ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2759/2012

Asupra recursului penal de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 13 din 31 ianuarie 2012, Tribunalul Olt, secția penală a dispus următoarele: În baza art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 320 1 alin. (1) - (8) C. proc. pen., modificat prin art. V din O.U.G. nr. 121/2011, a condamnat pe inculpatul T.I. cetățean român, studii - 10 clase, fără ocupație, stagiul militar satisfăcut, cunoscut cu antecedente penale, la pedeapsa de 4 ani închisoare. S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 2 ani. În baza art. 192 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 320 alin. (1) - (8) C. proc.

pen., modificat prin art. V din O.U.G. nr. 121/2011, a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare. În baza art. 33 lit. a) C. pen. raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, alături de pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 2 ani. În baza art. 71 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe durata detenției. În baza art. 88 alin. (1) C. pen. s-a dedus din durata pedepsei principale a închisorii timpul reținerii și arestării preventive a inculpatului cu începere din data de 26 august 2011. În baza art. 350 alin. (1) C. proc.

pen., s-a menținut arestarea preventivă a inculpatului. În latură civilă, inculpatul a fost obligat la plata sumelor de 600 de RON cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale și de 5.000 de RON cu titlu de despăgubiri pentru daune morale către partea civilă M.T. Totodată, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 14.949 RON către partea civilă Spitalul Județean de Urgență Slatina, cu titlul de despăgubiri materiale reprezentate de cheltuielile de spitalizare avansate părții vătămate, și la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli judiciare statului. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele: Prin Rechizitoriul nr. 733/P/2011 din 12 septembrie 2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, înregistrat pe rolul Tribunalului Olt sub nr. 3706/104/2011, a fost trimis în judecată inculpatul T.I.

pentru comiterea infracțiunilor de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen., și violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (1) și (2) C. pen., reținându-se în fapt că, în seara zilei de 22 august 2011, din dorința de răzbunare, pe fondul unui temperament violent, inculpatul a pătruns fără drept în domiciliul părții vătămate M.T. din comuna Tufeni, județul Olt, pe care a prins-o de păr și a tras-o în exteriorul prispei unde, cu un topor luat de la streașină casei victimei, i-a aplicat mai multe lovituri în cap și peste corp, iar ulterior a sărit cu picioarele pe aceasta, provocându-i multiple leziuni între care și pneumotorax.

Procedând în conformitate cu disp. art. 320 1 alin. (3) C. proc. pen., instanța de fond a solicitat inculpatului, la termenele din 29 noiembrie 2011 și din 6 decembrie 2011, înaintea începerii cercetării judecătorești, să precizeze dacă solicită ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale pe care le cunoaște și le însușește. Luând act de manifestarea inculpatului T.I. în acest sens, la termenul de judecată din 6 decembrie 2011, prima instanță a procedat la ascultarea acestuia conform prevederilor art. 320 1 alin. (3) C. proc. pen., ocazie cu care a constatat că inculpatul recunoaște în mod expres faptele. S-a reținut în acest sens că, în cuprinsul declarației date, cu privire la fapta de violare de domiciliu, inculpatul a arătat: „am pătruns în curtea victimei și în sala aparținătoare de casa acesteia cu scopul de a-i cere socoteală pentru faptul că nu mi-a dat toți banii cuveniți pentru grâul vândut.

Coroborând această declarație cu probele administrate în cursul urmăririi penale (declarațiile părții vătămate, Procesul-verbal din 12 septembrie 2011 în care inculpatul recunoaște că a pătruns fără drept în domiciliul părții vătămate, declarațiile martorului C.I. care relatează că la strigătele de ajutor ale victimei „am găsit-o pe aceasta în exteriorul casei lângă sală se afla căzută în genunchi iar lângă aceasta se afla inculpatul care avea un topor în mână"), prima instanță a reținut ca fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de violare de domiciliu, apreciind ca dovedite atât actele materiale de pătrundere în locuința și curtea victimei ca loc împrejmuit, dar și lipsa consimțământului părții vătămate.

În același sens, s-a mai constatat că actele materiale ale inculpatului au avut loc fără drept, reținându-se că argumentul invocat de acesta - pretenția de a fi remis victimei în întregime prețul cerealelor vândute - nu întrunește condițiile stării de necesitate așa cum sunt prevăzute de art. 45 alin. (2) C. pen. (în scopul de salvare de la un pericol iminent care nu putea fi înlăturat pe alte căi a vieții, integrității corporale, sănătății, a unui bun important ori a unui interes obștesc), atâta timp cât pentru executarea obligației contractuale avea la îndemână protecția juridică prin organele specializate ale statului. Pe de altă parte, s-a constatat dovedită împrejurarea că acțiunea de pătrundere a avut loc în timpul nopții, între orele 22:30 - 24:00, dar și ipostaza inculpatului de „persoană înarmată" ca urmare a faptului că a deținut toporul victimei pe care l-a luat de la streașina casei.

Cu privire la tentativa de omor s-a constatat că inculpatul a recunoscut actele materiale de violență la adresa victimei, acesta arătând că a lovit-o „mai întâi peste mâni și peste picioare cu toporul circa 2 - 3 lovituri în aceste locuri ale corpului părții vătămate" după care „am continuat să lovesc victima, ce se afla în picioare, cu pumnii și picioarele, aplicându-i mai multe lovituri în urma cărora aceasta „a căzut la podea cu fața în sus" iar la final, „atunci când am lovit victima am și călcat-o cu picioarele". Pe baza acestor probe, coroborate cu cele administrate în cursul urmăririi penale (declarațiile părții vătămate, Procesul-verbal din 12 septembrie 2011, declarațiile martorului C.I., raportul de constatare medico-legală al S.J.M.L.

Olt cu nr. 1363/E din 7 septembrie 2011 în care se menționează că leziunile traumatice ale victimei ce includ pneumotorax bilateral masiv și fracturi costale bilateral cu deplasare stânga, iar ca mecanism de producere - lovirea cu corpuri dure între care mijloace proprii de atac și apărare, corpuri contondente, etc. ce necesită 45 - 50 de zile de îngrijiri medicale și care au pus în primejdie viața victimei) s-au reținut actele materiale de punere în executare, în modalitatea arătată, a rezoluției de a suprima viața victimei și raportul de cauzalitate între conduita inculpatului și urmarea materială, constatându-se că rezultatul letal nu s-a produs ca urmare a tratamentului medical de care a beneficiat victima.

Totodată, s-a reținut că dovada faptului că inculpatul a acționat cu intenția de a ucide victima rezultă din numărul și intensitatea mare a loviturilor aplicate (dovedită prin felul leziunilor ce includ fracturi), instrumentul folosit (topor), apt de a ucide, zonele cu caracter vital ale corpului victimei vizate, în condițiile unei constituții fizice precare, dar și din modalitatea de a acționa a inculpatului și anume prin compresiunea și lovirea victimei cu picioarele, după violențe ce au determinat căderea acesteia. Constatând că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 320 1 alin. (4) C. proc. pen., prima instanță a reținut că faptele, așa cum au fost recunoscute de inculpat și probate în cursul urmăririi penale, constituie infracțiunile de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (1) și (2) C. pen.

și tentativă de omor prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen., fapte care au fost comise de inculpat cu intenție directă, prin previziunea urmărilor faptelor și prin urmărirea producerii acestora. În ceea ce privește cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei de tentativă de omor în aceea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. s-a reținut că, în ședința din 20 decembrie 2011, cu respectarea procedurii prevăzută de art. 334 C. proc.

pen., instanța a respins cererea ca nefondată, cu argumentarea că activitatea inculpatului (intensitatea mare a loviturilor aplicate de inculpat dovedită prin producerea de fracturi, instrumentul folosit - topor - apt de a ucide, zona vizată a corpului victimei ce are caracter vital), atestă că, în concret, în raport de nivelul său de cultură, de percepție și de reprezentare a actelor sale, acesta nu doar că a avut posibilitatea de a-și da seama de caracterul potențial letal al conduitei sale, dar și a făcut acest lucru. Această conduită a inculpatului, aflată în raport de la cauză la efect cu rezultatul urmărit (decesul victimei) a constituit argument pentru înlăturarea, ca neconcludente, a susținerilor inculpatului potrivit cărora leziunile victimei și coma acesteia ar fi avut drept cauză principală îmbrâncirea acesteia care a condus la căderea și lovirea ei de tocul ușii.

Concludente în acest sens au fost apreciate probele menționate mai sus, între care, în primul rând, raportul de constatare medico-legală care indică drept mecanism al leziunilor lovirea activă, deci de către inculpat a victimei și nu autoaccidentarea acesteia, în concurs cu acte de apărare a victimei ce au produs leziuni la nivelul antebrațului, leziuni care în ansamblul lor au pus viața victimei în primejdie. Pentru aceste motive, prima instanță a reținut că inculpatul a acționat cu intenție directă cu privire la fapta de tentativă de omor, iar nu intenție depășită (praeterintenție), adică intenție directă în raport de fapta de lovire a victimei și culpă față de rezultatul mai grav specific infracțiunii de omor.

În același sens s-a apreciat că argumentul invocat de inculpat potrivit căruia după ce a lovit-o pe victimă peste mâini și peste picioare cu toporul, dându-și seama că ar putea-o omorî, a aruncat toporul în sala casei victimei și nu a acceptat rezultatul uciderii acesteia, este neconcludent, reținându-se că felul leziunilor și mecanismul acestora dovedește că inculpatul a prevăzut și urmărit decesul victimei; acesta a avut reprezentarea caracterului letal al conduitei sale violente și a urmărit producerea decesului victimei, așa cum reiese în mod relevant din aceea că a recunoscut că leziunile constând în fracturi costale sunt datorate lovirii dar și călcării acesteia cu picioarele, după ce a aruncat toporul pe sală, acte materiale ce au fost dovedite ca fiind apte de a ucide.

În al treilea rând, s-a apreciat că scopul deplasării inculpatului la locuința victimei - recuperarea unei diferențe de preț datorată de aceasta - chiar real, nu constituie decât o împrejurare care să circumstanțieze faptele și nu înlătură constatările de mai sus cu privire la conduita inculpatului și intenția sa de a ucide victima, chiar dacă perioada internă în care s-a conceput, s-a deliberat și s-a luat rezoluția infracțională a fost de scurtă durată, dar a fost situată în timp, imediat înaintea trecerii la perioada externă în care s-au efectuat activitățile materiale destinate acestei hotărâri. De asemenea, susținerea inculpatului în sensul că se afla sub influența băuturilor alcoolice la momentul săvârșirii infracțiunilor a fost înlăturată ca nedovedită, reținându-se că dacă nu este beție completă accidentală ori voluntară, dar întâmplătoare, nu poate fi decât în defavoarea acestuia.

La individualizarea pedepsei principale aplicate inculpatului s-au avut în vedere criteriile cu caracter general prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., dar și cele cu caracter particular ale cauzei. Între acestea au fost reținute cele privind modalitatea de comitere a faptelor penale, circumstanțele reale de producerea acestora, limitele de pedeapsă reduse cu câte 1/3 ca urmare a efectului art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen., dar și cele referitoare la antecedentele penale ale inculpatului care includ o condamnare la pedeapsa de 6 luni închisoare cu suspendare, conform art. 81 alin. (1) și art. 82 alin. (1) C. pen., pronunțată prin Sentința nr. 1965 din 26 noiembrie 2002 a Judecătoriei Slatina pentru care, la împlinirea termenului de încercare, a avut loc reabilitarea de drept ca urmare a faptului că nu a avut loc revocarea acestuia conform art. 83 C. pen., dar și două soluții ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina de scoatere de sub urmărire penală, prin Ordonanțele nr. 1406 din 14 iulie 2004 și nr. 2266/P din 9 august 2002 pentru fapte de furt calificat, cu aplicarea de amenzi administrative. În favoarea inculpatului s-a mai reținut și conduita sa procesuală de a fi renunțat la caracterul irevocabil al declarației părții civile M.T.

prin care aceasta nu solicita despăgubiri pentru daune morale. În favoarea inculpatului nu au fost însă reținute circumstanțele atenuante legale prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. referitoare la scuza provocării reținându-se în acest sens că nu se pune problema unei provocări din partea părții vătămate în vreuna dintre formele prevăzute de lege la art. 73 lit. b) C. pen., cu consecința creării unei puternice tulburări sau emoții inculpatului, conduita victimei de a nu efectua voluntar plata diferenței de preț pretinsă de inculpat reprezentând o chestiune litigioasă care putea fi rezolvată în caz de divergență de instanța de judecată, iar nu prin forme ale justiției private. De asemenea, nu s-au reținut circumstanțele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 C. pen., apreciindu-se că, chiar dacă inculpatul are vocație la unele din acestea, precum cele prev. de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen.

ca urmare a recunoașterii faptei, aceasta nu poate fi valorificată întrucât s-ar ajunge la coborârea nivelului pedepsei închisorii sub minimul special deja redus cu 1/3, ceea ce ar face să nu mai poată fi realizate scopul și funcțiile acestei sancțiuni. Pentru aceleași considerente s-a ajuns la aceiași concluzie și cu privire la circumstanțele atenuante prev. de art. 74 alin. (2) C. pen., în raport de alte împrejurări personale invocate de inculpat (recunoașterea pretențiilor la despăgubiri ale persoanei vătămate constituită parte civilă în condițiile expuse, existența unor preocupări pentru o viață onestă, etc.) Prima instanță nu a dispus măsura de siguranță a confiscării speciale cu privire la toporul folosit de inculpat la comiterea infracțiunilor, apreciind că nu sunt întrunite condițiile prev. de art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen.

întrucât bunul nu aparținea acestuia, fiind luat fără drept de la streașină casei părții vătămate. Sub aspectul laturii civile, s-a constatat că sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale prevăzute de art. 998, 999 C. civ., reținându-se că prin faptele sale ilicite inculpatul a produs părții civile M.T. un prejudiciu material, reprezentat de cheltuielile de spitalizare suportate de către aceasta, dar și moral. În același sens s-a reținut că inculpatul a fost de acord cu pretențiile materiale și morale ale părții civile, așa cum rezultă din cele declarate la termenele din 1 și 29 noiembrie 2011, chiar în condițiile în care partea civilă a renunțat la cele morale la primul termen de judecată menționat, pentru ca ulterior să revină și să solicite despăgubiri pentru daune morale în cuantum de 5.000 RON; manifestarea de voință a inculpatului a fost interpretată ca fiind una de renunțare la beneficiul caracterului irevocabil al declarației inițiale a părții civile.

Cu privire la despăgubirile pentru daune materiale solicitate de partea civilă M.T. s-a reținut că acestea reprezintă o formă de reparație pentru cheltuielile de spitalizare, în limita sumei de 600 de RON, și că acordul de plată al inculpatului exonerează partea civilă de obligația de administra alte probe în dovedirea existenței și întinderii acestora.

În ceea ce privesc despăgubirile pentru daune materiale solicitate de partea civilă Spitalul Județean de urgență Slatina s-a reținut aceiași concluzie cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale prevăzute de art. 998, 999 C. civ., luându-se act de acordul de despăgubire pentru jumătate din sumă din partea inculpatului, iar pentru întreaga sumă pretinsă (14.949,12 RON) -dovada cuantumului acesteia prin decontul întocmit de spital ce cuprinde desfășurarea pe elemente de cheltuieli a tratamentul medical și a celorlalte consumuri ocazionate de internarea medicală a victimei pe durata a 23 de zile, din intervalul 23 august 2011 și 15 septembrie 2011, în secția chirurgie.

Totodată, s-a reținut că dobândirea calității procesuale de parte civilă a spitalului a avut loc ca urmare a operațiunii de subrogație prin plată în drepturile părții vătămate, prin avansarea cheltuielilor de spitalizare a victimei, ce a avut drept consecință faptul că drepturile civile aflate în conținutul raporturilor juridice cu inculpatul să revină spitalului, ca parte civilă. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și inculpatul T.I.

Parchetul a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței penale și condamnarea inculpatului la pedepse cu închisoarea într-un cuantum mai ridicat, deducerea arestului preventiv la zi și menținerea stării de arest, susținând că pedeapsa aplicată inculpatului în primă instanță este neîndestulătoare avându-se în vedere faptul că victima locuia singură, iar leziunile de violență i-au pus în primejdie viața, dar și împrejurarea că inculpatul care este cunoscut cu antecedente penale mai este cercetat și pentru alte infracțiuni comise cu violență. Inculpatul a solicitat reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege ca urmare a reținerii art. 74, 76 C. pen., în raport de faptul că a recunoscut și regretat fapta comisă și a cooperat cu organele de anchetă.

Prin Decizia penală nr. 233 din 3 iulie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt împotriva Sentinței penale nr. 13 din 31 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 3706/104/2011, a desființat sentința în parte, în latură penală, iar în rejudecare: În baza art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 320 1 alin. (1) - (7) C. proc. pen. a condamnat pe inculpatul T.I. la pedeapsa de 6 ani închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. În baza art. 192 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 320 1 alin. (1) - (7) C. proc.

pen. a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare. În baza art. 33 lit. a) C. pen. și art. 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie. A făcut aplicarea art. 57 C. pen. În baza art. 88 C. pen. și art. 350 C. proc. pen. a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada prevenției, în continuare, de la 31 ianuarie 2012, la zi și a menținut starea de arest preventiv a inculpatului. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin aceiași decizie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul T.I., acesta fiind obligat la cheltuieli judiciare către stat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut ca întemeiat motivul invocat de parchet, vizând netemeinicia hotărârii, constatând că pedeapsa aplicată inculpatului a fost dată cu încălcarea disp. art. 52 C. pen. și art. 72 C. pen. privind scopul pedepsei și criteriile de individualizare ale acesteia. În acest sens s-a reținut că, potrivit textelor de lege sus-menționate, la stabilirea și aplicarea pedepselor, se ține seama de limitele de pedeapsă prevăzute de lege, care în speță sunt de la 10 la 20 de ani, de gradul de pericol social concret al faptei comise, de persoana inculpatului, dar și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Astfel, instanța de prim control judiciar a apreciat că, prin prisma criteriilor de individualizare prevăzute de dispozițiile art. 72 C. pen., pedeapsa aplicată inculpatului T.I. este greșit individualizată în ceea ce privește cuantumul, fiind prea blândă, astfel încât se impune majorarea acesteia.

În acest sens, examinând actele și lucrările dosarului, a constatat că, în raport de modalitatea concretă de săvârșire a faptelor, numărul și gravitatea leziunilor cauzate părții vătămate, urmarea produsă - punerea în primejdie a vieții acesteia, inculpatul a acționat cu o violență deosebită, în sensul că după ce a pătruns, fără drept, pe timp de noapte în domiciliul părții vătămate, a prins-o de păr, a tras-o afară din casă și a lovit-o de mai multe ori cu muchia unui topor, apoi, a lovit-o cu picioarele, sărind pe ea și cauzându-i multiple leziuni printre care și pneumotorax, viața victimei fiind salvată doar datorită intervenției chirurgicale și asistenței medicale de specialitate.

În plus, s-a apreciat că violența inculpatului rezultă și din împrejurarea că acesta mai este cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, la 19 ianuarie 2011, i-a aplicat o lovitură în ochi cu un cuțit numitului Ș.N., cauzându-i o infirmitate fizică permanentă, leziunile produse necesitând pentru vindecare 70 - 75 zile îngrijiri medicale. De asemenea, s-a reținut că din fișa de cazier judiciar a inculpatului rezultă că a suferit anterior mai multe condamnări penale, fiind sancționat administrativ de 8 ori, iar din probatoriile administrate rezultă că aceste este cunoscut pe raza localității de domiciliu ca un element deosebit de violent.

Așa fiind și pentru motivele arătate, în temeiul disp. art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., instanța de control judiciar a admis apelul declarat de parchet, a desființat sentința, în latură penală, iar în baza art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 320 1 alin. (1) - (7) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul T.I. la pedeapsa de 6 ani închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. În baza art. 192 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 320 1 alin. (1) - (7) C. proc. pen., a dispus condamnarea aceluiași inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare. În baza art. 33 lit. a) C. pen.

și art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie. A făcut aplicarea art. 57 C. pen. În baza art. 88 C. pen. și art. 350 C. proc. pen., a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada prevenției, în continuare, de la 31 ianuarie 2012, la zi și a menținut starea de arest preventiv a inculpatului. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Cu privire la apelul declarat de inculpatul T.I., instanța de apel a apreciat că acesta este nefondat, reținând că la dosarul cauzei nu există împrejurări de fapt și de drept care să justifice reținerea în favoarea inculpatului a circumstanțelor judiciare atenuante, cu consecința reducerii pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.

În raport de aceste împrejurări, în temeiul disp. art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul T.I., solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârilor atacate, iar în rejudecare, reducerea pedepsei sub limita minimă specială prevăzută de lege, ca urmare a valorificării ca și circumstanță atenuantă a atitudinii sincere și cooperante a inculpatului. Examinând cauza în raport de criticile formulate, dar și din oficiu, conform prevederilor art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele: La stabilirea situației de fapt, instanțele de judecată au analizat în mod pertinent probele administrate la urmărirea penală, constatând justificat vinovăția inculpatului T.I.

în săvârșirea infracțiunilor de tentativă de omor și violare de domiciliu prev. de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen. și art. 192 alin. (1) și (2) C. pen., ambele cu aplicarea art. 320 1 C. proc. pen. Trecând la analiza criticilor formulate în recurs de inculpatul T.I., care se circumscriu cazului de casare prev. de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate, modalitatea de individualizare judiciară a pedepselor aplicate inculpatului, stabilită de instanța de fond și ajustată în mod adecvat de instanța de apel, corespunzând unei juste aplicări a criteriilor prev. de art. 72 C. pen.

Astfel, se constată că, în raport de modul de concepere a activității infracționale - după ce a pătruns, fără drept, pe timp de noapte, în domiciliul părții vătămate, a prins-o de păr, a tras-o afară din casă și a lovit-o de mai multe ori cu muchia unui topor, iar ulterior cu picioarele, sărind pe ea și cauzându-i multiple leziuni printre care și pneumotorax - numărul și gravitatea leziunilor cauzate părții vătămate, urmarea produsă - punerea în primejdie a vieții acesteia care a fost salvată doar datorită intervenției chirurgicale și asistenței medicale de specialitate, conduita anterioară a inculpatului - a suferit mai multe condamnări penale, fiind sancționat administrativ de 8 ori, conduita postdelictuală a inculpatului care a recunoscut fapta, instanța de apel a efectuat o justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, sub aspectul cuantumului pedepselor principale și a celei rezultante, precum și a modalității de executare a acesteia, dar și a conținutului pedepsei complementare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen.

În concret, în procesul de individualizare judiciară a pedepselor, în mod corect, instanța de apel a avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de textele incriminatoare, ajustate conform disp. art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. (între 3 ani și 4 luni - 6 ani și 8 luni pentru infracțiunea prev. de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen.

și între 2 ani și 6 ani și 8 luni pentru infracțiunea prev. art. 192 alin. (1) și (2) C. pen.), gradul de pericol social deosebit al faptelor reliefat de modul și mijloacele utilizate pentru săvârșirea infracțiunilor, împrejurările în care au fost comise și urmările produse, natura relațiilor sociale ce au fost încălcate, profilul socio-moral al inculpatului care fost sancționat administrativ pentru săvârșirea mai multor fapte penale și care este cercetat și pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 alin. (2) C. pen., săvârșită asupra numitului Ș.N., dar și atitudinea procesuală sinceră a acestuia, valorificată prin aplicarea beneficiului art. 320 1 C. proc.

pen., apreciindu-se, în mod justificat, că aplicarea unei pedepse rezultante de 6 ani cu executare în regim penitenciar este în măsură să asigure realizarea scopurilor de exemplaritate și cel educativ, în îndreptarea atitudinii inculpatului față de comiterea de infracțiuni și resocializarea sa viitoare pozitivă. În acest sens se constată că solicitarea inculpatului formulată în recurs, de reducere a pedepselor sub limita minimă specială prevăzută de lege, ca urmare a valorificării ca și circumstanță atenuantă a atitudinii sincere și cooperante pe care a adoptat-o în cursul procesului penal, este neîntemeiată întrucât sinceritatea inculpatului a fost deja valorificată prin aplicarea beneficiului disp.

art. 320 1 C. proc. pen., acesteia neputându-i-se acorda dublă valență. În consecință, nefiind fondate criticile invocate de inculpatul T.I. și cum nu se constată existența altor motive, susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat în cauză. Având în vedere disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.I. împotriva Deciziei penale nr. 233 din 03 iulie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii și arestării preventive de la 26 august 2011 la 11 septembrie 2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 11 septembrie 2012. Procesat de GGC - LM