ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 795/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 18

februarie 2010, SC P.T. SRL Sibiu a chemat în judecată D.G.F.P. Sibiu - A.I.F.,

solicitând anularea deciziei de impunere nr. 674 din 08 septembrie 2009, a

raportului de inspecție fiscală nr. 8583 din 08 septembrie 2009 și a deciziei

nr. 187 din 14 noiembrie 2009 emise în soluționarea contestației, cu consecința

exonerării societății de plata debitului de 617.723 RON constând în impozit pe

profit, impozit pe dividende, TVA și accesorii aferente.

Ulterior, la data de 21

iunie 2011, reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând anularea parțială a actelor

administrative contestate, menținerea datoriei bugetare suplimentare în valoare

de 95.729 RON și anularea debitului de 521.994 RON.

Prin sentința nr. 367

din 29 noiembrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea precizată ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de fond a reținut referitor la impozitul de profit că este corectă

stabilirea de către organul fiscal a cheltuielilor nedeductibile cu amortizarea

autovehiculului T., achiziționat în leasing financiar în aprilie 2004 și cesionat

în luna mai 2005 altei societăți comerciale, reclamanta pierzând facilitatea fiscală

prevăzută la art. 24 alin. (12) C. fisc., privind dreptul deducerii unei cheltuieli

cu amortizarea de 20% din valoarea mijlocului fix.

Instanța a mai constatat

că reclamanta a încălcat regimul deductibilității fiscale a cheltuielilor de deplasare

înregistrate în luna septembrie 2005, neputându-se justifica efectuarea lor în scopul

realizării de venituri impozabile.

Referitor la cheltuielile

efectuate în perioada octombrie 2004 - august 2005 cu achiziționarea de materiale

de construcție, instalații și obiecte sanitare, sentința a stabilit că operațiunile

efectuate nu pot fi încadrate ca reprezentând investiții la imobilul ce face obiectul

contractului de închiriere întrucât, pe de o parte, hala, pentru care s-a primit

autorizație de construire în anul 2003, era finalizată la data încheierii contractului

de locațiune, 12 iunie 2006 iar pe de altă parte, era proprietatea administratorului

societății.

Cu privire la taxa pe

valoarea adăugată și majorările de întârziere aferente, instanța a menținut constatările

organului de control, reținând că în mod corect a fost exclusă de la deducere TVA

aferentă facturilor înregistrate în evidența contabilă a anilor 2004-2005, reprezentând

cheltuieli cu achiziționarea materialelor de construcții și diverse prestări de

servicii pentru care nu se justifică obținerea de venituri.

Referitor la impozitul

pe dividende, instanța a stabilit că societatea a înregistrat pe parcursul exercițiilor

financiare 2004-2008 achiziții de materiale de construcții și prestări de servicii,

în favoarea asociatului unic și care nu au avut un scop economic, astfel încât sumele

acordate asociatului și evidențiate prin contul „Debitori diverși” reprezintă dividende

pentru care nu s-a declarat impozitul la data la care acestea au fost distribuite,

astfel încât impozitul calculat este datorat.

Împotriva sentinței a

declarat recurs reclamanta, SC P.T. SRL Sibiu, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Astfel, reclamanta a învederat

că datoria bugetară suplimentară, stabilită în sarcina societății la suma de 617.723

RON este greșit calculată, probele dosarului fiind eronat apreciate, iar sentința

nesocotind prevederile legale aplicabile.

Cu privire la autoturismul

T. achiziționat în 2004, reclamanta a arătat că restituirea acestuia în anul 2005

s-a datorat defecțiunilor tehnice, pentru noul autoturism fiind necesară încheierea

unui nou contract de leasing și doar pentru prima mașină a fost aplicată facilitatea

prevăzută de art. 24 alin. (12) C. fisc. referitoare la deducerea din venituri a

amortizării în cota de 20% asupra prețului de achiziție.

Sub acest aspect, societatea

a făcut referire la raportul de expertiză contabilă, care a concluzionat că operațiunea

de cumpărare și novație a primului autoturism a generat atât cheltuieli cât și venituri,

dar impactul asupra contului de rezultate a fost profit de 10.345 RON, ceea ce conferă

caracter deductibil cheltuielilor efectuate.

Referitor la cheltuielile

de deplasare în străinătate constând în indemnizația acordată asociatului și managerului

asistent s-a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 21 alin. (1) C.

fisc., deși sunt incidente dispozițiile art. 21 alin. (3) lit. b) din aceeași lege,

deplasarea fiind efectuată de salariații societății în interesul serviciului.

O altă critică adusă sentinței

se referă la nerecunoașterea caracterului deductibil al amortizării investițiilor

efectuate în intervalul 2004-2005, deși, astfel cum se susține că s-a demonstrat

în cauză, acele investiții au fost făcute la imobile folosite pentru desfășurarea

activității comerciale a societății, deținute în baza unor contracte de comodat

ori de închiriere.

Reclamanta a susținut

de asemenea, că în mod eronat au fost considerate nedeductibile cheltuielile cu

dobânzile aferente creditelor bancare luate în perioada 2004-2008 și folosite în

activitatea producătoare de venituri, avansurile spre decontare fiind justificate

la închiderea anului fiscal, prin dividendele cuvenite asociaților.

Cu privire la impozitul

pe dividende s-a precizat că în intervalul 2004-2006, societatea a evidențiat și

plătit impozitul pe diferența dintre dividendele reale și avansurile spre decontare,

respectându-se prevederile art. 7 pct. 12 C. fisc. și pct. 202 din O.M.F.P. nr.

3055/2009 privind procedura de aprobare și distribuire a dividendelor.

Referitor la taxa pe valoarea

adăugată, reclamanta a învederat că această obligație de plată a fost greșit menținută,

în condițiile în care societatea beneficiază de dreptul de deducere a TVA aferentă

materialelor de construcții folosite la realizarea investițiilor, deținând documente

justificative, iar bunurile achiziționate fiind destinate operațiunilor taxabile.

Analizând actele și lucrările

dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și 304

1

C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins

ca atare.

Astfel, instanța de fond

a reținut în mod corect faptul că reclamanta nu a respectat regimul fiscal și contabil

impus de codul fiscal pentru a beneficia de facilitatea fiscală prevăzută de

art. 24 alin. (12).

Potrivit acestui text

din codul fiscal, contribuabilii care investesc în mijloace fixe amortizabile destinate

activităților pentru care sunt autorizați pot deduce cheltuieli de amortizare reprezentând

20% din valoarea de intrare, sub incidența acestor dispoziții intrând și mijloacele

fixe achiziționate în baza unui contract de leasing financiar, condiționat de obligația

păstrării acestora în patrimoniu cel puțin perioada egală cu jumătate din durata

lor normală de utilizare.

În cauză, autoturismul

T. achiziționat în aprilie 2004, a fost păstrat în patrimoniul reclamantei doar

până în iulie 2005, pierzându-se astfel facilitatea fiscală prevăzută de art. 24

alin. (12) C. fisc., societatea neavând dreptul de a înregistra ca și cheltuială

deductibilă valoarea rămasă neamortizată a mașinii cedate în baza contractului de

novație.

Prin cesionarea contractului

de leasing financiar inițial și achiziționarea tot prin leasing a celui de-al doilea

autoturism s-au efectuat două acte juridice diferite, facilitatea de amortizare

aplicată primului autovehicul neputând fi extinsă asupra celui de-al doilea, cu

alte date de identificare, instanța de fond reținând corect că evidența contabilă

a mijloacelor fixe se ține pe fiecare bun singular, destinat să îndeplinească în

mod independent o funcție distinctă.

Cât privește soluția instanței

de a considera ca nedeductibile fiscal cheltuielile efectuate în luna septembrie

2005 cu deplasarea în Austria, Curtea nu poate primi apărarea reclamantei, în condițiile

în care nu s-au depus documente care să ateste necesitatea deplasării și legătura

cu veniturile realizate de societate. Existența invitației primite de la un partener

de afaceri german nu poate determina automat aplicarea prevederilor art. 21

alin. (3) C. fisc., nerezultând scopul comercial al deplasării.

Nu este justificată nici

critica privind impozitul pe profit stabilit prin neluarea în considerare a sumei

de 98.342 RON reprezentând contravaloarea facturilor cu achiziția unor materiale

de construcții și lucrări de prestări servicii, instanța de fond motivând înlăturarea

apărării reclamantei prin faptul că nu s-a făcut dovada legăturii între cheltuielile

efectuate și veniturile obținute din desfășurarea activității din care se realizează

veniturile impozabile.

S-a reținut de asemenea

corect, în raport de contractele prezentate referitoare la spațiul situat în Sibiu,

str. R. și de documentele contabile întocmite, că imobilul se afla în proprietatea

administratorului societății, reclamantei recunoscându-i-se dreptul de deducere

a cheltuielilor ocazionate de plata chiriei convenite, nefiind însă îndreptățită

să-și recupereze aceeași cheltuială și prin intermediul amortizării investițiilor.

Instanța de fond a interpretat

în mod just prevederile art. 67 alin. (1) C. fisc., potrivit cărora obligația calculării

și reținerii impozitului pe veniturile sub formă de dividende revine persoanelor

juridice, odată cu plata dividendelor către acționari sau asociați.

Sub acest aspect, rezultă

din actele dosarului că pe parcursul perioadei supuse controlului sumele de bani

încasate de către asociat cu titlu de avans și nejustificate nu au fost restituite,

ci au fost compensate pentru anii 2004-2006 cu dividende de plată, iar întrucât

pentru anii 2007-2008 nu au existat astfel de compensări, în mod corect au fost

calificate drept dividende distribuite sumele primite ca avans, pentru care societatea

datorează impozit potrivit art. 67 alin. (1) C. fisc. coroborat cu pct. 144 din

normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Curtea nu poate primi

nici critica privind neadmiterea la deducere a TVA aferentă facturilor reprezentând

cheltuieli cu achizițiile de materiale de construcții și diverse prestări de servicii,

față de considerentele expuse referitor la impozitul pe profit stabilit suplimentar

pentru acele cheltuieli, pentru care nu se justifică obținerea de venituri.

În raport de cele expuse

mai sus, hotărârea atacată fiind legală și temeinică, Curtea va respinge ca nefondat

recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC P.T. SRL Sibiu

prin administrator judiciar C.I. împotriva sentinței nr. 367 din 29 noiembrie 2011

a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie

2014.