ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2759/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2759/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

penal de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 13 din 31 ianuarie

2012, Tribunalul Olt, secția penală a dispus următoarele:

În baza art. 20 alin.

(1) C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 320

1

alin. (1) - (8) C. proc. pen., modificat prin art. V din O.U.G. nr. 121/2011, a

condamnat pe inculpatul T.I. cetățean român, studii - 10 clase, fără ocupație,

stagiul militar satisfăcut, cunoscut cu antecedente penale, la pedeapsa de 4

ani închisoare.

S-a aplicat

inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii a drepturilor prevăzute de

art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 2 ani.

În baza art. 192

alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 320 alin. (1) - (8) C. proc. pen.,

modificat prin art. V din O.U.G. nr. 121/2011, a fost condamnat același inculpat

la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit.

a) C. pen. raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (1)

C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare,

alături de pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.

64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 2 ani.

În baza art. 71 alin.

(1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie de interzicere a

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe durata

detenției.

În baza art. 88 alin.

(1) C. pen. s-a dedus din durata pedepsei principale a închisorii timpul

reținerii și arestării preventive a inculpatului cu începere din data de 26

august 2011.

În baza art. 350

alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut arestarea preventivă a inculpatului.

În latură civilă,

inculpatul a fost obligat la plata sumelor de 600 de RON cu titlu de

despăgubiri pentru daune materiale și de 5.000 de RON cu titlu de despăgubiri

pentru daune morale către partea civilă M.T.

Totodată, a fost

obligat inculpatul la plata sumei de 14.949 RON către partea civilă Spitalul

Județean de Urgență Slatina, cu titlul de despăgubiri materiale reprezentate de

cheltuielile de spitalizare avansate părții vătămate, și la plata sumei de 1.000

RON cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Prin Rechizitoriul

nr. 733/P/2011 din 12 septembrie 2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul

Olt, înregistrat pe rolul Tribunalului Olt sub nr. 3706/104/2011, a fost trimis

în judecată inculpatul T.I. pentru comiterea infracțiunilor de tentativă de

omor, prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) și

(2) C. pen., și violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (1) și (2) C.

pen., reținându-se în fapt că, în seara zilei de 22 august 2011, din dorința de

răzbunare, pe fondul unui temperament violent, inculpatul a pătruns fără drept

în domiciliul părții vătămate M.T. din comuna Tufeni, județul Olt, pe care a

prins-o de păr și a tras-o în exteriorul prispei unde, cu un topor luat de la

streașină casei victimei, i-a aplicat mai multe lovituri în cap și peste corp,

iar ulterior a sărit cu picioarele pe aceasta, provocându-i multiple leziuni

între care și pneumotorax.

Procedând în

conformitate cu disp. art. 320

1

alin. (3) C. proc. pen., instanța de

fond a solicitat inculpatului, la termenele din 29 noiembrie 2011 și din 6

decembrie 2011, înaintea începerii cercetării judecătorești, să precizeze dacă

solicită ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în cursul

urmăririi penale pe care le cunoaște și le însușește.

Luând act de

manifestarea inculpatului T.I. în acest sens, la termenul de judecată din 6

decembrie 2011, prima instanță a procedat la ascultarea acestuia conform

prevederilor art. 320

1

alin. (3) C. proc. pen., ocazie cu care a

constatat că inculpatul recunoaște în mod expres faptele.

S-a reținut în acest

sens că, în cuprinsul declarației date, cu privire la fapta de violare de

domiciliu, inculpatul a arătat: „am pătruns în curtea victimei și în sala

aparținătoare de casa acesteia cu scopul de a-i cere socoteală pentru faptul că

nu mi-a dat toți banii cuveniți pentru grâul vândut. Coroborând această

declarație cu probele administrate în cursul urmăririi penale (declarațiile

părții vătămate, Procesul-verbal din 12 septembrie 2011 în care inculpatul

recunoaște că a pătruns fără drept în domiciliul părții vătămate, declarațiile

martorului C.I. care relatează că la strigătele de ajutor ale victimei „am

găsit-o pe aceasta în exteriorul casei lângă sală se afla căzută în genunchi

iar lângă aceasta se afla inculpatul care avea un topor în mână"), prima

instanță a reținut ca fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii

de violare de domiciliu, apreciind ca dovedite atât actele materiale de

pătrundere în locuința și curtea victimei ca loc împrejmuit, dar și lipsa

consimțământului părții vătămate.

În același sens, s-a

mai constatat că actele materiale ale inculpatului au avut loc fără drept,

reținându-se că argumentul invocat de acesta - pretenția de a fi remis victimei

în întregime prețul cerealelor vândute - nu întrunește condițiile stării de

necesitate așa cum sunt prevăzute de art. 45 alin. (2) C. pen. (în scopul de

salvare de la un pericol iminent care nu putea fi înlăturat pe alte căi a

vieții, integrității corporale, sănătății, a unui bun important ori a unui

interes obștesc), atâta timp cât pentru executarea obligației contractuale avea

la îndemână protecția juridică prin organele specializate ale statului.

Pe de altă parte, s-a

constatat dovedită împrejurarea că acțiunea de pătrundere a avut loc în timpul

nopții, între orele 22:30 - 24:00, dar și ipostaza inculpatului de „persoană

înarmată" ca urmare a faptului că a deținut toporul victimei pe care l-a luat

de la streașina casei.

Cu privire la

tentativa de omor s-a constatat că inculpatul a recunoscut actele materiale de

violență la adresa victimei, acesta arătând că a lovit-o „mai întâi peste mâni

și peste picioare cu toporul circa 2 - 3 lovituri în aceste locuri ale corpului

părții vătămate" după care „am continuat să lovesc victima, ce se afla în

picioare, cu pumnii și picioarele, aplicându-i mai multe lovituri în urma

cărora aceasta „a căzut la podea cu fața în sus" iar la final, „atunci când

am lovit victima am și călcat-o cu picioarele". Pe baza acestor probe,

coroborate cu cele administrate în cursul urmăririi penale (declarațiile părții

vătămate, Procesul-verbal din 12 septembrie 2011, declarațiile martorului C.I.,

raportul de constatare medico-legală al S.J.M.L. Olt cu nr. 1363/E din 7

septembrie 2011 în care se menționează că leziunile traumatice ale victimei ce

includ pneumotorax bilateral masiv și fracturi costale bilateral cu deplasare

stânga, iar ca mecanism de producere - lovirea cu corpuri dure între care

mijloace proprii de atac și apărare, corpuri contondente, etc. ce necesită 45 -

50 de zile de îngrijiri medicale și care au pus în primejdie viața victimei)

s-au reținut actele materiale de punere în executare, în modalitatea arătată, a

rezoluției de a suprima viața victimei și raportul de cauzalitate între

conduita inculpatului și urmarea materială, constatându-se că rezultatul letal

nu s-a produs ca urmare a tratamentului medical de care a beneficiat victima.

Totodată, s-a reținut

că dovada faptului că inculpatul a acționat cu intenția de a ucide victima

rezultă din numărul și intensitatea mare a loviturilor aplicate (dovedită prin

felul leziunilor ce includ fracturi), instrumentul folosit (topor), apt de a

ucide, zonele cu caracter vital ale corpului victimei vizate, în condițiile

unei constituții fizice precare, dar și din modalitatea de a acționa a

inculpatului și anume prin compresiunea și lovirea victimei cu picioarele, după

violențe ce au determinat căderea acesteia.

Constatând că în cauză

sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 320

1

alin. (4) C. proc.

pen., prima instanță a reținut că faptele, așa cum au fost recunoscute de

inculpat și probate în cursul urmăririi penale, constituie infracțiunile de

violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (1) și (2) C. pen. și

tentativă de omor prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174

alin. (1) și (2) C. pen., fapte care au fost comise de inculpat cu intenție

directă, prin previziunea urmărilor faptelor și prin urmărirea producerii

acestora.

În ceea ce privește

cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei de tentativă

de omor în aceea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C.

pen. s-a reținut că, în ședința din 20 decembrie 2011, cu respectarea

procedurii prevăzută de art. 334 C. proc. pen., instanța a respins cererea ca

nefondată, cu argumentarea că activitatea inculpatului (intensitatea mare a

loviturilor aplicate de inculpat dovedită prin producerea de fracturi,

instrumentul folosit - topor - apt de a ucide, zona vizată a corpului victimei

ce are caracter vital), atestă că, în concret, în raport de nivelul său de

cultură, de percepție și de reprezentare a actelor sale, acesta nu doar că a

avut posibilitatea de a-și da seama de caracterul potențial letal al conduitei

sale, dar și a făcut acest lucru. Această conduită a inculpatului, aflată în

raport de la cauză la efect cu rezultatul urmărit (decesul victimei) a

constituit argument pentru înlăturarea, ca neconcludente, a susținerilor inculpatului

potrivit cărora leziunile victimei și coma acesteia ar fi avut drept cauză

principală îmbrâncirea acesteia care a condus la căderea și lovirea ei de tocul

ușii. Concludente în acest sens au fost apreciate probele menționate mai sus,

între care, în primul rând, raportul de constatare medico-legală care indică

drept mecanism al leziunilor lovirea activă, deci de către inculpat a victimei

și nu autoaccidentarea acesteia, în concurs cu acte de apărare a victimei ce au

produs leziuni la nivelul antebrațului, leziuni care în ansamblul lor au pus

viața victimei în primejdie.

Pentru aceste motive,

prima instanță a reținut că inculpatul a acționat cu intenție directă cu

privire la fapta de tentativă de omor, iar nu intenție depășită

(praeterintenție), adică intenție directă în raport de fapta de lovire a

victimei și culpă față de rezultatul mai grav specific infracțiunii de omor.

În același sens s-a

apreciat că argumentul invocat de inculpat potrivit căruia după ce a lovit-o pe

victimă peste mâini și peste picioare cu toporul, dându-și seama că ar putea-o

omorî, a aruncat toporul în sala casei victimei și nu a acceptat rezultatul

uciderii acesteia, este neconcludent, reținându-se că felul leziunilor și

mecanismul acestora dovedește că inculpatul a prevăzut și urmărit decesul

victimei; acesta a avut reprezentarea caracterului letal al conduitei sale

violente și a urmărit producerea decesului victimei, așa cum reiese în mod

relevant din aceea că a recunoscut că leziunile constând în fracturi costale

sunt datorate lovirii dar și călcării acesteia cu picioarele, după ce a aruncat

toporul pe sală, acte materiale ce au fost dovedite ca fiind apte de a ucide.

În al treilea rând, s-a apreciat că scopul deplasării inculpatului la locuința

victimei - recuperarea unei diferențe de preț datorată de aceasta - chiar real,

nu constituie decât o împrejurare care să circumstanțieze faptele și nu

înlătură constatările de mai sus cu privire la conduita inculpatului și

intenția sa de a ucide victima, chiar dacă perioada internă în care s-a

conceput, s-a deliberat și s-a luat rezoluția infracțională a fost de scurtă

durată, dar a fost situată în timp, imediat înaintea trecerii la perioada

externă în care s-au efectuat activitățile materiale destinate acestei

hotărâri.

De asemenea, susținerea

inculpatului în sensul că se afla sub influența băuturilor alcoolice la

momentul săvârșirii infracțiunilor a fost înlăturată ca nedovedită,

reținându-se că dacă nu este beție completă accidentală ori voluntară, dar

întâmplătoare, nu poate fi decât în defavoarea acestuia.

La individualizarea

pedepsei principale aplicate inculpatului s-au avut în vedere criteriile cu

caracter general prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., dar și cele cu

caracter particular ale cauzei. Între acestea au fost reținute cele privind

modalitatea de comitere a faptelor penale, circumstanțele reale de producerea

acestora, limitele de pedeapsă reduse cu câte 1/3 ca urmare a efectului art.

320

1

alin. (7) C. proc. pen., dar și cele referitoare la

antecedentele penale ale inculpatului care includ o condamnare la pedeapsa de 6

luni închisoare cu suspendare, conform art. 81 alin. (1) și art. 82 alin. (1)

C. pen., pronunțată prin Sentința nr. 1965 din 26 noiembrie 2002 a Judecătoriei

Slatina pentru care, la împlinirea termenului de încercare, a avut loc

reabilitarea de drept ca urmare a faptului că nu a avut loc revocarea acestuia

conform art. 83 C. pen., dar și două soluții ale Parchetului de pe lângă

Judecătoria Slatina de scoatere de sub urmărire penală, prin Ordonanțele nr. 1406

din 14 iulie 2004 și nr. 2266/P din 9 august 2002 pentru fapte de furt

calificat, cu aplicarea de amenzi administrative.

În favoarea

inculpatului s-a mai reținut și conduita sa procesuală de a fi renunțat la

caracterul irevocabil al declarației părții civile M.T. prin care aceasta nu

solicita despăgubiri pentru daune morale.

În favoarea

inculpatului nu au fost însă reținute circumstanțele atenuante legale prevăzute

de art. 73 lit. b) C. pen. referitoare la scuza provocării reținându-se în

acest sens că nu se pune problema unei provocări din partea părții vătămate în

vreuna dintre formele prevăzute de lege la art. 73 lit. b) C. pen., cu

consecința creării unei puternice tulburări sau emoții inculpatului, conduita

victimei de a nu efectua voluntar plata diferenței de preț pretinsă de inculpat

reprezentând o chestiune litigioasă care putea fi rezolvată în caz de

divergență de instanța de judecată, iar nu prin forme ale justiției private.

De asemenea, nu s-au

reținut circumstanțele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 C. pen.,

apreciindu-se că, chiar dacă inculpatul are vocație la unele din acestea,

precum cele prev. de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. ca urmare a

recunoașterii faptei, aceasta nu poate fi valorificată întrucât s-ar ajunge la

coborârea nivelului pedepsei închisorii sub minimul special deja redus cu 1/3,

ceea ce ar face să nu mai poată fi realizate scopul și funcțiile acestei

sancțiuni. Pentru aceleași considerente s-a ajuns la aceiași concluzie și cu

privire la circumstanțele atenuante prev. de art. 74 alin. (2) C. pen., în

raport de alte împrejurări personale invocate de inculpat (recunoașterea

pretențiilor la despăgubiri ale persoanei vătămate constituită parte civilă în

condițiile expuse, existența unor preocupări pentru o viață onestă, etc.)

Prima instanță nu a

dispus măsura de siguranță a confiscării speciale cu privire la toporul folosit

de inculpat la comiterea infracțiunilor, apreciind că nu sunt întrunite

condițiile prev. de art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. întrucât bunul nu

aparținea acestuia, fiind luat fără drept de la streașină casei părții

vătămate.

Sub aspectul laturii

civile, s-a constatat că sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale

prevăzute de art. 998, 999 C. civ., reținându-se că prin faptele sale ilicite

inculpatul a produs părții civile M.T. un prejudiciu material, reprezentat de

cheltuielile de spitalizare suportate de către aceasta, dar și moral.

În același sens s-a

reținut că inculpatul a fost de acord cu pretențiile materiale și morale ale

părții civile, așa cum rezultă din cele declarate la termenele din 1 și 29

noiembrie 2011, chiar în condițiile în care partea civilă a renunțat la cele

morale la primul termen de judecată menționat, pentru ca ulterior să revină și

să solicite despăgubiri pentru daune morale în cuantum de 5.000 RON;

manifestarea de voință a inculpatului a fost interpretată ca fiind una de

renunțare la beneficiul caracterului irevocabil al declarației inițiale a

părții civile.

Cu privire la

despăgubirile pentru daune materiale solicitate de partea civilă M.T. s-a

reținut că acestea reprezintă o formă de reparație pentru cheltuielile de

spitalizare, în limita sumei de 600 de RON, și că acordul de plată al

inculpatului exonerează partea civilă de obligația de administra alte probe în

dovedirea existenței și întinderii acestora.

În ceea ce privesc

despăgubirile pentru daune materiale solicitate de partea civilă Spitalul

Județean de urgență Slatina s-a reținut aceiași concluzie cu privire la

îndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale prevăzute de art. 998, 999 C.

civ., luându-se act de acordul de despăgubire pentru jumătate din sumă din

partea inculpatului, iar pentru întreaga sumă pretinsă (14.949,12 RON) -dovada

cuantumului acesteia prin decontul întocmit de spital ce cuprinde desfășurarea

pe elemente de cheltuieli a tratamentul medical și a celorlalte consumuri

ocazionate de internarea medicală a victimei pe durata a 23 de zile, din

intervalul 23 august 2011 și 15 septembrie 2011, în secția chirurgie.

Totodată, s-a reținut

că dobândirea calității procesuale de parte civilă a spitalului a avut loc ca

urmare a operațiunii de subrogație prin plată în drepturile părții vătămate,

prin avansarea cheltuielilor de spitalizare a victimei, ce a avut drept

consecință faptul că drepturile civile aflate în conținutul raporturilor

juridice cu inculpatul să revină spitalului, ca parte civilă.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul

Olt și inculpatul T.I.

Parchetul a solicitat

admiterea apelului, desființarea sentinței penale și condamnarea inculpatului

la pedepse cu închisoarea într-un cuantum mai ridicat, deducerea arestului

preventiv la zi și menținerea stării de arest, susținând că pedeapsa aplicată

inculpatului în primă instanță este neîndestulătoare avându-se în vedere faptul

că victima locuia singură, iar leziunile de violență i-au pus în primejdie

viața, dar și împrejurarea că inculpatul care este cunoscut cu antecedente

penale mai este cercetat și pentru alte infracțiuni comise cu violență.

Inculpatul a solicitat

reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege ca urmare a reținerii

art. 74, 76 C. pen., în raport de faptul că a recunoscut și regretat fapta

comisă și a cooperat cu organele de anchetă.

Prin Decizia penală

nr. 233 din 3 iulie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze

cu minori a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt

împotriva Sentinței penale nr. 13 din 31 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul

Olt în Dosarul nr. 3706/104/2011, a desființat sentința în parte, în latură

penală, iar în rejudecare:

În baza art. 20 alin.

(1) raportat la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 320

1

alin. (1) - (7) C. proc. pen. a condamnat pe inculpatul T.I. la pedeapsa de 6

ani închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev.

de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 192

alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 320

1

alin. (1) - (7) C.

proc. pen. a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit.

a) C. pen. și art. 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate

inculpatului în pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 ani închisoare și 3 ani

interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 71 C. pen.

a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C.

pen., ca pedeapsă accesorie.

A făcut aplicarea

art. 57 C. pen.

În baza art. 88 C.

pen. și art. 350 C. proc. pen. a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului

perioada prevenției, în continuare, de la 31 ianuarie 2012, la zi și a menținut

starea de arest preventiv a inculpatului.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

Prin aceiași decizie

a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul T.I., acesta fiind

obligat la cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut ca întemeiat motivul invocat de parchet,

vizând netemeinicia hotărârii, constatând că pedeapsa aplicată inculpatului a

fost dată cu încălcarea disp. art. 52 C. pen. și art. 72 C. pen. privind scopul

pedepsei și criteriile de individualizare ale acesteia.

În acest sens s-a

reținut că, potrivit textelor de lege sus-menționate, la stabilirea și

aplicarea pedepselor, se ține seama de limitele de pedeapsă prevăzute de lege,

care în speță sunt de la 10 la 20 de ani, de gradul de pericol social concret

al faptei comise, de persoana inculpatului, dar și de împrejurările care

atenuează sau agravează răspunderea penală.

Astfel, instanța de

prim control judiciar a apreciat că, prin prisma criteriilor de individualizare

prevăzute de dispozițiile art. 72 C. pen., pedeapsa aplicată inculpatului T.I.

este greșit individualizată în ceea ce privește cuantumul, fiind prea blândă,

astfel încât se impune majorarea acesteia.

În acest sens, examinând

actele și lucrările dosarului, a constatat că, în raport de modalitatea

concretă de săvârșire a faptelor, numărul și gravitatea leziunilor cauzate

părții vătămate, urmarea produsă - punerea în primejdie a vieții acesteia,

inculpatul a acționat cu o violență deosebită, în sensul că după ce a pătruns,

fără drept, pe timp de noapte în domiciliul părții vătămate, a prins-o de păr,

a tras-o afară din casă și a lovit-o de mai multe ori cu muchia unui topor,

apoi, a lovit-o cu picioarele, sărind pe ea și cauzându-i multiple leziuni

printre care și pneumotorax, viața victimei fiind salvată doar datorită

intervenției chirurgicale și asistenței medicale de specialitate.

În plus, s-a apreciat

că violența inculpatului rezultă și din împrejurarea că acesta mai este

cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, prev. de

art. 182 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, la 19 ianuarie 2011, i-a

aplicat o lovitură în ochi cu un cuțit numitului Ș.N., cauzându-i o infirmitate

fizică permanentă, leziunile produse necesitând pentru vindecare 70 - 75 zile

îngrijiri medicale.

De asemenea, s-a

reținut că din fișa de cazier judiciar a inculpatului rezultă că a suferit

anterior mai multe condamnări penale, fiind sancționat administrativ de 8 ori,

iar din probatoriile administrate rezultă că aceste este cunoscut pe raza

localității de domiciliu ca un element deosebit de violent.

Așa fiind și pentru

motivele arătate, în temeiul disp. art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.,

instanța de control judiciar a admis apelul declarat de parchet, a desființat

sentința, în latură penală, iar în baza art. 20 alin. (1) raportat la art. 174

alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 320

1

alin. (1) - (7) C.

proc. pen., a condamnat pe inculpatul T.I. la pedeapsa de 6 ani închisoare și 3

ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin.

(1) lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 192

alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 320

1

alin. (1) - (7) C.

proc. pen., a dispus condamnarea aceluiași inculpat la pedeapsa de 3 ani

închisoare.

În baza art. 33 lit.

a) C. pen. și art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate

inculpatului în pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 ani închisoare și 3 ani

interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 71 C.

pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a)

și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

A făcut aplicarea

art. 57 C. pen.

În baza art. 88 C.

pen. și art. 350 C. proc. pen., a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului

perioada prevenției, în continuare, de la 31 ianuarie 2012, la zi și a menținut

starea de arest preventiv a inculpatului.

S-au menținut

celelalte dispoziții ale sentinței.

Cu privire la apelul

declarat de inculpatul T.I., instanța de apel a apreciat că acesta este

nefondat, reținând că la dosarul cauzei nu există împrejurări de fapt și de

drept care să justifice reținerea în favoarea inculpatului a circumstanțelor

judiciare atenuante, cu consecința reducerii pedepsei sub minimul special

prevăzut de lege.

În raport de aceste

împrejurări, în temeiul disp. art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins

ca nefondat apelul declarat de inculpat.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul T.I., solicitând admiterea

recursului, casarea, în parte, a hotărârilor atacate, iar în rejudecare,

reducerea pedepsei sub limita minimă specială prevăzută de lege, ca urmare a

valorificării ca și circumstanță atenuantă a atitudinii sincere și cooperante a

inculpatului.

Examinând cauza în

raport de criticile formulate, dar și din oficiu, conform prevederilor art. 385

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

considerentele avute în vedere fiind următoarele:

La stabilirea

situației de fapt, instanțele de judecată au analizat în mod pertinent probele

administrate la urmărirea penală, constatând justificat vinovăția inculpatului

T.I. în săvârșirea infracțiunilor de tentativă de omor și violare de domiciliu

prev. de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen. și

art. 192 alin. (1) și (2) C. pen., ambele cu aplicarea art. 320

1

C.

proc. pen.

Trecând la analiza

criticilor formulate în recurs de inculpatul T.I., care se circumscriu cazului

de casare prev. de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte

constată că acestea sunt neîntemeiate, modalitatea de individualizare judiciară

a pedepselor aplicate inculpatului, stabilită de instanța de fond și ajustată

în mod adecvat de instanța de apel, corespunzând unei juste aplicări a

criteriilor prev. de art. 72 C. pen.

Astfel, se constată

că, în raport de modul de concepere a activității infracționale - după ce a

pătruns, fără drept, pe timp de noapte, în domiciliul părții vătămate, a

prins-o de păr, a tras-o afară din casă și a lovit-o de mai multe ori cu muchia

unui topor, iar ulterior cu picioarele, sărind pe ea și cauzându-i multiple

leziuni printre care și pneumotorax - numărul și gravitatea leziunilor cauzate

părții vătămate, urmarea produsă - punerea în primejdie a vieții acesteia care

a fost salvată doar datorită intervenției chirurgicale și asistenței medicale

de specialitate, conduita anterioară a inculpatului - a suferit mai multe

condamnări penale, fiind sancționat administrativ de 8 ori, conduita

postdelictuală a inculpatului care a recunoscut fapta, instanța de apel a

efectuat o justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, sub aspectul

cuantumului pedepselor principale și a celei rezultante, precum și a

modalității de executare a acesteia, dar și a conținutului pedepsei complementare,

fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen.

În concret, în

procesul de individualizare judiciară a pedepselor, în mod corect, instanța de

apel a avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de textele incriminatoare,

ajustate conform disp. art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. (între 3

ani și 4 luni - 6 ani și 8 luni pentru infracțiunea prev. de art. 20 alin. (1)

raportat la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen. și între 2 ani și 6 ani și 8 luni

pentru infracțiunea prev. art. 192 alin. (1) și (2) C. pen.), gradul de pericol

social deosebit al faptelor reliefat de modul și mijloacele utilizate pentru

săvârșirea infracțiunilor, împrejurările în care au fost comise și urmările

produse, natura relațiilor sociale ce au fost încălcate, profilul socio-moral

al inculpatului care fost sancționat administrativ pentru săvârșirea mai multor

fapte penale și care este cercetat și pentru săvârșirea infracțiunii de

vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 alin. (2) C. pen., săvârșită asupra

numitului Ș.N., dar și atitudinea procesuală sinceră a acestuia, valorificată

prin aplicarea beneficiului art. 320

1

C. proc. pen., apreciindu-se,

în mod justificat, că aplicarea unei pedepse rezultante de 6 ani cu executare

în regim penitenciar este în măsură să asigure realizarea scopurilor de

exemplaritate și cel educativ, în îndreptarea atitudinii inculpatului față de

comiterea de infracțiuni și resocializarea sa viitoare pozitivă.

În acest sens se

constată că solicitarea inculpatului formulată în recurs, de reducere a

pedepselor sub limita minimă specială prevăzută de lege, ca urmare a

valorificării ca și circumstanță atenuantă a atitudinii sincere și cooperante

pe care a adoptat-o în cursul procesului penal, este neîntemeiată întrucât

sinceritatea inculpatului a fost deja valorificată prin aplicarea beneficiului

disp. art. 320

1

C. proc. pen., acesteia neputându-i-se acorda dublă

valență.

În consecință,

nefiind fondate criticile invocate de inculpatul T.I. și cum nu se constată

existența altor motive, susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu,

Înalta Curte, în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Având în vedere disp.

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul T.I. împotriva Deciziei penale nr.

233 din 03 iulie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze

cu minori.

Deduce din pedeapsa

aplicată inculpatului timpul reținerii și arestării preventive de la 26 august

2011 la 11 septembrie 2012.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se

va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 11 septembrie 2012.

Procesat de GGC - LM