ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4305/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4305/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra cauzei de față, din

actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 5128/299/2009

din 05 martie 2009, reclamantul E.M.A. a chemat în judecată pe pârâții P.D. și

P.G.M., solicitând:

1.- Nulitatea actului de partaj

voluntar autentificat din 07 iunie 1999 de B.N.P. R.D.O.;

2.- Nulitatea procurilor din 18

decembrie 1998 și 29 octombrie 1998, prin care numitul F.D. a fost împuternicit

să doneze autoarei pârâților, R.M., cotele ce le dețineau mandanții din

imobilul situat în București, sector 1;

3.- Nulitatea actelor de renunțare la

moștenire pentru imobilul din București, sector 1;

4.- Nulitatea actelor de renunțare la

moștenire din 26 aprilie 1994 (E.M.A.) și din 09 mai 1994 (E.T.A.), cu referire

la defuncta V.E. și la imobilul din Medgidia, proprietatea acesteia.

În motivare, a arătat că pentru casa

și terenul în suprafață de 756 mp din București, sectorul 1, ce le-au fost

restituite prin hotărâre judecătorească reclamantului, fratelui său, E.T., și

mamei pârâților, RM., s-au judecat mai mulți ani, așa încât, nu avea interes ca

acest imobil, în urma partajului voluntar, să revină în exclusivitate autoarei

pârâților. în plus de aceasta, el l-a împuternicit pe F.D. să încheie un act de

donație în legătură cu imobilul și nu să semneze un partaj voluntar.

De asemenea, renunțările la succesiuni

au fost date în perioadele în care nu puteau dispune de bunurile foste

proprietatea familiei lor, astfel încât, acestea nu sunt valabile și el trebuie

să fie repus în termenul de acceptare a acestora.

În drept, cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 948 și 1535 și urm. C. civ., Legea nr. 36/1995, art. 813 și

urm. C. civ.

La data de 29 martie 2010, pârâții au

formulat întâmpinare prin care au invocat excepția prescripției dreptului

reclamantului de a solicita anularea actelor invocate în petitul acțiunii, iar

pe fond, respingerea cererilor, ca neîntemeiate.

La data de 19 mai 2011, pârâta P.D.,

prin cerere reconvențională, a solicitat să se constate că reclamantul este

străin de succesiunea deschisă după Z.M. și că este renunțător la succesiunea

deschisă în urma decesului numitei V.E.

Totodată, a invocat excepțiile

nulității acțiunii pentru netimbrare la valoarea de piață a imobilelor,

necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București și a lipsei

calității procesuale active a reclamantului referitor la pretențiile sale în

legătură cu succesiunile defuncților Z.M. și V.E., după care au dat și

declarații de renunțare la succesiune.

Prin încheierea din 24 mai 2011,

Judecătoria Sectorului 1 București a disjuns cererea reconvențională și a

declinat soluționarea cauzei, în favoarea Tribunalului București, reținând că,

din raportul de expertiză evaluatoare întocmit de expert Ș.G., valoarea

imobilelor ce formează obiectul actelor a căror nulitate se solicită este de peste

500.000 lei, așa încât, competența materială de soluționare a cauzei aparține

tribunalului, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1272 din 25

iunie 2012, Tribunalul București, secția a lll-a civilă, a respins, ca neîntemeiate,

excepția lipsei calității procesuale active și excepția prescripției. Totodată,

a admis în parte acțiunea și a constatat nulitatea actului de partaj

autentificat din 07 iunie 1999. Capetele 2, 3 și 4 ale acțiunii, au fost

respinse, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că excepția lipsei calității procesuale active este neîntemeiată,

întrucât reclamantul justifică interesul în cererea privind constatarea

nulității absolute a actelor juridice încheiate cu depășirea limitelor împuternicirii,

atât în numele său, cât și în calitate de moștenitor. Sub aspectul prescripției

dreptului, a reținut că excepția este neîntemeiată, având în vedere că obiectul

cauzei constă în nulitatea absolută a unor acte juridice, situație în care acțiunea

este imprescriptibilă.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut

că, prin actul de partaj voluntar autentificat din 07 iunie 1998, E.M.A. și E.T.,

prin mandatar F.D., în baza procurilor din 29 octombrie 1998, au înțeles să

înceteze starea de indiviziune cu R.M., în sensul că aceasta din urmă să

primească în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București,

sector 1.

Or, prin procurile din 29 octombrie 1998,

E.M.A. și E.T. au mandatat pe numitul F.D. să doneze verișoarei lor, R.M., cote

părți ce le reveneau din imobilul situat în București, sector 1.

În speță, reclamantul l-a mandatat pe

numitul F.D. numai în scopul încheierii unui contract de donație, condiție ce

nu a fost îndeplinită, acesta încheind actul de partaj autentificat din 07

iunie 1999 la B.N.P.

S-a constatat că mandatarul și-a

depășit atribuțiile din mandat, încheind un alt contract decât cel pentru care

îi fusese acordat mandatul, atât din partea reclamantului, cât și din partea

fratelui său, al cărui moștenitor este reclamantul. Acest fapt echivalează cu

lipsa consimțământului la încheierea unui act juridic, iar sancțiunea ce se

aplică în această situație este nulitatea absolută, conform art. 948 C. civ.

Tribunalul, în pronunțarea sentinței,

a constatat lipsa consimțământului personal și în calitate de moștenitor al

defunctului său frate, E.T., astfel că actul de partaj voluntar autentificat din

07 iunie 1999, nu poate produce efecte juridice și este nul.

Referitor la argumentele pârâților,

potrivit cărora actul de partaj a fost valabil încheiat, întrucât reclamantul a

fost notificat în vederea încheierii acestui act, tribunalul Ie-a respins ca

neîntemeiate, întrucât, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei și

interogatoriile administrate, nu a rezultat voința reclamantului de a aproba

actele mandatarului încheiate peste limitele mandatului, respectiv de a fi de

acord cu încheierea unui act de partaj și nu a unui contrat de donație.

Celelalte acte care au făcut obiectul

capetelor doi, trei și patru din acțiune, instanța a reținut că sunt valide,

întrucât argumentele reclamantului privind incidența nulității absolute pentru

cauză ilicită și imorală, sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește actele de

renunțare la moștenire, a căror nulitate absolută a invocat-o reclamantul, acte

ce au fost semnate atât de reclamant cât și de autorii săi, tribunalul nu a

reținut caracterul ilicit și imoral al cauzei, întrucât, renunțările la

succesiune nu sunt prohibite de lege. Mai mult, părțile și-au dat

consimțământul la momentul încheierii actelor juridice respective, iar în lipsa

unor probe concrete în sensul că voința renunțării la moștenire nu este reală,

sau este imorală, tribunalul a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 968

C. civ.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamantul și pârâții.

1.- Reclamantul a criticat sentința

sub aspectul greșitei respingeri a celorlalte capete de cerere, în condițiile

în care renunțările la succesiune trebuie să fie exprese și pur abdicative și

nu in favorem, căci în acest din urmă caz, ele reprezintă acte de acceptare a

moștenirii. Aceste aspecte coroborate și nu nerespectarea condiției de formă

autentică (ad solemnitatem), fac ineficiente renunțările la succesiune astfel

încât, atât el, cât și fratele său, între timp decedat, și-au păstrat calitatea

de moștenitori ai lui V.E. În condițiile admiterii acțiunii în totalitate, în

apel, a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuieli de judecată din

ambele instanțe.

2.- Pârâții, prin apelul lor, au

pretins că sentința este pronunțată de o instanță necompetentă, în raport de

dispozițiile art. 181 C. proc. civ., că prima instanță a dat o interpretare

greșită dispozițiilor art. 1537 C. civ. și a apreciat greșit situația de fapt

referitor la întinderea mandatului lui F.D. Totodată, au cerut să se constate

că acțiunea promovată de reclamant reprezintă un abuz de drept și este

formulată cu rea-credință.

Prin Decizia civilă nr. 120/ A din 29

martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a - IV-a civilă, au

fost respinse, ca nefondate apelurile declarate de reclamant și pârâți.

În opinie majoritară, instanța de apel

a reținut că apelurile nu sunt întemeiate conform următoarelor considerente:

pârâți, instanța de apel a reținut că potrivit raportului de expertiză judiciară,

întocmit de expert Ș.G., s-a constatat valoarea imobilelor ce fac obiectul

cererilor în nulitate, este mai mare decât suma de 500.000 lei, respectiv de

4.585.328 lei pentru imobilul din București, sectorul 1, 4.442.710 lei pentru

imobilul din București, sectorul 1 etc.

Instanța de apel a constatat că

valoarea celor 3 imobile (inclusiv cel din municipiul Constanța), indicată de

către reclamant prin acțiune și anume de 100.000 lei, nu reprezenta valoarea

reală a acestora, motiv pentru care s-a și dispus efectuarea unui raport de

expertiză, în funcție de concluziile căruia, Judecătoria Sectorului 1 București

a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, dispozițiile art. 181 C. proc. civ. nu-și au incidență în cauză,

căci valoarea indicată prin cererea de chemare în judecată 05 martie 2009, nu

era reală, pentru ca în raport de aceasta și indiferent de fluctuațiile

prețurilor, să se mențină competența de soluționare a cauzei în favoarea

judecătoriei.

Dispozițiile art. 1537 C. civ.,

incidente în cauză se coroborează cu dispozițiile art. 1535 C. civ., conform cu

care, mandatul este special pentru o afacere, sau pentru oarecare anume

afacere, ori este general pentru toate afacerile mandantului.

În speță, procurile din 18 decembrie 1998

și respectiv, 28 octombrie 1998, prin care E.M.A., respectiv reclamantul și

fratele său, E.A.T., între timp decedat, pe care-l moștenește, primul dat în

Germania în fața unui notar public, iar celălalt, în România, tot în fața unui

notar public, au caracter special, fiind date pentru un act juridic anume,

împuternicirea lui F.D., să doneze către verișoara lor, R.M., cotele lor din

moștenirea asupra imobilelor situate în București, sector 1 și București, sector

1.

În realitate, acest mandatar, respectiv,

numitul F.D., în baza procurilor susmenționate, a încheiat un act de partaj

voluntar cu R.M., în legătură cu imobilul situat în București, sectorul 1,

pentru care toate părțile s-au judecat și au devenit proprietari

În indiviziune prin sentința civilă nr.

6008 din 07 iunie 1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă

și irevocabilă.

În baza acestui act de partaj

voluntar, autoarea pârâților, R.M., între timp decedată, a primit în deplină

proprietate întregul imobil, iar mandatarul F.D. a primit câte 20.000.000 lei

pentru cota fiecăruia dintre mandanți.

Or, prin acest act de partaj voluntar

nu numai că s-au depășit limitele mandatului, dar s-a încheiat un alt act

juridic decât cel anume indicat prin cele două procuri, ceea ce face ca actul

de partaj voluntar autentificat din din 07 iunie 1999 la B.N.P., să fie nul

pentru lipsa consimțământului celor doi coindivizari.

Conform art. 797 C. civ., este nulă

împărțeala în care nu s-au cuprins toți coindivizarii. Actul de partaj voluntar

autentificat din 07 iunie 1999 la B.N.P. se află sub incidența textului de lege

susmenționat, de vreme ce, reclamantul și celălalt coindivizar nu au semnat

acest act, iar procurile date numitului F.D., au un caracter special, și anume

pentru donarea cotelor lor părți din imobilul situat în București, sector 1,

către pârâta R.M. și nu pentru actul de partaj voluntar.

S-a apreciat că pârâții nu se pot

apăra cu buna lor credință sau aparența mandatului numitului Falcan Dan, căci

nu pot invoca eroarea invincibilă în favoarea lor, atâta vreme cât mandatul a

fost dat pentru o altă operațiune juridică și o simplă verificare, fără a fi

necesară o părere calificată, era suficientă pentru a constata că procura nu

era valabilă pentru partaj.

De asemenea, aceștia nu pot invoca cu

succes ratificarea actului de partaj voluntar de către reclamant și fratele

său, în condițiile în care nu s-a probat existența unui act juridic autentic

echivalent, care să poată face o astfel de dovadă.

În ceea ce privește susținerea

pârâților că acțiunea promovată de reclamant reprezintă un abuz de drept și

este formulată cu rea-credință reaua - credință, instanța de apel a apreciat că

reclamantul nu se află într-o astfel de situație, atâta vreme cât invocă

aceleași drepturi de proprietate sau de creanță, ca și pârâții și pretinde

încălcarea unor dispoziții ilegale și convenționale, ce i-au afectat voința

internă și interesele sale legitime.

reclamant, instanța de apel a reținut că procurile din 18 decembrie 1998 (E.M.A.)

și din 29 octombrie 1998 (E.A.T.), date numitului F.D., în fața unor notari

publici din România și Germania, și învestite cu forța autenticității, nu sunt

lovite de nulitate.

În considerentele deciziei, sub acest

din urmă aspect, instanța de apel a reținut că reclamantul nu a invocat motive

de nulitate absolută a acestora, ci numai faptul că a pretins că procurile au

fost utilizate în alt scop decât cel pentru care au fost acordate, fapt ce a

atras nulitatea actului de partaj voluntar.

Acestea au fost, între timp, și

revocate de către mandanți, așa încât nu au făcut obiectul analizei în apel.

În ceea ce privește declarația de

renunțare la moștenirea după M.Z.T., dată de V.E., reclamant și D.E. la data de

08 mai 1985 în fața unui notar public din Germania, cât și declarațiile de

renunțare la moștenirea de după V.E., decedată la 15 februarie 1994, dată de

către reclamant și E.V., la data de 26 aprilie 1994 în fața unui notar public

din Republica Federală Germania, și de către E.T.A. dată tot după V.E. la 09

mai 1994, în fața unui notar public din Suedia, instanța de apel a reținut că

acestea reprezintă declarații exprese de renunțare la cele două succesiuni,

date în fața unor autorități publice.

S-a reținut că efectul acestora constă

în pierderea irevocabilă a calității de moștenitori după acești defuncți, căci

asupra acestor renunțări nu se mai putea reveni decât înăuntrul termenului de

opțiune succesorală, care este de 6 luni de la deschiderea succesiunii care a

fost depășit.

Faptul că în declarațiile din 26

aprilie 1994 și 09 mai 1994, reclamantul și fratele său, E.T.A. au specificat

în mod expres că renunțarea se face în favoarea autoarei pârâților, devine

irelevant, în condițiile în care nu s-au identificat și alți succesibili

acceptanți ai acelorași succesiuni.

Instanța de apel a respins și cererea

apelanților-pârâți pentru obligarea apelantului-reclamant la plata taxei de

timbru neachitată la prima instanță, ca urmare a admiterii cererii de ajutor

public judiciar, în baza art. 19 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008 privind

ajutorul public judiciar în materie civilă având în vedere că reclamantul

această cerere a fost exercitată în limitele legii și cu respectarea dreptului

la acces în justiție.

Împotriva deciziei pronunțată în apel

reclamantul și pârâții au declarat recurs.

Recursul declarat de pârâți

arată că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

1.1. - În argumentarea acestei critici

susține că din analiza procurii date - de altfel reiau criticile din apel - de

reclamant mandatarului sau F.D., sub aspectul obiectului mandatului, rezulta

fără echivoc că aceasta este un mandat special dat pentru o afacere

determinată, conform cerințelor art. 1535 și art. 1536 alin. (2) C. civ., al

cărui scop era întregirea dreptului de proprietate al lui R.M. cu privire la

imobilul din București, limitele acestuia - fiind mandatat pe numitul F.D. -

înserate în cuprinsul procurii, respectiv înstrăinarea cotei parte ce o deținea

asupra imobilului, R.M., pentru întregirea dreptului de proprietate al lui R.M.,

mandat încheiat în temeiul dispozițiilor art. 1537 C. civ.

În susținerea recursului, pârâții

arată scopul în care a fost încheiat mandatul - reluând situația de fapt

stabilită în cauză - de către reclamantul din prezenta cauză. F.D. a primit de

la E.T. și de la E.M. un mandat cu scopul de a semna în numele lor, în fata

notarului, un act autentic în vederea transmiterii către R.M. a cotelor pe care

aceștia le dețineau în imobilul din, Sectorul 1 București, cu toate că

renunțaseră la moștenirea lui Z.M., pentru a respecta ultima dorința a

acestuia, potrivit căreia masa succesorală rămasă în urma decesului său să fie

culeasă exclusiv de către nepoata sa R.M. care îi îngrijise în ultimii ani de

viată. însă, din eroare, în acțiunea prin care a fost revendicat imobilul au

fost incluși și frații E. printre reclamanți.

Dovada acestei situații de fapt și a

consimțământului fraților E.M. și E.T. de a transmite către R.M. a rezultat din

actul de partaj, care au semnat în fața avocatului R.l., care a fost martor

pentru identitatea părților, împreună cu R.M., act ce a fost semnat de F.D., în

calitate de mandatar al lor în fața notarului.

În aceste condiții este evident ca

atingerea scopului propus prin mandat s-a realizat în condiții mai avantajoase

pentru mandant, respectiv și cu obținerea unor sume de bani de către mandanți.

1.2. - Recurenții susțin că instanța

de apel a încălcat dispozițiile art. 1546, alin. (2), teza finala C. civ., în

sensul că nu puteau invoca ratificarea actului de partaj voluntar de către

frații E. în lipsa unui act juridic autentic echivalent.

Cu privire la limitele puterilor

mandatarului F.D., acordate de reclamant prin procură, s-au dat puteri depline

mandatarului să înstrăineze cotele lor de proprietate către R.M. fără nici o

contraprestație.

instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații și a

schimbat natura vădit neîndoielnică a acestuia.

2.1.- În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, recurenții susțin că actul prin care urma să fie atins acest scop,

respectiv să fie încheiată această afacere, cum o numește art. 1535 C. civ.

este de fapt mijlocul prin care mandatul este dus la îndeplinire, actul de

donație.

Sub acest aspect, recurenții

precizează că instanța de apel a confundat mijlocul prin care mandatul,

afacerea, urma să fie dusă la îndeplinire, respectiv întocmirea unui act de

donație, cu afacerea în sine, care viza transmiterea cotelor către

coproprietarul R.M., pentru întregirea dreptului de proprietate al acesteia

supra imobilului, scop ce a fost atins.

2.2.- Instanța de apel a interpretat

greșit actul juridic dedus judecații și a schimbat natura vădit neîndoielnica a

acestuia cu privire la cererea pârâților de obligare a apelantului reclamant E.M.

la plata taxei de timbru care nu a fost legal plătită la fond.

Astfel instanța a respins cererea

apreciind ca aceasta vizează restituirea ajutorului public judiciar primit

pentru lipsa diligentei, în condițiile art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008, cerere ce

se întemeia pe dispozițiile art. 20, alin. (5), din Legea nr. 146/1997,

republicată, raportat la art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008.

În consecință, recurenții pârâți

solicită admiterea recursului, schimbarea, în parte, a deciziei atacate, în

sensul respingerii capătului 1 din cererea principală privind constatarea

nulității actului de partaj autentificat din 07 iunie 1999. Invocă în drept

dispozițiile art. 304, alin. (1), pct. 8 și 9 C. proc. civ.

3.- Recurenți, în continuare, sustin

că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008,

coroborate cu dispozițiile art. 20, alin. (5) din Legea nr. 147/1996, în sensul

că trebuia să-l oblige pe E.M. la plata taxei de timbru aferentă valorii

obiectului cauzei la fond din care să scadă contravaloarea a 10 salarii minime

pe țară, întrucât cererea de acordare a ajutorului public judiciar i-a fost

acordată, dar în limitele legii.

4.- Un alt motiv de necurs se referă

la nesocotirea dispozipilorart 723 C. proc. civ., cu privire la modul în care a

soluționat motivul privind abuzul de drept săvârșit de apelant în promovarea

acțiunii. Astfel motivarea acțiunii este vădit contradictorie, reclamantul

susține că a dat lui F.D. procura pentru donație, iar cu doua alinieate mai

jos, afirmă că nu a dat procură pentru donație. în opinia acestor recurenți,

reclamantul își invocă propria culpa pentru a obține constatarea nulității

partajului autentificat din 07 iunie 1999, arătând că mandatele prin care l-au

împuternicit pe F.D., să înstrăineze cotele pe care le deținea în imobil nu

erau autentice, ci semnate în fața unor funcționari publici din Germania și

Suedia care aveau însă atribuțiuni în acest sens. Față de aceasta afirmație a

lui E.M., ce se regăsește atât în acțiunea principală cât și în motivele sale

de apel, apreciază că cele doua mandate sunt acte autentice raportat la

dispozițiile art. 1171 C. civ.

Scopul acțiunii formulate de reclamant

este acela al retragerii consimțământului dat prin procura autentică lui F.D.

pentru donarea cotei deținută din imobil, în urma îndeplinirii de către

mandatar a mandatului încredințat.

În ceea ce privește recursul declarat

de reclamant. Înalta Curte ia act că acesta prin avocat a declarat expres în

ședința publică de azi că nu înțelege să depună diferența de taxă judiciară de

timbru datorată în recurs, situație în raport cu care Înalta Curte a invocat

excepția insuficientei timbrări a recursului și a rămas în pronunțare pe

această excepție, nemaifiind necesar expunerea motivelor de recurs invocate de

reclamant.

Cu referire la recursul declarat de

pârâți:

Înalta Curte urmează a analiza motivul

de recurs invocat de pârâți cu privire la greșita aplicare a legii împreună cu

pct. 2 astfel cum au fost structurate și divizate motivele de recurs, întrucât

ambele vizează dacă s-au aplicat corect dispozițiile legale ale întinderii

mandatului și ale dispozițiilor art. 1535 C. civ. și art. 1536 din același cod.

În anul 1998, reclamantul E.M.A. și

numitul E.T. au împuternicit pe mandatarul F.D. să doneze numitei R.M. o cotă

parte dintr-un imobil, în vederea întregii dreptului de proprietate al acesteia

asupra imobilului cu privire la care părțile implicate aveau un drept de

proprietate în indiviziune (filele 7 și 8 dosar fond).

În baza acestor procuri, mandatarul F.D.

nu a încheiat cu numita R.M. un act de donație, ci un act de partaj, prin care

s-a stabilit ca imobilul să rămână în proprietatea exclusivă a numitei R.M.,

iar reclamantul E.M.A. și numitul E.T. să primească o sultă corespunzătoare

cotelor lor din dreptul de proprietate asupra imobilului (fila 6 dosar fond).

Actul de partaj a fost încheiat în

anul 1999, iar în anul 2009, reclamantul E.M.A. a cerut anularea actului de

partaj pentru că „procuristul a avut mandat pentru donație, iar el a participat

în numele nostru la întocmirea altui act, de partaj voluntar".

Referitor la greșita aplicare a legii,

invocată de recurenții - pârâți, respectiv dispozițiile art. 1537 C. civ., în

ce privește limitele mandatului, dat numitului F.D., în sensul că s-au depășit

limitele mandatului, prin încheierea unui act de partaj voluntar, în loc de un

act de donație, înalta Curte constată că este întemeiat, pentru următoarele

considerente:

Potrivit cu dispoziția art. 1537 C.

civ., mandatarul nu poate face nimic afară din limitele mandatului său, fie că

este special sau general, și trebuie să execute personal însărcinarea primită

deoarece contractul de mandat este încheiat intuituu personae. în speță, în

exercitarea atribuțiilor sale, mandantul reclamantul E.M.A. și numitul E.T. au

împuternicit pe mandatarul F.D. să doneze numitei R.M. o cotă parte dintr-un

imobil, în vederea întregii dreptului de proprietate al acesteia asupra

imobilului cu privire la care părțile implicate aveau un drept de proprietate

în indiviziune (filele 7 și 8 dosar fond). După cum se poate observa, instanța

de apel și instanța de fond nu a interpretat corect dispozițiile art. 1537 C.

civ., cu privire la întinderea limitelor mandatului.

Mandatul este un contract prin care o

persoană, numită mandatar, se obligă să încheie acte juridice pe seama unei

alte persoane, numită mandant, care îi dă această împuternicire și pe care îl

reprezintă.

Din examinarea mandatului dat

numitului F.D. prin procură, în raport de dispozițiile legale menționate,

rezultă că s-au acordat puteri depline de către reclamantul din prezenta cauză,

ca mandatarul să acționeze în numele său și pentru sine, în sensul donării

verișoarei sale Remencu Marcela cota parte ce o deținea din imobilul situat în

București, sectorul 1, în vederea întregirii dreptului de proprietate al

acesteia asupra imobilului menționat.

Procura dată de către reclamant

mandatarului este o procură specială din care rezultă fără echivoc întinderea

mandatului: „ că în numele meu și pentru mine, să doneze verișoarei mele R.M.,

domiciliată în București, sector 1, cota mea parte ce o dețin din imobilul

situat în București, sectorul 1, în vederea întregirii dreptului de proprietate

al acesteia asupra imobilului menționat".

Așa fiind, cum în mod corect s-a

statuat în opinia separată a judecătorului la judecata apelului, împuternicirea

a fost întocmită în spiritul legii și este înglobată și în procura dată de

reclamantul E.M.A., ceea ce înseamnă că mandatarul trebuia să se încadreze în

limitele împuternicirii primite, în limitele puterilor sale, astfel cum au fost

acordate de mandant, conform negotium iuris. De observat că mandatarul s-a

încadrat în limitele conferite de mandant.

Prin urmare, reclamantul E.M.A. a

împuternicit prin procură pe mandatar să doneze cota parte ce o deținea

reclamantul din imobilul situat în București, sectorul 1, în vederea întregirii

dreptului de proprietate al lui R.M. -verișoara sa - adică a dat puteri depline

mandatarului pentru înstrăinarea cotei sale de proprietate către o anumită

persoană, cu o contraprestație.

Faptul că a fost încheiat un act de

partaj voluntar, în loc de act de donație, nu înseamnă că s-au depășit limitele

mandatului dat de reclamant, având în vedere - așa cum s-a arătat mai sus -

conținutul mandatului, ci, dimpotrivă reprezintă un act juridic care se încadrează

în limitele împuternicirii primite de la mandant.

Mai mult, actul juridic s-a încheiat

în limitele puterilor conferite mandatarului și nu în „afară din limitele

mandatului" cum prevede art. 1537 C. civ., în scopul pentru care a fost

încheiat, respectiv acela de a realiza din punct de vedere juridic întregirea

dreptului de proprietate al numitei R.M. asupra imobilului.

Este adevărat că mandatul trebuia să

îmbrace forma specială prevăzută de lege, însă, o interpretare rigidă și pur

formală, în interpretarea limitelor mandatului în sensul pronunțării celor două

instanțe inferioare, ar conduce la destabilizarea securității raporturilor

juridice statornicite între părți, în concordanță cu condițiile cerute de art. 948

C. civ.

Concluzionăm, în mod nelegal și greșit

au fost interpretate dispozițiile art. 1537 C. civ., așa încât Înalta Curte

constată că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

sensul că, mandatarul, împuternicit pentru a dona un bun, nu a depășit limitele

puterilor sale dacă a înstrăinat bunul prin partaj, deoarece și în această

convenție operează principiul „qui potest plus, potest minus".

În același context, trebuie menționat

faptul că, în cauză, din interpretarea intenției și voinței părților sub

aspectul întinderii puterilor conferite mandatarilor este de atributul suveran

al instanței de fond.

Or, instanțele anterioare sub

pretextul interpretării judiciare a voinței reale a părților în raport de

voința materializată a acestora desprinsă din conținutul împuternicirii

("instrumentum") au adăugat la lege, pronunțând o hotărâre nelegală,

cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale anterior menționate.

Sub acest aspect, trebuie reamintit

că, fără a relua situația de fapt, consimțământul părților a fost dat în

considerarea dispozițiilor legale a art. 948 C. civ., reclamantul consimțind la

încheierea actului de partaj, acesta semnând fața avocatului R.l., care a fost

martor pentru identitatea părților, împreună cu R.M., act ce a fost semnat de F.D.,

în calitate de mandatar al lor în fața notarului.

Instanța de apel în mod greșit a

aplicat dispozițiile legale ale art. 1537 C. civ. și nu numai dar, și cele

vizând art. 1535 din același cod, întrucât mandatul - F.D. a primit de la E.T.

și de la E.M.A. un mandat cu scopul de a semna în numele lor, în fata notarului

-încheiat avea drept scop transmiterea - donarea - cotelor pe care E.T. și de

la E.M.A. le dețineau în imobilul din, Sectorul 1 București, cu toate că

renunțaseră la moștenirea lui Z.M., pentru a respecta ultima dorința a acestuia,

potrivit căreia masa succesorală rămasă în urma decesului său să fie culeasă

exclusiv de către nepoata sa R.M. care îl îngrijise în ultimii ani de viată.

Potrivit art. 1535 și art. 1536 alin.

(2) C. civ., pentru actele de dispoziție este obligatorie existența unui mandat

special, însă în toate cazurile mandatarul nu poate face nimic afară din

limitele mandatului său (art. 1537 C. civ.).

În speță, este de necontestat că

obiectul mandatului acordat avocatului a fost determinat la operațiuni

determinate (sub aspectul operațiunii juridice și a obiectului acesteia) : este

o procură specială din care rezultă fără echivoc întinderea mandatului: „ că în

numele meu și pentru mine, să doneze verișoarei mele R.M., domiciliată în

București, sector 1, cota mea parte ce o dețin din imobilul situat în

București, sectorul 1, în vederea întregirii dreptului de proprietate al

acesteia asupra imobilului menționat".

Înțelesul pe care legiuitorul îl

atribuie cuvântului special, folosit în cuprinsul articolului 1536 alin. (2) C.

civ., constă în aceea că mandatul trebuie să fie dat pentru încheierea unui act

de dispoziție, indicat prin natura operațiunii juridice și obiectul acesteia,

cerințe care au fost îndeplinite în speță.

Prin raportare la situația de fapt

reținută de către instanțele anterioare și în limita impuse de controlul

judiciar al recursului, din perspectiva motivelor de nelegalitate, Înalta Curte

constată că, în mod greșit, instanța de apel a aplicat și interpretat

dispozițiile art. 1532 și următoarele C. civ., ca o consecință a interpretării

greșite a actului juridic dedus judecății, și, anume al contractului de mandat.

Înalta Curte constată că interpretarea

dată de către instanțele anterioare, pornind de la cuprinsul convenției

părților, respectiv, contractul de mandat pe care reclamantul din prezenta

cauză l-a încheiat cu mandatarul, prin care, aceasta din urmă, a fost mandatat

să încheie un act de donație a cotelor pe care le dețineau numiții E.T. și E.M.A.

le dețineau în imobilul din, Sectorul 1 București, către R.M., cu toate că

renunțaseră la moștenirea lui Z.M., pentru a respecta ultima dorința a

acestuia, potrivit căreia masa succesorală rămasă în urma decesului său să fie

culeasă exclusiv de către nepoata sa R.M. care îl îngrijise în ultimii ani de

viată.

Art. 948 C. civ., consacră

consimțământul valabil al părții care se obligă, ca pe o condiție esențială

pentru valabilitatea unei convenții. Lipsa consimțământului pentru instituirea

și garantarea unui credit unei terțe persoane rezultă fără echivoc din conținutul

procurii.

În condițiile în care reclamantul a

consimțit donarea cotei parte din imobilul menționat la alineatul anterior,

lucru ce rezultă expres din conținutul procurii, mandatul a fost încheiat cu

includerea elementelor de identificare a imobilului și a persoanei care

înstrăina cota parte ce îi revenea din imobilul menționat, aspecte ce confirmă

consimțământul dat, iar scopul mandatului a fost atins.

Având în vedere că întinderea

mandatului a fost interpretat greșit de către instanța de fond și apel, precum

și nesocotirea dispozițiilor legale incidente în cauză, așa cum s-a arătat în

considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să admită recursul, să

modifice în parte decizia atacată, în sensul că se va admite, apelul pârâților

P.G.M. și P.D. declarat împotriva sentinței civile nr. 1272 din 25 iunie 2012

pronunțată de Tribunalul București, secția a lll-a civilă, pe care o schimbă în

tot și va respinge acțiunea formulată de reclamantul E.M.A., ca nefondată, cu

menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei atacate.

În ceea ce privește motivele de

nelegalitate invocate de recurenții -pârâți privind încălcarea dispozițiilor art.

7 din O.U.G. nr. 51/2008, coroborate cu dispozițiile art. 20, alin. (5) din

Legea nr. 147/1996, în sensul că trebuia să-l oblige pe E.M. la plata taxei de

timbru aferentă valorii obiectului cauzei la fond din care să scadă

contravaloarea a 10 salarii minime pe țară, întrucât cererea de acordare a

ajutorului public judiciar i-a fost acordată, dar în limitele legii, precum și

nesocotirea dispozițiilor art 723 C. proc. civ., cu privire la modul în care a

soluționat motivul privind abuzul de drept săvârșit de apelant în promovarea

acțiunii, Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, pentru următoarele

considerente:

Referitor criticile vizând încălcarea

dispozițiilor art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008, coroborate cu dispozițiile art. 20,

alin, (5) din Legea 147/1996, în sensul că trebuia să-l oblige pe E.M. la plata

taxei de timbru aferentă valorii obiectului cauzei la fond din care să scadă

contravaloarea a 10 salarii minime pe țară, întrucât cererea de acordare a

ajutorului public judiciar i-a fost acordată, dar în limitele legii, Înalta Curte

constată că sunt nefondate, întrucât această facilitate este prevăzută pentru

toate persoanele cu vocație să se califice pentru obținerea ajutorului public

judiciar, în sensul că s-a apreciat starea de nevoie a reclamantului care a

justificat acest sprijin, facilitate. A proceda în sens contrar, ar însemna

îngrădirea persoanei la accesul liber la justiție, care de altfel, intră în

atributul exclusiv al judecătorului a aprecia dacă se impune o asemenea măsură,

în concordanță cu asigurarea unei stabilități economice de așa manieră, încât

să nu se creeze un impact negativ asupra bugetului statului. Așa fiind, Înalta Curte

constată că nu au fost încălcate dispozițiile legale referitoare la taxa

judiciară de timbru, mai ales că legiuitorul a consacrat facilități în favoarea

persoanelor fizice pentru a nu îngrădi accesul liber la justiție și a nu împovăra

părțile în demersul judiciar întreprins, tocmai ca acestea să își exercite

drepturile procesuale în concordanță cu principiul respectării dreptului la

apărare.

Cât privește nesocotirea dispozițiilor

art 723 C. proc. civ, cu privire la modul în care a soluționat abuzul de drept

săvârșit de reclamant în promovarea acțiunii, invocată de recurenții pârâți, Înalta

Curte urmează să o respingă ca neîntemeiată, întrucât acționarea în justiție a

unei persoane, ca expresie a liberului acces la justiție consacrat de art. 21

din Constituția României constituie un drept. Exercițiul acestui drept, în

virtutea principiului disponibilității, este liber. Titularul dreptului este

liber să pornească sau nu procesul civil, în principiu exercițiul acțiunii

civile nefiind supus unor garanții sau autorizări prealabile. Această libertate

implică, totodată, și alegerea momentului la care să fie declanșat procesul,

corespunzător intereselor părții.

În același timp însă, reclamantul

trebuie să exercite orice drept, atât la pe declanșarea procesului, cât

ulterior, pe parcursul judecății, cu bună - credință și potrivit scopului în

vederea căruia a fost recunoscut de lege.

Pe de altă parte, exercitarea unui

drept subiectiv, fără interes legitim, deci împotriva scopului său recunoscut

de lege, constituie un abuz de drept care trebuie sancționat. Totuși, o eroare

de apreciere, o greșeală de gândire nu poate conduce automat la concluzia că

cererea de chemare în judecată sau apărarea este temerară și deci, abuzivă.

Revine judecătorului sarcina de a

stabili, în funcție de datele concrete ale speței, în ce măsură cererea a fost

făcută în condiții care să justifice greșeala gravă sau reaua - credință.

După cum, simpla respingere a unei

cereri de chemare în judecată nu înseamnă, numai prin aceasta, că reclamantul a

acționat abuziv astfel încât să fie tras la răspundere pentru că a invocat

pretenții nejustificate. în tăcerea Codului, care nu arată criteriile pentru

determinarea abuzului de drept, trebuie considerat că doar acțiunea pornită cu

rea-credință sau dintr-o eroare gravă ce o aproprie de doi, cu intenția de a

produce o pagubă, morală sau financiară, ori constrângerea părții potrivnice,

constituie un abuz de drept, ceea ce nu este cazul în speță, cum corect a

apreciat acest aspect instanța de apel.

- Recursul reclamantului va fi anulat

ca insuficient timbrat, întrucât acesta prin apărător a declarat expres, la

termenul de azi, că nu înțelege să mai depună diferența de taxă judiciară de

timbru datorată în recurs, situație în raport cu care, Înalta Curte va aplica

sancțiunea prevăzută expres de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 147/1997,

republicată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții P.G.M.

și P.D. împotriva Deciziei civile nr. 120/ A din 29 martie 2013 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a - IV-a civilă.

Modifică în parte decizia atacată, în

sensul că admite, apelul pârâților P.G.M. și P.D. declarat împotriva sentinței

civile nr. 1272 din 25 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a

lll-a civilă, pe care o schimbă în tot și respinge acțiunea formulată de

reclamantul E.M.A., ca nefondată.'

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei atacate.

Anulează ca insuficient timbrat

recursul declarat de reclamantul E.M.A. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

4 decembrie 2013.