ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2091/2018

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia sub dosar nr. x reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Alba solicitând a se dispune:

- anularea dispozițiilor 1 și 3 din decizia nr. 24/01.03.2012 privind soluționarea contestației formulate împotriva deciziei de impunere nr. x;

- anularea deciziei de impunere nr. x cu privire la suma de: - 2.751.708 RON, reprezentând impozit pe profit stabilit pentru anul 2001;

- 55.936 RON impozit pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2002;

- 288.291 RON impozit pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2003;

- 589.185 RON impozit pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2004;

- 190.000 RON impozit pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2005;

- 49.780 RON impozit pe profit stabilit suplimentar pentru anul2006;

- dobânzi și penalități aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar

- exonerarea de plata obligațiilor fiscale mai sus enumerate.

Prin precizare de acțiune, reclamanta solicită și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2.542.180 RON achitată de reclamantă cu OP nr. x.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 139/22.06.2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia la 22.06.2017, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și în consecință s-a anulat în parte decizia nr. 24/01.03.2012 privind soluționarea contestației împotriva deciziei de impunere nr. x în sensul că s-a anulat în parte decizia de impunere, doar în ce privește impozitul pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2004, în sumă de 190.000 RON, impozitul pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2005 în sumă de 49.780 RON, impozitul pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2006 în sumă de 253.840 RON, precum și dobânzile și penalitățile aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar pentru anii 2004, 2005 și 2006. A fost menținută în rest decizia de impunere, fiind obligată pârâta să restituie obligațiile fiscale încasate cu titlu de impozit pe profit stabilit suplimentar pentru anii 2004,2005 și 2006.

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta S.C A. S.A a fost supusă unei inspecții fiscale în ce privește impozitul pe profit pentru perioada 01.02.2001-30.06.2006, ocazie cu care s-au constatat o serie de deficiențe care au condus la stabilirea unor obligații fiscale suplimentare.

Prin Decizia de impunere nr. x emisă de Activitatea de Inspecție Fiscală din cadrul D.G.F.P. Alba s-a stabilit în sarcina S.C A. S.A. un impozit pe profit datorat suplimentar bugetului general consolidat în sumă de 2.542.180 RON.

Împotriva actelor administrativ fiscale, reclamanta a formulat contestație, soluționată prin decizia de soluționare a contestației nr. 24/1.03.2012 a DGFP Alba.

Prin această decizie a fost respinsă contestația pentru suma de 2.043.312 RON compusă din 720.825 RON impozit pe profit, 1.200.398 RON dobânzi și 122.089 RON penalități de întârziere prin Decizia 24/1.03.2012 a DGFP Alba și s-a admis în parte contestația pentru suma de 2.189 RON majorări de întârziere, aferente impozitului pe profit.

Referitor la aspectele de nelegalitate ale actelor contestate se constată că acestea sunt neîntemeiate.

În ce privește critica referitoare la nerespectarea de către organul fiscal a dispozițiilor legale privind durata efectuării inspecției fiscale instanța constată că durata este stabilită de organele de inspecție fiscală sau, după caz, de compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale, în funcție de obiectivele inspecției, și nu poate fi mai mare de 3 luni, iar în ceea ce-i privește pe marii contribuabili, durata inspecției nu poate fi mai mare de 6 luni. Perioadele în care derularea inspecției fiscale este suspendată nu sunt incluse în calculul duratei acesteia.

În ce privește durata de soluționare a contestației, se apreciază că aceasta a fost suspendată pe durata soluționării dosarului penal prin Decizia 110/27.04.2007 iar prin rezoluția emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Deva la 29.02.2008 s-a dispus neînceperea urmăririi penale, dovada comunicării acesteia de către Parchet cu DGFP Alba fiind datată 14.07.2011, când prin adresa 404285 activitatea de inspecție fiscală a DGFP Alba a transmis-o Direcției de soluționare a contestațiilor.

În aceste condiții, culpa soluționării contestației după 3 ani de la încetarea motivului care a determinat suspendarea nu aparține pârâtei, nefiind demonstrat vreun abuz de putere iar reclamanta nu a solicitat în tot acest timp reluarea soluționării contestației ca să poată justifica un refuz de soluționare a contestației din partea pârâtei.

Pe de altă parte, se constată că nulitatea actului administrativ-fiscal este reglementată la art. 46 Codul de procedură fiscală, potrivit căruia nulitatea absolută survine pentru lipsa unuia dintre elementele actului administrativ-fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele sau denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ-fiscal sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal.

Deci, în situația invocată de reclamantă nu există un caz de nulitate absolută, caz în care vătămarea este prezumată în favoarea contribuabilului care o invocă, ci este vorba de o nulitate relativă care potrivit prevederilor art. 105 din C. proc. civ.. civ. 1865 este necesar ca cel ce o invocă să probeze existența unei vătămări ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului administrativ-fiscal, or reclamanta nu a administrat probe în acest sens.

Așadar, instanța va înlătura criticile de nulitate a actelor administrativ-fiscale referitoare la depășirea duratei legale a inspecției fiscale ca nefondate, apreciind că termenul prevăzut de art. 104 din O.G. nr. 92/2003 este un termen de recomandare iar nerespectarea acestuia nu are consecințe cu privire la însăși validitatea actului administrativ fiscal în lipsa dovedirii unei vătămări, nefiind de natură să atragă nulitatea acestuia în condițiile prevăzute de art. 46 din codul de procedură fiscală.

Pe de altă parte, dreptul la apărare al reclamantului a fost respectat în condițiile în care decizia de soluționare a contestației, chiar dacă soluționată cu întârziere, i-a fost comunicată, astfel încât a avut posibilitatea de a o contesta în prezenta cauză.

Nici susținerea reclamantei privind motivul de anulare a actelor administrativ-fiscale în litigiu fiind emise cu "exces de putere" și încălcarea "dreptului la o bună administrare" deoarece a nesocotit măsurile dispuse contribuabilului de un control fiscal anterior nu pot fi primite fiind fără relevanță discuțiile purtate de reprezentanții reclamantei cu membrii ai echipei din inspecția fiscală anterioară.

În ce privește obligațiile fiscale stabilite suplimentar prin Decizia de impunere 224/2007, instanța reține următoarele:

Referitor la impozitul pe profit stabilit pentru anul 2001, se constată că exista posibilitatea aplicării facilităților fiscale conform O.U.G. nr. 70/1994 în forma din 2001, care la art. 7 alin. (2) a prevăzut că impozitul pe profit se reduce cu 50% pentru profitul utilizat în anul fiscal curent pentru investiții în active corporale și necorporale, definite potrivit Legii nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale, cu modificările ulterioare, destinate activităților pentru care contribuabilul este autorizat. Reducerea se calculează începând cu profitul realizat după data de 1 ianuarie 2001. Reducerile prevăzute la alin. (1) și (2) se calculează lunar, iar sumele aferente reducerii se repartizează ca surse proprii de finanțare."

La art. 16 alin. (1) se prevedea însă obligația ca în cursul anului fiscal contribuabilii să depună declarația de impunere până la termenul de plată al impozitului inclusiv, urmând ca după definitivarea impozitului pe profit pe baza datelor din bilanțul contabil anual să depună declarația de impunere pentru anul fiscal expirat până la termenul prevăzut pentru depunerea bilanțului contabil, contribuabilii fiind răspunzători pentru calculul impozitelor declarate și pentru depunerea în termen a declarației de impunere.

Prin art. 21

2

din Legea nr. 133/1999 în forma aplicabilă anului 2001, pentru întreprinderile mici și mijlocii se prevedea că profitul brut utilizat în anul fiscal curent de IMM pentru investiții în active corporale și necorporale amortizabile destinate activității pentru care contribuabilul este autorizat nu se impozitează, acesta aplicându-se până în 22.07.2001, după care forma modificată prin Legea nr. 415/2001 prevedea că profitul brut utilizat în anul fiscal curent de către întreprinderile mici și mijlocii pentru investiții în active corporale și necorporale amortizabile, definite potrivit Legii nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale, cu modificările ulterioare, destinate activităților pentru care contribuabilul este autorizat, nu se impozitează. Această facilitate se calculează lunar, iar sumele reinvestite se repartizează ca surse proprii de finanțare.

Așadar, aplicarea dispozițiilor legale menționate în anul 2001 sub aspectul calculului impozitului pe profit era condiționată de depunerea declarației privind impozitul pe profit, or pentru anul 2001 (f 379 vol. II dosar x/2012) reclamanta la rubrica reduceri de impozit calculate potrivit legislației în vigoare calculează suma de 818.819.719 RON, reprezentând 50% din impozitul pe profit total în sumă de 1.716.050.264 RON.

Prin urmare chiar reclamanta a optat și calculat facilitatea reducerii cu 50% a impozitului pe profit conform art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 70/2004 modificat în forma anului 2001.

Susținerea reclamantei că i se aplică art. 21

2

din Legea nr. 133/1999 privind neimpozitarea profitului brut reinvestit nu poate fi primită întrucât nu a optat în declarația privind impozitul pe profit pentru această facilitate, ci pentru cea prevăzută în O.U.G. nr. 70/1994.

Pe de altă parte reclamanta nu a făcut dovada depunerii documentației privind calitatea sa de întreprindere mică și mijlocie iar potrivit art. 21

2

, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 415/2001 (publicată în M.O. din 23 07 2001), intreprinderile mici și mijlocii calculează lunar această facilitate și sumele reinvestite se repartizează ca surse proprii de finanțare.

Prin declarația privind impozitul pe profit depusă pe anul 2001 precum și în bilanțul anului 2001 sau în contul de profit și pierdere încheiat la 31.12.2001, societatea reclamantă nu calculează altă facilitate decât cea a reducerii profitului cu 50% în sumă de 818.820 mii RON ca surse proprii de finanțare calculând un impozit pe profit de 897.231 mii RON(ROL).

Față de cele reținute, se constată că în raportul de expertiză pentru anul 2001 expertul a aplicat greșit scutirea de impozit pe profit conform Legii nr. 133/1999.

Referitor la determinarea impozitului pe profit aferent anului 2002, reclamanta susține că inspecția fiscală nu a ținut cont de prevederile Procesului-verbal nr. x, în care veniturile aferente producției stocate în sumă de 1.301.519 RON, sunt neimpozabile, susținere împărtășită și în raportul de expertiză, ca urmare în anul 2002 expertul constată existența unei pierderi fiscale de 724.773 RON.

Or, reclamanta a depus declarația privind impozitul pe profit pe anul 2002 în iunie (dosar x/2012) înregistrată sub nr. x, iar la rubrica 31 "Reduceri de impozit pe profit calculate potrivit legislației în vigoare" reclamanta calculează 911.029.932 mii RON ROl, reprezentând 50% din impozitul pe profit de 1.853.408.082 mii RON ROL calculate la rubrica 29.1.

În ce privește a doua jumătate a anului 2002, O.G. nr. 70/1994 a fost abrogată prin Legea nr. 414/2002, care se aplică începând cu 01.07.2002, și care are reglementări privind împărțirea anului fiscal în două exerciții financiare respectiv 1.01 2002-30.06.2002 în care se aplică prevederile O.U.G. nr. 74/1999, iar pentru perioada 01.07.2002- 31.12.2002 se aplică Legea nr. 414/2002.

În ceea ce privește declararea și plata impozitului pe profit pentru anul 2002, la articolul 21 din Legea nr. 414/2002 se prevedea că, în cursul anului fiscal contribuabilii aveau obligația de a depune declarația de impunere până la termenul de plată a impozitului inclusiv, urmând ca, după definitivarea impozitului pe profit pe baza datelor din bilanțul contabil anual, să depună declarația de impunere pentru anul fiscal expirat până la termenul prevăzut pentru depunerea situațiilor financiare.

Tot la articolul 21 la aliniatul (4), se prevedea că doar contribuabilii erau răspunzători pentru calculul impozitelor declarate și pentru depunerea în termen a declarației de impunere.

În Instrucțiunile privind metodologia de calcul a impozitului pe profit, aprobată H.G.R. nr. 859/2002, se prevedea faptul că, completarea și depunerea de către contribuabil a declarației de impunere are rolul de a stabili impozitul pe profit datorat sau de recuperat, constituind totodată și cerere de plată a impozitului.

În Anexa nr. 2 - Instrucțiuni pentru completarea formularului "Declarație privind impozitul pe profit" - cod 14.13.01.04 la Ordinul ministrului finanțelor nr. 53/2003 pentru aprobarea modelului și a conținutului formularului "Declarație privind impozitul pe profit" aferentă exercițiului financiar 2002 se prevede că se înscriu la rândul 42, suma ce reprezintă scutirea de la plata impozitului pe profit realizat din activitatea desfășurată pe durata de existență a zonei defavorizate sau a zonei libere, cota parte de profit reinvestit etc.; la rândul 43 se înscriu sumele ce reprezintă reduceri ale impozitului pe profit calculate potrivit legislației în vigoare;la rândul 45, se înscrie suma impozitului pe profit datorat pentru anul fiscal de raportare;la rândul 49, se fac mențiuni referitoare la facilitățile fiscale aplicate în timpul anului pentru care declarația este depusă, dacă legea prevede această obligație.

De asemenea, se completează și în situația în care un contribuabil întrunește condițiile pentru a beneficia de facilități acordate de mai multe legi, acesta având obligația să opteze în mod explicit pentru un singur regim de facilități.

Reclamanta nu a depus declarație privind impozitul pe profit pentru anul fiscal 2002, prin care să declare reducerea de impozit pe profit cu 50% pentru profitul reinvestit, reducere pentru care a optat pentru semestrul I 2002.

Așadar, pentru anul 2002 reclamanta, contrar susținerilor sale și a expertului desemnat în cauză, nu putea beneficia de reducerea de 50% de 911029932 mii RON ROL deorece aceasta deși a fost menționată în declarația pentru primul exercițiu financiar în condițiile anexei 4 b alin. (2) la Ordinul nr. 1313/1999 modificat prin Ordinul nr. 957/2002, nu a mai fost menționată în declarația pentru întreg anul fiscal.

Pentru că nu putea opta decât pentru un singur tip de facilități, reclamantei nu i se pot aplica dispozițiile prevăzute de Legea nr. 133/99 până în 30.06.2002.

Pentru anul 2003 organul fiscal a determinat un impozit pe profit suplimentar de 589.185 RON, aferent unui profit brut impozabil de 2.356.742 RON.

Reclamanta susține că potrivit Legii nr. 414/2002, art. 11 alin. (5), societatea beneficia legal la calculul profitului impozabil pe anul 2003, de cheltuieli deductibile fiscal, reprezentând 20% din valoarea investițiilor făcute in aceasta perioada.

Într-adevăr și organul fiscal reține că potrivit situațiilor financiare în anul 2003 societatea a efectuat achiziții de natura mijloacelor fixe amortizabile, în valoare de 194.876 RON însă nu a depus declarație de impunere, astfel că nu i se poate aplica vreo facilitate fiscală, prin urmare expertul aplică greșit scutirea de impozit pe profit conform prevederilor Legii nr. 133/1999 pentru anul 2003.

De altfel expertul nu face nici o referire la dispzițiile legale aplicabile ci reține doar că la determinarea impozitului pe profit aferent anului 2003, inspecția fiscală nu a ținut cont de prevederile Procesului-verbal nr. x, în care veniturile aferente producției stocate în sumă de 3.624.023 RON sunt neimpozabile.

În ce privește anul 2004, instanța reține că S.C. A. S.A. efectuează în anul 2004 achiziții de natura mijloacelor fixe amortizabile în valoare de 3.400.527 RON. Ca atare, societatea beneficiază pentru această perioadă de cheltuieli deductibile, respectiv 20% din valoarea mijloacelor fixe achiziționate, în conformitate cu art. 11 alin. (5) din Legea nr. 414/26.06.2002, adică cu suma de 680.105 RON.

Referitor la suma de 760.000 RON plus TVA facturată conform facturii B. nr. x/31.07.2004 cu titlu de chirie pentru anul 2003 până în 31.07.2004 de către S.C. C. S.R.L., se constată că în mod greșit organele fiscale nu au acordat drept de deductibilitate având în vedere că suma achitată cu titlu de chirie este o cheltuială făcută cu scopul de a obține venituri impozabile.

Așadar, organele de inspecție fiscală au considerat nedeductibilă, în anul 2003, cheltuiala în valoare de 760.000 RON, reprezentând chirie facturată în perioada 01.01.2003 - 31.07.2004, de către S.C. C. S.R.L., în baza contractului de locație nr. x/28.02.2001, deși în baza acestui contract s-a pus la dispoziția societății reclamante D., cu utilajele aflate pe fluxul tehnologic, construcțiile și terenul, în suprafața de 118.532 mp.

Faptul că factura B. nr. x/31.07.2004 nu îndeplinea calitatea de document justificativ conform Legii nr. 82/1991 întrucât era emisă fără elemente de securizare, nu poate fi primită, organul fiscal fiind obligat să stabilească realitatea operațiunii economice.

Potrivit Codul fiscal art. 21 alin. (1) "pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuielile deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative".

În lipsa mijlocului de producție închiriat, constând în abator, veniturile de abatorizare nu se puteau obține, astfel că plata chiriei pentru abator a atras consecința majorării veniturilor la suma de 76.657.574 RON, identică cu cea stabilită de organul fiscal.

Așadar, cheltuielile cu chirie abator au avut la bază un contract de locație, prin care s-a pus la dispoziție un mijloc fix, ce a fost utilizat în scopul declarat și a avut ca rezultat obținerea de venituri impozabile pentru perioada 2003-2004.

Împrejurarea că organul fiscal nu a putut stabili realitatea operațiunii economice întrucât emitenta facturii a fost dizolvată la data controlului și radiată din Registrul Comerțului începând cu 05.04.2006, nu poate fi primită întrucât realitatea operațiunii trebuia raportată la momentul la care a fost emisă factura nicidecum la momentul inspecției fiscale.

În aceste condiții în mod nejustificat organul fiscal a apreciat ca nedeductibilă această cheltuială rezultând că baza impozabilă aferentă anului 2004, care ținând seama de cele arătate este în sumă de 2.101.817 RON, diferită de cea stabilită de DGFP Alba în sumă de 3.541.922 RON, cu chiria abator de 760.000 RON și amortizarea fiscală de 20% în cuantum de 680.105 RON.

De asemenea instanța reține că în mod greșit nu a fost acordată deductibilitatea amortizării în ce privește cheltuiala cu amortizarea mijloacelor fixe în sumă de 311.128 RON aferentă anului 2005. Organul fiscal a efectuat controlul operațiunilor economice înscrise în evidența contabilă a reclamantei și a reținut că planul de amortizare, cu altă durată de utilizare a decât cea înscrisă în contabilitate, a fost prezentat doar în faza de soluționare a contestației astfel că, în aplicarea art. 12 și 13 din H.G. nr. 44/2004 a acordat deductibilitate doar amortizării înscrisă în evidențele contabile.

O asemenea susținere nu poate fi primită în condițiile în care societatea reclamantă din eroare nu a înregistrat cheltuieli suplimentare cu amortizarea în sumă totală de 311.128 RON, reprezentând amortizarea calculată pentru un număr de 7 mijloace fixe, pentru care au fost stabilite durate de funcționare noi, conform Procesului-verbal din data de 31.12.2004. Având în vedere că au fost stabilite noi durate de funcționare, cheltuiala cu amortizarea suplimentară trebuia să fie inclusă pe costuri și luată în considerare la stabilirea bazei de impunere pentru calculul impozitului pe profit.

În acest sens, potrivit art. 7 alin. (2) din Codul de procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003, organul fiscal era obligat să examineze starea de fapt reală, să obțină și să utilizeze toate informațiile și documentele necesare pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului.

Conform raportului de expertiză efectuat în cauză baza impozabilă aferentă anului 2005 este în sumă de 5.767.555 RON urmare a deducerii cheltuielii cu amortizarea în cuantum de 311.128 RON rezultând un suplimentar impozit pe profit datorat de 828.183 RON nu de 877.963 RON așa cum s-a stabilit in decizia de impunere contestată.

Pentru anul 2006 organul fiscal majorează veniturile impozabile cu suma de 2.491.150 RON, reprezentând datoria societății reclamante către S.C. C. S.R.L., societate care, la data controlului, era dizolvată.

Instanța apreciază că, în mod greșit organul fiscal a dispus majorarea veniturilor impozabile cu suma de 2.491.150 RON reprezentând datoria S.C. A. SA față de S.A. C. S.R.L., pe motiv că S.C. C. S.R.L. era dizolvată și radiată la data controlului din evidențele Oficiului Registrului Comerțului deoarece, potrivit dispozițiilor art. 236 din Legea nr. 31/1990, dizolvarea unei societăți cu răspundere limitată, cu asociat unic atrage transmiterea universală a patrimoniului societății către asociatul unic, fără lichidare, așadar în mod corect creanța respectivă a fost preluată de succesorul în drepturi a societății dizolvate, care este asociatul acesteia iar suma respectivă nu poate fi considerată venit.

Mai mult, în rejudecare au fost depuse înscrisuri care atestă că suma datorată asociatului unic a fost reclamată în instanță, în dosar nr. x, iar Tribunalul Hunedoara a emis ordonanța nr. 1136/2015, obligând societatea să efectueze plata sumei preluate de asociatul unic de la C. S.R.L.

Pe de altă parte, cât privește datoria pe care societatea reclamantă o avea de achitat către C. S.R.L. expertul a arătat faptul că în prezent datoria respectivă se regăsește în evidența societății, față de asociatul unic, care, prin convenția de eșalonare din 2006, pe o durata de 10 ani, scadența fiind apoi amânată față de situația de criză financiară și dificultățile apărute ulterior.

Procedând la reanalizarea deductibilității cheltuielilor cu amortizarea pe perioada 01.01. - 30.06.2006 și a celor considerate ca venituri suplimentare, raportul de expertiză indică eroarea de neînregistrare a cheltuielilor cu amortizarea de 155.164 RON apreciată de expert ca fiind deductibilă fiscal, întrucât prin procesul-verbal din 31.12.2004 au fost stabilite noi durate de funcționare a mijloacelor fixe.

Așadar se reține și de către instanță că neînregistrarea în evidență a cheltuielilor, ca urmare a unei erori de înregistrare, nu afectează deductibilitatea acestora, mai ales, în condițiile în care, chiar și inspecția fiscală stabilise măsura refacerii evidenței contabile conform noilor modalități de calcul indicate, astfel că în ce privește cheltuiala cu amortizarea în sumă de 155.164 RON fiind o cheltuială deductibilă din punct de vedere fiscal, S.C. A. S.A. a calculat amortizarea pentru un număr de 7 mijloace fixe, pentru care au fost stabilite durate de funcționare noi, conform Procesul-verbal din data de 31.12.2004.

Prin raportare la prevederile art. 7 alin. (2) din Codul de procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003 și examinând starea de fapt reală, cheltuiala cu amortizarea suplimentară trebuia să fie inclusă pe costuri și luată în considerare la stabilirea bazei de impunere pentru calculul impozitului pe profit.

În consecință, organul fiscal a procedat greșit atunci când a majorat baza impozabilă a anului 2006 cu veniturile provenite din anularea datoriei de către S.C. C. S.R.L. în sumă de 2.491.150 RON și nu a acceptat la deducere suma de 155.164 RON reprezentând cheltuieli cu amortizarea.

Ca atare majorarea veniturilor impozabile cu aceste sume nu are baza legală, iar conform raportului de expertiză efectuat în cauză expertul stabilește o pierdere fiscală în sumă de 1.059.813 RON pentru anul 2006 și stabilește că S.C. A. S.A. nu datorează impozit pe profit, deși a achitat suma de 32.571 RON cu titlu de impozit pe profit.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele părți, criticând-o pentru legalitate și temeinicie.

1.3.1. Recurenta DGRFP BRAȘOV, prin AJFP ALBA, a arătat că, datorită greșitei interpretări a legislației aferente speței deduse judecății, instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamantei, constatând ca fiind nelegală impunerea și încasarea obligațiilor fiscale suplimentare cu titlu de impozit pe profit stabilit suplimentar pentru anii 2004, 2005 și 2006.

I. Cu privire la anul 2004 instanța de fond a stabilit ca fiind nelegală neacordarea deductibilității pentru chiria plătită către S.C. C. S.R.L., pentru D., în sumă de 760.000 RON și pentru amortizarea fiscală de 20% pentru achizițiile efectuate în anul 2004 de natura mijloacelor fixe amortizabile în valoare de 3.400.527 RON.

Față de faptul că, în anul 2004, S.C. A. S.A a efectuat achiziții de natura mijloacelor fixe amortizabile în valoare de 194.874 RON, instanța de fond a apreciat că reclamanta beneficiază, pentru această perioadă, de cheltuieli deductibile, respectiv 20% din valoarea mijloacelor fixe achiziționate, în conformitate cu articolul 11, aliniatul 5 din Legea nr. 414/26.06.2002

Cheltuielile reprezentând "chirie abator" nu au fost acceptate de inspecția fiscală a D.G.F.P. Alba la acordarea deductibilității nu din cauza faptului că utilizarea acestui mijloc fix nu ar avut ca rezultat obținerea de venituri impozabile pentru perioada 2003 - 2004 ci ca urmare a faptului că locatorul - S.C. C. S.R.L. (persoană juridică afiliată cu S.C. A. S.A., în sensul articolului 7, aliniatul 1, punctul 21 din Legea nr. 571/2003) a emis, la data de 31.07.2004, pentru contravaloarea chiriei, o factură care nu putea fi luată în considerare, ca document justificativ, pentru acceptarea acestei deduceri.

- factura a fost emisă pe hârtie autocopiativa obișnuită fără elemente de securitate, un tip de formular care nu mai putea fi utilizat de la data de 31.12.2002;

- de asemenea, S.C. C. S.R.L., locator, a depus la organele fiscale teritoriale ultima declarație privind obligațiile de plată către bugetul de stat și decontul de TVA în luna martie 2001.

Factura fiscală seria x nr. x/31.07.2004, nu îndeplinea calitatea de document justificativ pentru a fi înregistrată în evidența contabilă a S.C. A. S.A. așa cum prevede articolul 6, aliniatul 1 din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată și O.M.F.P. nr. 306/2002, cheltuiala astfel înregistrată nefiind deductibilă în sensul articolului 21, aliniatul 4, lit. f) din Codul fiscal, și a punctului 44 din H.G.R. nr. 44/2004, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codul fiscal.

II. Cu privire la anul 200,5 instanța de fond a stabilit ca fiind nelegală neacordarea deductibilității de către inspecția fiscală, în ceea ce privește neacordarea deductibilității pentru cheltuiala cu amortizarea mijloacelor fixe în sumă de 311.128 RON aferentă anului 2005

Contrar celor reținute de instanța de fond, inspecția fiscală a luat în calcul amortizarea mijloacelor fixe așa cum a fost înregistrată în contabilitate la momentul controlului, iar afirmația potrivit căreia un proces-verbal din data de 31.12.2004 nu a fost luat în considerare în timpul controlului este nereală.

Reclamanta nu a prezentat în timpul controlului vreun alt plan de amortizare pe care echipa de inspecție fiscală să-l fi luat în considerare și nici măcar nu s-a invocat acest aspect la discuția finală, unde și-a exprimat un punct de vedere scris.

Reclamanta a prezentat procesul-verbal din data de 31.12.2004 și planul de amortizare doar cu ocazia formulării și soluționării contestației, în cadrul procedurii administrative prealabile.

Cum S.C. A. S.A. nu a completat și nu a depus la organul fiscal nici declarația de impozit pe profit pentru anul 2004, nu putea fi vorba de depunerea unei declarații rectificative.

III. Cu privire la anul 2006, instanța de fond a stabilit, în esență, că organul fiscal a procedat greșit atunci când a majorat baza impozabilă aferentă acestui an fiscal cu veniturile provenite din anularea datoriei către S.C. C. S.R.L., în sumă de 2.491150 RON și nu a acceptat la deducere suma de 155.164 RON, reprezentând cheltuieli cu amortizarea.

Cheltuiala cu amortismentul mijloacelor fixe (155.164 RON) nu a fost luat in considerare de inspecția fiscală a D.G.F.P. Alba, pentru aceleași motive, expuse pe larg la punctul I din prezentul recurs.

În privința majorării veniturilor impozabile cu suma de 2.491.150 RON, reprezentând datoria reclamantei către S.C. C. S.R.L., constatată ca fiind ilegală de către instanța de fond, problematica a fost tratată superficial prin invocarea articolului 236 din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale, fără a fi invocate reglementările legale din domeniul financiar-contabil în ceea privește definirea veniturilor și a cheltuielilor pe baza cărora se determină profitul impozabil și impozitul pe profit.

Nu asociatul unic al S.C. C. S.R.L. a hotărât și a solicitat, prin cerere de înscriere mențiuni, dizolvarea voluntară, fără lichidare a societății ci Oficiul Registrului Comerțului Alba a solicitat dizolvarea de drept a societății respective, în baza articolului 31, aliniatul 5 din Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul comerțului a persoanelor fizice, a disociațiilor familiale și persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea persoanelor juridice.

Prevederile articolului 236 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare privind transmiterea universală a patrimoniului societății către asociatul unic nu sunt aplicabile.

Instanța de fond a omis să cerceteze documentele din dosarul inspecției fiscale din care că prin adresa nr. x/2006, Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Alba a informat inspecția fiscală a D.G.F.P. Alba asupra faptului că S.C. C. S.R.L. a fost dizolvată de drept și radiată din oficiu din Registrul Comerțului în data de 05.04.2006, prin încheierea 1736 din aceeași dată.

Soluția adoptată de instanță pe această problematică se datorează, în mod exclusiv, interpretării greșite a legislației.

IV. Recurenta mai face câteva precizări și în privința situației fiscale a S.C. C. S.R.L., societate afiliată de care se leagă multe din aspectele reținute de instanța de fond în pronunțarea soluției

Prin Convenția încheiată la data de 27.12.2006, de către asociatul unic E., nu au fost respectate prevederile punctului 29 din Normele privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de activ și de pasiv, în vigoare la data controlului, aprobate prin O.M.F.P. nr. 1753/2004.

S.C. A. S.A. nu a efectuat inventarierea acestei datorii în conformitate cu prevederile legale, mai precis nu a avut, la nicio inventariere anuală, confirmarea soldului de către S.C. C. S.R.L.

Creditoarea S.C. C. S.R.L. nici nu avea cum să confirme aceste datorii câtă vreme facturile emise de către aceasta către reclamantă nici măcar nu erau înregistrate în contabilitatea proprie. Acest fapt rezultă din adresa nr. x/2007 a fostei D.G.F.P. Alba - Activitatea de control fiscal, transmisă către Inspectoratul de Poliție al județului Alba.

Din acest document emis în anul 2007 rezultă că S.C. C. S.R.L. a livrat în perioada aprilie 2001 - decembrie 2004, către reclamantă, bunuri și servicii, realizând operațiuni impozabile care intrau în sfera de aplicare a TVA. Aceste facturi nu au fost înregistrate în contabilitatea S.C. C. S.R.L., iar aferent acestor facturi creditoarea datora bugetului de stat o taxă pe valoarea adăugată în valoare de 705.416 RON RON.

Mai mult decât atât, aferent acestor facturi neînregistrate în contabilitate, S.C. C. S.R.L. ar fi trebuit să achite bugetului de stat un impozit pe profit aferent veniturilor din chirii de 364.512 RON.

S.C. C. S.R.L. nu a mai depus declarații și bilanțuri contabile începând cu anul 2002, ultima declarație fiind depusă la data de 26.03.2001 - un decont de TVA, astfel că și sub acest aspect, al declarării situației reale a patrimoniului, situația este mai mult decât ambiguă.

Aferent relației cu reclamanta, S.C. C. S.R.L. nu a depus vreun decont de TVA privind vânzările de servicii către S.C. A. S.A.., astfel că nici TVA-ul datorat acestor livrări nu este declarat.

Din fișa pe plătitor al S.C. C. S.R.L. s-a constatat că aceasta ar fi avut de recuperat, încă din anul 2001, suma de 197.899 RON - TVA, care nu a fost solicitată la rambursare câtă vreme creditoarea reclamantei a avut activitate și nici nu a fost înregistrată vreo solicitare a fostului asociat unic, doamna E., cu privire la încasarea acestei sume ca efect al radierii, pretențiile sale fiind legate doar de creanța datorată de S.C. A. S.A., societate afiliată.

Reesalonarea datoriei S.C. A. S.A. către S.C. C. S.R.L. pentru perioada 01.01.2008 - 01.02.2015 s-a efectuat fără a se ține seama că o parte din suma ce făcea obiectul convenției de eșalonare, respectiv suma de 604.335,76 RON reprezintă TVA de plată și care, de fapt, nu-i aparține, fiind datorată bugetului de stat și pe care administratorul S.C. C. S.R.L a uitat să o declare și să o plătească la scadență, dar care se împarte pe o perioadă extrem de lungă de timp (10 ani), cu mult peste limitele rezonabile de eșalonare la plată a unei creanțe comerciale, și care susține reclamanta, este aducătoare de venit.

Taxa pe valoarea adăugată nu derivă dintr-un drept al unei persoane asupra altei persoane, această taxă se datorează bugetului de stat și nu poate fi încasată, în final, de o persoană fizică.

V. Nu in ultimul rând, obligarea la plata in privința sumelor pretins incasate, fara temei legal este greșita.

Entitatea fiscala care administrează din punct de vedere teritorial reclamanta este D.G.R.F.P. Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituita ia nivelul Regiunii Timișoara.

D.G.R.F.P. Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii administrează Fisa pe plătitor, aici sunt realizate stingerile obligațiilor fiscale, compensările, aici sunt operate orice modificări ale Deciziei de impunere atacata.

Pentru toate aceste motive, solicită casarea în parte a sentinței recurate și respingerea în totalitate a acțiunii formulate de S.C. A. S.A. Mintia în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov.

1.3.2. Recurenta reclamantă S.C. A. S.A. a criticat, la rândul ei, sentința, solicitând:

Arată că:

I.Prin hotărârea pronunțata au fost incalcate formele de procedura prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.. - motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Apreciază incident motivul de casare invocat pentru aceea ca dispozitivul hotărârii, deși anulează actele administrativ-fiscale pentru obligațiile principale de natura impozitul pe profit, stabilit suplimentar, împreuna cu dobânzile și penalitățile aferente, obligând parata sa le restituie, nu stabilește cuantumul obligațiilor accesorii anulate, ceea ce face dificil de aplicat hotărârea primei instanțe, putând crea litigii și cu privire la întinderea executării sentinței date, fiind nesocotite dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Cum obiectul acțiunii ii reprezintă și accesoriile obligațiilor fiscale principale și fata de faptul ca instanța a admis in parte acțiunea, anulând obligațiile principale aferente anilor fiscali 2004, 2005, 2006, trebuia sa stabilească și cuantumul obligațiilor accesorii aferente obligațiilor principale anulate, pentru ca o eventuala executare silita a hotărârii ar putea conferi posibilitatea contestării ei pe motiv ca nu ar fi lichida, respectiv, ca nu este stabilita câtimea creanței accesorii.

Deși sentința obliga la restituirea unor sume, neprecizandu-se cuantumul lor, nu se poate ști daca recurenta mai poate pretinde restituirea vreunei sume din obligațiile principale achitate ori daca mai trebuie sa mai achite sume in contul obligațiilor accesorii, aferente celor principale pentru anii 2001, 2002 și 2003, stabilite prin actele administrativ-fiscale atacate in cauza și ramase valide in parte.

Din aceleași motive, hotărârea nu poate fi executata de buna -voie de către parti, iar calculul obligațiilor de către organul de executare ar putea fi dificil, având in vedere modificările succesive ale procentelor accesoriilor, pe o perioada de timp indelungata (2001 - 2007).

Se adaugă și faptul ca pentru a se putea stabili, prin hotărâre, cuantumul obligațiilor anulate, se impune completarea raportului de expertiza fiscala cu un nou obiectiv, care sa calculeze dobânzile și penalitățile fiscale pentru fiecare an și tinand seama de fiecare element de cheltuiala apreciata a fi nedeductibila fiscal, ori daca raportul întocmit conține date suficiente, in cercetarea recursului, instanța trebuie sa procedeze la o reapreciere a probelor, astfel ca se impune casarea hotărârii.

In aceeași ordine de idei, indica și faptul ca hotărârea primei instanțe ignora, in parte, considerentele deciziei de casare nr. 1863/06.05.2015, care obligau instanța de rejudecare ...sa argumenteze decizia in raport de obiectul concret al cauzei, astfel cum a fost precizat".

Sub acest aspect, in egala măsura au fost nesocotite dispozițiile procedurale ale art. 297 alin. (1) ultima teza C. proc. civ., aplicabile și in recurs, prin efectul dispozițiilor de trimitere conținute in art. 316 C. proc. civ.

Curtea de Apel nu numai ca nu a stabilit, prin dispozitiv, sumele ce trebuie restituite, in baza petitului dedus judecații prin completarea de acțiune nici nu a avut in vedere motivele precizării de acțiune referitoare la interpretarea diferita a actelor normative de natura fiscala de către cele doua inspecții fiscale la care a fost supusa recurenta in anul 2003 și, respectiv, in 2006-2007.

La fel, și "excesul de putere" -invocat in baza art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, precum și art. 6 paragraf I din Convenția CEDO - nu a fost analizat sau a fost analizat dintr-o alta perspectiva decât cea invocata și nu la cele circumscrise de reclamanta.

II. Hotărârea pronunțata nu cuprinde motivele pe care se sprijină, și/sau cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii sau cuprinde motive contradictorii - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, prin răspunsul la întâmpinare și precizarea de acțiune depusa pentru termenul din 28.01.2013, reclamanta a completat acțiunea formulata solicitând și restituirea sumei de 2.542.180 RON, achitata inca din 2006 - 2007 și a invocat, ca și motive de nelegalitate ale actelor administrativ-fiscale, faptul ca in privința dispozițiilor legale aplicabile in cauza, cat și cu privire la înregistrările contabile ale societății in scopul calculării bazei impozabile pentru determinarea profitului s-a pronunțat, in mod diferit același organ fiscal, prin doua inspecții fiscale .

Totodată, in acțiunea introductiva a invocat incalcarea dispozițiilor art. 5, 6 și 7 din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedura fiscala, deoarece organul fiscal nu a ținut seama de situația de fapt reala, arătând totodată ca determinarea obligațiilor fiscale s-a făcut cu ignorarea documentelor justificative prezentate de contribuabil și, de asemenea, ca pentru determinarea bazelor de impunere corespunzător art. 94 din O.G. nr. 92/2003 nu s-au făcut verificările necesare.

In același sens, prin precizarea de acțiune a dezvoltat motivele acțiunii privitoare la împrejurarea ca raportul de inspecție fiscala se întemeiază pe o situație de fapt nereala.

Nici cu privire la aceste argumente de fapt și de drept instanța de fond nu s-a pronunțat prin considerente, deși temeiurile de fapt și de drept invocate erau de natura sa formeze instanței o alta convingere decât cea care a rezultat in urma deliberării.

In același timp, in acțiunea introductiva a susținut și faptul ca nu datora dobânzi și penalități deoarece societatea a respectat intocmai masurile stabilite de prima inspecție fiscala prin procesul-verbal de control nr. x și adresa Direcției de Control Financiar Fiscal.

Sub aspect probatoriu, instanța a admis obiectivele expertizei fiscale ce s-a administrat in cauza, expertul calculând chiar efectele fiscale ale indeplinirii masurilor din procesul-verbal de control nr. x și prezentând analize comparative ale obligațiilor fiscale, principale și accesorii, intre obligațiile rezultate din punerea in aplicare a respectivului act de control și cele stabilite prin decizia contestata in prezenta cauza.

Toate aceste apărări formulate in scris au fost susținute și in dezbaterile orale de la termenul din 31.05.2017 și reținute intocmai in incheierea de ședința de la acel termen de judecata (pag. 2 ultimele doua alineate), astfel ca apare cu atât mai evidenta nesolutionarea cauzei din perspectiva acelor argumente care, fiind expuse și oral, trebuiau sa-și găsească locul in considerentele hotărârii, cu motivație expresa de inlaturare a lor, asa cum cer imperativ prevederile art. 261 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 261, hotărârea trebuie sa cuprindă, printre altele, susținerile in prescurtare, ale pârtilor, cu arătarea dovezilor (art. 261 alin. (1) pct. 3) și motivele pentru care s-au inlaturat cererile pârtilor (art. 261 alin. (1) pct. 5).

Nici motivele de nelegalitate invocate prin precizarea de acțiune, in raport de aplicabilitatea, in cauza, a art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, nu au fost analizate.

La cele de mai sus se adaugă și lipsa oricărui argument al instanței privind inlaturarea concluziilor raportului de expertiza fiscala dispus in cauza cu ocazia rejudecarii, pe care instanța l-a apreciat ca util și concludent soluționării cauzei atunci când a incuviintat completarea raportului inițial cu noi obiective, care priveau tocmai incorecta stabilire a bazei de impunere de către inspecția fiscala și derutarea contribuabilului prin masuri dispuse de prima inspecție fiscala, in mod eronat.

Asa cum a arătat, prin considerentele hotărârii prima instanța nu răspunde argumentelor arătate in acțiune și in completarea de acțiune, indicate in cele de mai sus, nerespectand, astfel, prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora, prin hotărârea pronunțata, instanța trebuia sa indice atât motivele de fapt și de drept ce au format convingerea ei, precum și cele pentru care a înlăturat cererile pârtilor.

In egala măsura, a nesocotit și art. 6 alin. (1) din Convenția CEDO, privind dreptul la un proces echitabil, prevăzut ca și principiu, de art. 6 C. proc. civ., ce presupune ca instanța de judecata sa analizeze și sa verifice cererile pârtilor, principiu ce trebuie interpretat in sensul Convenției CEDO - art. 6, alin. (1), și in conformitate cu practica Curții Europene.

Toate aceste argumente o îndreptățesc sa susțină necercetarea in întregime a cauzei, de către instanța de fond, situație ce nu poate fi admisa fata de faptul ca s-ar incalca principiul fundamental al procesului civil privind disponibilitatea pârtilor in privința cadrului procesual și a obiectului pricinii și, de-asemeanea, dreptul la apărare al recurentei, care, deși a invocat multiple aspecte de nelegalitate, ele nu au fost analizate.

Se referă aici la raportul de expertiza judiciară de natura fiscala și la completarea la acest raport cu prilejul rejudecarii, ale carui concluzii contrazic considerentele hotărârii și, implicit, soluția adoptata. De-altfel, la dosar a fost depus și un raport de expertiza extrajudiciara, intocmit de consultant fiscal F., din care rezulta aceleași concluzii ca și ale expertului numit in cauza.

Ca atare, nu poate fi menținută o hotărâre data de instanța de contencios in baza unor probe ce o contrazic, pe care, insa, le-a apreciat ca fiind utile și concludente in momentul dispunerii lor.

De aceea, se impune casarea hotărârii, pentru ca in fata instanței de recurs sa se poată pune in discuție necesitatea completării expertizei ori a administrării altor probe, spre a se lamuri aspectele lăsate nesolutionate de prima instanța.

3). Cu privire la teza ultima art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în speța, instanța face analiza excesului de putere prin raportare la durata inspecției fiscale (ceea ce nu s-a invocat), insa recurenta a solicitat sancționarea exercitării abuzive a atributelor de autoritate și de putere de către autoritatea administrativ fiscala la adoptarea soluțiilor fiscale in privința contribuabilului in cauza, raportandu-se și la prevederile art. 6 paragraf 1 din Convenția CEDO, fata de durata de peste 11 ani a stării de incertitudine in privința obligațiilor de achitat ale contribuabilului in raport de dreptul acestuia la o buna administrare, prevăzut de Tratatul de la Lisabona (pct. 2), și a invocat chiar jurisprudență a ÎCCJ, secția Contencios Ad-tiv și Fiscal (Dec. nr. 4505/04.10.2011).

De-asemenea, a invocat in acțiunea introductiva ca, prin aplicarea masurilor stabilite de organul de control fiscal prin procesul verbal de control nr. x, s-au înregistrat in contabilitate pierderi fiscale și ca reconsiderarea ulterioara a algoritmului de calcul al profitului, diferită de măsura propusă, este un exercițiu abuziv al autorității administrativ-fiscale și incalca principiul bunei credințe care trebuie sa guverneze relația fisc-contribuabil.

III. Hotărârea instanței de fond a fost data cu aplicarea greșita a legii - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

1). In primul rând, a invocat și a apreciat că se impune, in baza art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, sancționarea exercitării abuzive a atributelor de autoritate și de putere exercitate de autoritatea administrativ-fiscala la adoptarea soluțiilor fiscale in privința contribuabilului in cauza și fata de prevederile art. 6, paragraf 1 din Convenția CEDO și ale art. 31 alin. (2) din Constituție, prin raportare la Tratatul de la Lisabona, privind Carta drepturilor fundamentale ale omului.

Astfel, in acest sens, este de observat ca pentru impozite și taxe fiscale, apreciate a fi datorate in anul 2001, organul fiscal ia decizii finale abia in anul 2012, când soluționează contestația administrativa prin decizia de soluționare nr. 24/01.03.2012.

In aceasta privința instanța fondului a ignorat aplicabilitatea art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, privind excesul de putere, nerezultand din considerente ca a analizat acest motiv de nelegalitate invocat prin precizarea de acțiune, insa instanța de recurs este îndrituita sa înlăturate argumentele primei instanțe, privitoare la necomunicarea rezoluției de confirmare a propunerii de neincepere a urmăriri penale dispuse in dosar nr. x, intrucat aceasta rezoluție a fost atacata cu plângere de către administratorul societății, plângere ce a format obiectul dosarului nr. x, al Judecătoriei Deva, soluționat prin sentința penala nr. 1469/14.10.2008, in care parata-intimata a fost citata in calitate de parte vătămata prin ANAF București, procedura de citare fiind legal îndeplinita, după cum se retine in sentința penala menționata.

Aceasta sentința a fost atacata cu recurs de către același administrator, recurs soluționat la data de 24.02.2009, in care de asemenea a fost îndeplinita procedura cu parata intimata, după cum se retine in decizia penala nr. 110/24.02.2009.

In consecința, chiar daca nu i-a fost comunicata rezoluția procurorului pana la data de 14.07.2011, astfel cum retine instanța fondului (pag. 16 penultimul alineat), întrucât acea rezoluție a fost atacata atât cu plângere in dosar nr. x cat și cu recurs împotriva sentinței date in acest dosar, cauza penala fiind finalizata la 24.02.2009, termen la care se retine ca parata-intimata a fost citata legal, nu pot fi primite aceste considerente ale primei instanțe privind lipsa culpei paratei și, in raport de aceasta, lipsa abuzului de putere, din moment ce a fost citata in același proces penal și la Judecătoria Deva și la Tribunalul Hunedoara, având, deci, cunoștința despre soluționarea irevocabilă a dosarului penal inca din anul 2009, luna februarie.

De aceea, prelungirea cu inca 3 ani a soluționării contestației administrative, apare ca total nejustificata și trebuie apreciata ca un indiciu clar al abuzului de autoritate și excesului de putere in exercitarea atribuțiilor legale, de soluționare a contestației administrative de care era condiționata exercitarea de către recurenta a acțiunii in contencios, abuzul de putere prelungind starea de incertitudine asupra obligațiilor fiscale ale recurentei cu inc