După cum se poate observa, instanța de apel și instanța de fond nu a interpretat corect dispozițiile art. 1537 C. civ., cu privire la întinderea limitelor mandatului. Mandatul este un contract prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să încheie acte juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant, care îi dă această împuternicire și pe care îl reprezintă.

Din examinarea mandatului dat numitului F.D. prin procură, în raport de dispozițiile legale menționate, rezultă că s-au acordat puteri depline de către reclamantul din prezenta cauză, ca mandatarul să acționeze în numele său și pentru sine, în sensul donării verișoarei sale Remencu Marcela cota parte ce o deținea din imobilul situat în București, sectorul 1, în vederea întregirii dreptului de proprietate al acesteia asupra imobilului menționat.

Procura dată de către reclamant mandatarului este o procură specială din care rezultă fără echivoc întinderea mandatului: „ că în numele meu și pentru mine, să doneze verișoarei mele R.M., domiciliată în București, sector 1, cota mea parte ce o dețin din imobilul situat în București, sectorul 1, în vederea întregirii dreptului de proprietate al acesteia asupra imobilului menționat". Așa fiind, cum în mod corect s-a statuat în opinia separată a judecătorului la judecata apelului, împuternicirea a fost întocmită în spiritul legii și este înglobată și în procura dată de reclamantul E.M.A., ceea ce înseamnă că mandatarul trebuia să se încadreze în limitele împuternicirii primite, în limitele puterilor sale, astfel cum au fost acordate de mandant, conform negotium iuris.

De observat că mandatarul s-a încadrat în limitele conferite de mandant. Prin urmare, reclamantul E.M.A. a împuternicit prin procură pe mandatar să doneze cota parte ce o deținea reclamantul din imobilul situat în București, sectorul 1, în vederea întregirii dreptului de proprietate al lui R.M. -verișoara sa - adică a dat puteri depline mandatarului pentru înstrăinarea cotei sale de proprietate către o anumită persoană, cu o contraprestație. Faptul că a fost încheiat un act de partaj voluntar, în loc de act de donație, nu înseamnă că s-au depășit limitele mandatului dat de reclamant, având în vedere - așa cum s-a arătat mai sus - conținutul mandatului, ci, dimpotrivă reprezintă un act juridic care se încadrează în limitele împuternicirii primite de la mandant.

Mai mult, actul juridic s-a încheiat în limitele puterilor conferite mandatarului și nu în „afară din limitele mandatului" cum prevede art. 1537 C. civ., în scopul pentru care a fost încheiat, respectiv acela de a realiza din punct de vedere juridic întregirea dreptului de proprietate al numitei R.M. asupra imobilului. Este adevărat că mandatul trebuia să îmbrace forma specială prevăzută de lege, însă, o interpretare rigidă și pur formală, în interpretarea limitelor mandatului în sensul pronunțării celor două instanțe inferioare, ar conduce la destabilizarea securității raporturilor juridice statornicite între părți, în concordanță cu condițiile cerute de art. 948 C. civ. Concluzionăm, în mod nelegal și greșit au fost interpretate dispozițiile art. 1537 C. civ., așa încât Înalta Curte constată că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în sensul că, mandatarul, împuternicit pentru a dona un bun, nu a depășit limitele puterilor sale dacă a înstrăinat bunul prin partaj, deoarece și în această convenție operează principiul „qui potest plus, potest minus". În același context, trebuie menționat faptul că, în cauză, din interpretarea intenției și voinței părților sub aspectul întinderii puterilor conferite mandatarilor este de atributul suveran al instanței de fond. Or, instanțele anterioare sub pretextul interpretării judiciare a voinței reale a părților în raport de voința materializată a acestora desprinsă din conținutul împuternicirii ("instrumentum") au adăugat la lege, pronunțând o hotărâre nelegală, cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale anterior menționate.

Sub acest aspect, trebuie reamintit că, fără a relua situația de fapt, consimțământul părților a fost dat în considerarea dispozițiilor legale a art. 948 C. civ., reclamantul consimțind la încheierea actului de partaj, acesta semnând fața avocatului R.l., care a fost martor pentru identitatea părților, împreună cu R.M., act ce a fost semnat de F.D., în calitate de mandatar al lor în fața notarului. Instanța de apel în mod greșit a aplicat dispozițiile legale ale art. 1537 C. civ. și nu numai dar, și cele vizând art. 1535 din același cod, întrucât mandatul - F.D. a primit de la E.T. și de la E.M.A. un mandat cu scopul de a semna în numele lor, în fata notarului -încheiat avea drept scop transmiterea - donarea - cotelor pe care E.T.

și de la E.M.A. le dețineau în imobilul din, Sectorul 1 București, cu toate că renunțaseră la moștenirea lui Z.M., pentru a respecta ultima dorința a acestuia, potrivit căreia masa succesorală rămasă în urma decesului său să fie culeasă exclusiv de către nepoata sa R.M. care îl îngrijise în ultimii ani de viată. Potrivit art. 1535 și art. 1536 alin. (2) C. civ., pentru actele de dispoziție este obligatorie existența unui mandat special, însă în toate cazurile mandatarul nu poate face nimic afară din limitele mandatului său (art. 1537 C. civ.).

În speță, este de necontestat că obiectul mandatului acordat avocatului a fost determinat la operațiuni determinate (sub aspectul operațiunii juridice și a obiectului acesteia) : este o procură specială din care rezultă fără echivoc întinderea mandatului: „ că în numele meu și pentru mine, să doneze verișoarei mele R.M., domiciliată în București, sector 1, cota mea parte ce o dețin din imobilul situat în București, sectorul 1, în vederea întregirii dreptului de proprietate al acesteia asupra imobilului menționat". Înțelesul pe care legiuitorul îl atribuie cuvântului special, folosit în cuprinsul articolului 1536 alin. (2) C. civ., constă în aceea că mandatul trebuie să fie dat pentru încheierea unui act de dispoziție, indicat prin natura operațiunii juridice și obiectul acesteia, cerințe care au fost îndeplinite în speță.

Prin raportare la situația de fapt reținută de către instanțele anterioare și în limita impuse de controlul judiciar al recursului, din perspectiva motivelor de nelegalitate, Înalta Curte constată că, în mod greșit, instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile art. 1532 și următoarele C. civ., ca o consecință a interpretării greșite a actului juridic dedus judecății, și, anume al contractului de mandat. Înalta Curte constată că interpretarea dată de către instanțele anterioare, pornind de la cuprinsul convenției părților, respectiv, contractul de mandat pe care reclamantul din prezenta cauză l-a încheiat cu mandatarul, prin care, aceasta din urmă, a fost mandatat să încheie un act de donație a cotelor pe care le dețineau numiții E.T.

și E.M.A. le dețineau în imobilul din, Sectorul 1 București, către R.M., cu toate că renunțaseră la moștenirea lui Z.M., pentru a respecta ultima dorința a acestuia, potrivit căreia masa succesorală rămasă în urma decesului său să fie culeasă exclusiv de către nepoata sa R.M. care îl îngrijise în ultimii ani de viată. Art. 948 C. civ., consacră consimțământul valabil al părții care se obligă, ca pe o condiție esențială pentru valabilitatea unei convenții. Lipsa consimțământului pentru instituirea și garantarea unui credit unei terțe persoane rezultă fără echivoc din conținutul procurii.

În condițiile în care reclamantul a consimțit donarea cotei parte din imobilul menționat la alineatul anterior, lucru ce rezultă expres din conținutul procurii, mandatul a fost încheiat cu includerea elementelor de identificare a imobilului și a persoanei care înstrăina cota parte ce îi revenea din imobilul menționat, aspecte ce confirmă consimțământul dat, iar scopul mandatului a fost atins. Având în vedere că întinderea mandatului a fost interpretat greșit de către instanța de fond și apel, precum și nesocotirea dispozițiilor legale incidente în cauză, așa cum s-a arătat în considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să admită recursul, să modifice în parte decizia atacată, în sensul că se va admite, apelul pârâților P.G.M.

și P.D. declarat împotriva sentinței civile nr. 1272 din 25 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a lll-a civilă, pe care o schimbă în tot și va respinge acțiunea formulată de reclamantul E.M.A., ca nefondată, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei atacate. În ceea ce privește motivele de nelegalitate invocate de recurenții -pârâți privind încălcarea dispozițiilor art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008, coroborate cu dispozițiile art. 20, alin. (5) din Legea nr. 147/1996, în sensul că trebuia să-l oblige pe E.M. la plata taxei de timbru aferentă valorii obiectului cauzei la fond din care să scadă contravaloarea a 10 salarii minime pe țară, întrucât cererea de acordare a ajutorului public judiciar i-a fost acordată, dar în limitele legii, precum și nesocotirea dispozițiilor art 723 C. proc.

civ., cu privire la modul în care a soluționat motivul privind abuzul de drept săvârșit de apelant în promovarea acțiunii, Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, pentru următoarele considerente: Referitor criticile vizând încălcarea dispozițiilor art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008, coroborate cu dispozițiile art. 20, alin, (5) din Legea 147/1996, în sensul că trebuia să-l oblige pe E.M. la plata taxei de timbru aferentă valorii obiectului cauzei la fond din care să scadă contravaloarea a 10 salarii minime pe țară, întrucât cererea de acordare a ajutorului public judiciar i-a fost acordată, dar în limitele legii, Înalta Curte constată că sunt nefondate, întrucât această facilitate este prevăzută pentru toate persoanele cu vocație să se califice pentru obținerea ajutorului public judiciar, în sensul că s-a apreciat starea de nevoie a reclamantului care a justificat acest sprijin, facilitate.

A proceda în sens contrar, ar însemna îngrădirea persoanei la accesul liber la justiție, care de altfel, intră în atributul exclusiv al judecătorului a aprecia dacă se impune o asemenea măsură, în concordanță cu asigurarea unei stabilități economice de așa manieră, încât să nu se creeze un impact negativ asupra bugetului statului. Așa fiind, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate dispozițiile legale referitoare la taxa judiciară de timbru, mai ales că legiuitorul a consacrat facilități în favoarea persoanelor fizice pentru a nu îngrădi accesul liber la justiție și a nu împovăra părțile în demersul judiciar întreprins, tocmai ca acestea să își exercite drepturile procesuale în concordanță cu principiul respectării dreptului la apărare.

Cât privește nesocotirea dispozițiilor art 723 C. proc. civ, cu privire la modul în care a soluționat abuzul de drept săvârșit de reclamant în promovarea acțiunii, invocată de recurenții pârâți, Înalta Curte urmează să o respingă ca neîntemeiată, întrucât acționarea în justiție a unei persoane, ca expresie a liberului acces la justiție consacrat de art. 21 din Constituția României constituie un drept. Exercițiul acestui drept, în virtutea principiului disponibilității, este liber. Titularul dreptului este liber să pornească sau nu procesul civil, în principiu exercițiul acțiunii civile nefiind supus unor garanții sau autorizări prealabile. Această libertate implică, totodată, și alegerea momentului la care să fie declanșat procesul, corespunzător intereselor părții.

În același timp însă, reclamantul trebuie să exercite orice drept, atât la pe declanșarea procesului, cât ulterior, pe parcursul judecății, cu bună - credință și potrivit scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege. Pe de altă parte, exercitarea unui drept subiectiv, fără interes legitim, deci împotriva scopului său recunoscut de lege, constituie un abuz de drept care trebuie sancționat. Totuși, o eroare de apreciere, o greșeală de gândire nu poate conduce automat la concluzia că cererea de chemare în judecată sau apărarea este temerară și deci, abuzivă. Revine judecătorului sarcina de a stabili, în funcție de datele concrete ale speței, în ce măsură cererea a fost făcută în condiții care să justifice greșeala gravă sau reaua - credință.

După cum, simpla respingere a unei cereri de chemare în judecată nu înseamnă, numai prin aceasta, că reclamantul a acționat abuziv astfel încât să fie tras la răspundere pentru că a invocat pretenții nejustificate. în tăcerea Codului, care nu arată criteriile pentru determinarea abuzului de drept, trebuie considerat că doar acțiunea pornită cu rea-credință sau dintr-o eroare gravă ce o aproprie de doi, cu intenția de a produce o pagubă, morală sau financiară, ori constrângerea părții potrivnice, constituie un abuz de drept, ceea ce nu este cazul în speță, cum corect a apreciat acest aspect instanța de apel. - Recursul reclamantului va fi anulat ca insuficient timbrat, întrucât acesta prin apărător a declarat expres, la termenul de azi, că nu înțelege să mai depună diferența de taxă judiciară de timbru datorată în recurs, situație în raport cu care, Înalta Curte va aplica sancțiunea prevăzută expres de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 147/1997, republicată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții P.G.M. și P.D. împotriva Deciziei civile nr. 120/ A din 29 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a - IV-a civilă. Modifică în parte decizia atacată, în sensul că admite, apelul pârâților P.G.M. și P.D. declarat împotriva sentinței civile nr. 1272 din 25 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a lll-a civilă, pe care o schimbă în tot și respinge acțiunea formulată de reclamantul E.M.A., ca nefondată.' Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate. Anulează ca insuficient timbrat recursul declarat de reclamantul E.M.A. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 decembrie 2013.