ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1322/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1322/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 115 din

05 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș în baza ari 11 pct. 2 lit. a) C.

proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul Ș.Ș.T.,

pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită prevăzută de art. 254 alin.

(2) C. pen. raportat la art. 6, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și

trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din legea

nr. 78/2000.

Pentru a

pronunța această sentință, prima instanță a constatat următoarele:

Prin rechizitoriul

nr. 391/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, a fost trimis în

judecată, în stare de libertate, inculpatul Ș.Ș.T., pentru săvârșirea

infracțiunilor de luare de mită și trafic de influență, prev. de art. 254 alin.

(2) C. pen. rap. la art. 6, 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ari 257 C. pen.

rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În fapt, s-a

reținut că la mijlocul lunii mai 2010, martora I.K., care locuiește în Spania,

a venit în vizită la rudele din România, împreună cu soțul ei, martorul I.Ș. și

fetița lor I.A.Ș., născută în Spania. Pentru a efectua această călătorie cu

fiica sa minoră, care nu avea certificat de naștere emis de autoritățile române

și nici pașaport, martora I.K. s-a prezentat la Ambasada României - Secția

Consulară din Madrid, de unde a primit titlul de călătorie valabil de la 14 mai

2010 la 13 iunie 2010. Acesta și un certificat de naștere emis de autoritățile

spaniole au fost documentele pe care martora I.K. le-a prezentat la control

lucrătorilor poliției de frontieră din statele tranzitate, inclusiv la intrarea

în România, martora având reprezentarea că poate folosi titlul de călătorie și

pentru a se întoarce în Spania.

În data de 02

iunie 2010 familia Ispas trebuia să se întoarcă în Spania și aveau locuri

rezervate în avionul care pleca la ora 16,50 de pe aeroportul din Budapesta,

deplasarea spre Budapesta urmând să fie făcută cu autoturismul denunțătorului G.L.A.

Astfel, la data

de 02 iunie 2010, denunțătorul G.L.A. a plecat spre Budapesta împreună cu I.K.,

I.Ș., I.A.Ș. și S.P. unchiul său. cu un autoturismul de culoare roșie.

Conform

declarațiilor denunțătorului și ale martorilor, în jurul orei 13,30 au ajuns în

P.C.T.F. Cenad, pe sensul de ieșire din țară, un lucrător al poliției de

frontieră române, identificat ulterior ca fiind martorul C.V.N., a venit la

mașina denunțătorului și a solicitat documentele pasagerilor, iar denunțătorul

i-a înmânat pașaportul său și pașapoartele martorilor I.K., I.Ș., S.P.

După ce

martorul C.V.N. a verificai pașapoartele, s-a uitat în mașină, a văzut fetița

și a cerut actele ei, iar denunțătorul i-a înmânat documentele pe care le

aveau, pe care le folosiseră la intrarea în țară și despre care știau că sunt

valabile și suficiente.

Martorul C.V.N.

s-a uitat la documentele primite și le-a comunicat faptul că titlul de

călătorie primit de la Ambasadă nu este valabilă decât pentru intrarea în țară,

moment în care denunțătorul l-a întrebat ce trebuie să facă, având în vedere că

trebuie să ajungă la aeroportul din Budapesta, biletele de avion fiind deja

plătite. C.V.N. i-a spus denunțătorului că merge să se consulte cu colegul său,

care era în ghereta de pe sensul de ieșire din țară, pentru a vedea dacă

documentele respective sunt valabile sau nu, plecând cu toate documentele lor.

După puțin timp,

la mașina denunțătorului a venit un alt lucrător de poliție, care a ieșit din

gheretă și pe care denunțătorul și martorii l-au recunoscut ulterior ca fiind Ș.Ș.T.,

i-a cerut denunțătorului să scoată mașina de pe pistă, ca să nu încurce

traficul, și să vină la el, după care s-a întors în gheretă.

Urmare a

acestei solicitări, denunțătorul a parcat mașina în lateralul pistei de ieșire

din țară, s-a dat jos din mașină și i-a cerut cumnatului său, martorul I.Ș., să

meargă împreună cu el la ghereta polițistului, Ș.Ș.T. unde le-a cerut să intre

și să închidă ușa.

Fiind în

ghereta lucratorilor de poliție, denunțătorul i-a întrebat pe inculpat ce

probleme sunt cu actele fetiței, iar acesta, care avea documentele lor, i-a

explicat că titlul de călătorie primit de la Ambasada României din Madrid era

valabil doar pentru intrarea în țară, iar pentru ca minora să poată părăsi

România fie trebuie să aibă pașaport individual, fie trebuie ca ea să figureze

în pașaportul unuia dintre părinți. In momentul în care a aflat că nu au

documentele necesare continuării călătoriei, denunțătorul l-a întrebat pe

inculpat ce ar trebui să facă, deoarece sora sa trebuie să prindă avionul.

Acesta a fost

contextul în care, de față cu martorul I.Ș., învinuitul Ș.Ș.T. i-a cerut

denunțătorului suma de 450 euro pentru a putea să treacă frontiera cu fetița,

tară a avea probleme. Astfel, inculpatul i-a spus denunțătorului că, pentru a-i

permite ieșirea din țară cu minora I.A.Ș., trebuie să-i dea lui 50 euro și că a

vorbit și cu colegii săi, polițiștii de frontieră maghiari, pe lângă care l-a

lăsat să înțeleagă că are influență și îi poate determina să le permită

intrarea în Ungaria, deși nu au documentele necesare pentru minoră, dacă le

remite, prin intermediu] său, suma de 400 euro.

Având în vedere

suma mare de bani pretinsă de inculpat, denunțătorul și martorul I.Ș. i-au

cerut permisiunea de a se întoarce la mașină, ca să se sfătuiască cu I.K. și S.P.

și pentru a stabili ce vor face și dacă au sumele de bani pretinse de învinuit.

Cei doi martori

s-au dus la mașină și le-au povestit celorlalți doi martori ce s-a întâmplat,

discuțiile purtate și care sunt pretențiile inculpatului, situație care a creat

o stare de tensiune între pasagerii mașinii.

Datorită

situației în care se aflau, martorul I.Ș. s-a hotărât inițial să-i dea

inculpatului sumele de bani pretinse, deoarece el trebuia să se prezinte la

serviciu, în Spania, și, dacă pierdeau avionul, pierdeau și banii plătiți

pentru bilete. Martorul I.Ș. le-a spus denunțătorului, soției și unchiului său

că este disperat, că nu are ce să facă și, dacă are, banii necesari, chiar dacă

este o sumă mare, va da banii ceruți de polițist ca să le permită să treacă

frontiera și sa-și continue călătoria.

În această

situație, denunțătorul i-a spus cumnatului său că el nu este de acord să-i dea

vreun ban polițistului, mai ales că nu avea decât 450 euro și aveau un drum

lung de parcurs până ajungeau acasă, că nu are rost să-i dea polițistului o

sumă așa de mare de bani, să rămână tară bani și apoi să nu fie lăsat să plece

de pe aeroportul din Budapesta. Toate aceste argumente l-au convins pe martorul

I.Ș., care a fost de acord cu denunțătorul și cei doi s-au hotărât să nu-i

remită nicio sumă de bani inculpatului.

După ce au luat

această hotărâre, denunțătorul s-a dat jos din mașină, s-a dus la ghereta în

care era inculpatul Ș.Ș.T., căruia i-a spus că nu este de acord să-i dea banii,

suma fiind prea mare, iar acesta i-a cerut să se întoarcă la mașină, unde a

venit și le-a restituit actele, îndrumându-i pe pista de pe sensul de intrare

în România.

În cursul

aceleiași zile, martorul G.L.A. a sesizat telefonic:, lucrătorii D.G.A. în

legătură cu fapta de corupție al cărei subiect pasiv fusese, iar a doua zi a

formulat în scris denunțul.

Analizând

actele și lucrările dosarului, în raport de probatoriul administrat tribunalul

a reținut următoarele aspecte:

Potrivit

actului de inculpare, inculpatul Ș.Ș.T. este acuzat că a săvârșit infracțiunile

de luare de mită și trafic de influență, ambele în modalitatea pretinderii de

bani. Pretinderea de bani ar fi avut loc cu ocazia unei discuții purtate

exclusiv între inculpat, pe de o parte, și martorii G.L.A., I.Ș., pe de altă

parte. Discuția ar fi avut loc într-o gheretă de la punctul de trecere al

frontierei, iar de față ar fi fost doar inculpatul și cei doi martori. Alte

mijloace de probă referitoare la această conversație și la conținutul acesteia

(interceptări audio-video, organizarea unui flagrant, etc.) nu există, iar

inculpatul a negat constant că ar fi avut vreo discuție cu cei doi martori.

Instanța de

fond a apreciat că acuzația de pretindere a unor sume de bani nu poate ii

dovedită exclusiv cu declarațiile celor doi martori. Sub acest aspect s-a

arătat în primul rând că cei doi martori sunt persoane interesate în cauză,

fiind direct afectate de pretinsul refuz al inculpatului de a permite ieșirea

din țară a minorei I.A.Ș., pe care martorii o însoțeau (I.Ș. fiind tatăl

minorei, iar G.L.A. fiind unchiul acesteia). În al doilea rând, s-a arătat că

activitatea zilnică a inculpatului presupune contacte directe cu un număr mare

de persoane interesate să intre sau să iasă din țară, iar în această activitate

se întâmplă ca unora dintre aceste persoane să li se refuze intrarea sau

ieșirea din țară, ca urmare a lipsei documentelor legale sau datorită altor

impedimente.

În al treilea

rând, este necontestat că în cazul de față minorei I.A.Ș. îi lipsea

documentația legală pentru ieșirea din țară, motiv pentru care mama acestei I.K.a

s-a și ocupat de obținerea documentelor necesare (un pașaport, astfel cum

rezultă din declarația martorului G. - fila 25 dosarul tribunalului).

În contextul în

care mărturiile provin de la persoane cu interes evident în cauză, iar

inculpatul neagă constant că ar avut vreo discuție cu cei doi martori, instanța

de fond a apreciat că era absolut necesar ca susținerile martorilor să fie

coroborate cu alte mijloace de probă din care să rezulte dacă s-a discutat cu

inculpatul și ce anume s-a discutat. În lipsa acestor mijloace de probă,

vinovăția inculpatului nu poate fi stabilită tară urmă de îndoială. Această

constatare este și mai evidentă dacă, ipotetic, s-ar face abstracție de

declarațiile celor doi martori, întrucât restul materialului probator este

irelevant pentru dovedirea elementului de fapt esențial, și anume conținutul

pretinsei discuții dintre martori și inculpat.

În concluzie,

prima instanță a constatat că materialul probator administrat în cursul

procesului penal nu este de natură să înlăture prezumția de nevinovăție a

inculpatului, situație în care dubiul profită inculpatului, pronunțându-se

achitarea acestuia în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Împotriva

acestei sentințe Tribunalului Timiș au declarat apel Parchetul de pe lângă

Tribunalul Timiș și inculpatul Ș.Ș.T.

În motivarea

apelului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș arată că hotărârea apelată

este netemeinică întrucât printr-o inteipretare eronată a materialului probator

s-a dispus achitarea inculpatului pentru comiterea infracțiunilor de luare de

mită și trafic de influență. In acest sens s-a susținut că instanța de fond a

înlăturat declarațiile denunțătorului și a martorului I.Ș. pe motiv că nu se

coroborează cu alte mijloace de probă din care rezultă învinuirea, însă a omis

să observe că aceste depoziții nu sunt singurele probe relevante în cauză, ci sunt

susținute și de declarațiile martorilor S.P. și I.K. care confirmă prezența

grupului familial în P.T.C.F. Cenad în ziua respectivă, 02 iunie 2010 și la ora

la care denunțătorul vorbește în convorbirea cu operatorul de la tel. Verde D.G.A.,

ora 13,30, de vigneta aflată la dosar, de declarațiile martorilor asistenți

care au participat la efectuarea recunoașterilor două fotografi a mculoafukii Ș.Ș.T.

și a martorului C.V.N., în ziua următoare denunțului.

În motivarea

apelului inculpatului apelant, s-a solicitat admiterea apelului, desființarea

sentinței apelate și în rejudecare, schimbarea temeiului achitării din art. 10

lit. c) C. proc. pen. în ari 10 lit. a) C. proc. pen. In motivare s-a arătat că

din întregul material administrat în cauză nu rezultă în nici un caz existența

faptei și implicit vinovăția inculpatului.

S-a susținut că

întreaga stare de fapt se încearcă a fi probată cu declarațiile denunțătorului

și a rudelor acestora, toți deplasându-se cu același autoturism, or un asemenea

mod de a proba infracțiunea de gravitatea celei reținute în sarcina

inculpatului, nu poate fi acceptat. In contradicție cu practica existentă în

materie, nu a existat o încercare de prindere în flagrant deși ar fost timp

suficient până la ieșirea din tură a inculpatului.

S-a mai

criticat și modalitatea în care a fost efectuată recunoașterea după fotografie,

deoarece celor trei persoane care au efectuat recunoașterea după fotografie li

s-a prezentat aceeași planșă fotografică fără a schimba dispoziția

fotografiilor pe planșă, cum ar fi trebuit să se procedeze în cazul

recunoașterilor succesive, aspecte relevate de martorii asistenți la această

procedură.

De asemenea,

s-a mai arată că inculpatul a fost privat de posibilitatea de a se confrunta cu

doi dintre martorii acuzării pe parcursul întregului proces penal, fiind

încălcat dreptul Ia un proces echitabil și dreptul la apărare.

Prin Decizia

penală 190/ A din 08 octombrie 2012 Curtea de apel Timișoara a admis apelul

declarat de inculpatul Ș.Ș.T., a desființat sentința penală apelată în sensul

schimbării temeiului juridic al achitării inculpatului, respectiv art. 11 pct.

2 lit. a) C. proc. pen. rap. Ia art. 10 lit. a) C. proc. pen. și a fost respins

nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș.

Pentru a

pronunța această decizie Curtea de apel a apreciat că starea de fapt reținută

de prima instanță este corectă, fiind rezultatul evaluării probelor

administrate în cursul urmăririi penale, coroborate cu declarațiile

inculpatului.

Potrivit

actului de inculpare, numitul Ș.Ș.T. este acuzat că a săvârșit infracțiunile de

luare de mită și trafic de influență, ambele în modalitatea pretinderii de

bani. Pretiiiderea de bani ar fi avut loc cu ocazia unei discuții purtate

exclusiv între inculpat, pe de o parte, și martorii G.L.A., I.Ș., pe de altă

parte, iar discuția s-ar fi purtat într-o gheretă de la punctul de trecere al

frontierei, de față fiind inculpatul și cei doi martori. Curtea a constatat că

alte mijloace de probă referitoare la această conversație și la conținutul

acesteia (interceptări audio-video, organizarea unui flagrant, etc.) nu există,

iar inculpatul a negat constant că ar fi avut vreo discuție cu cei doi martori.

Starea de fapt descrisă în actul de inculpare, a fost probată cu declarațiile

denunțătorului și a rudelor acestora, toți deplasându-se cu același autoturism,

instanța de apel arătând că un asemenea mod de a proba infracțiunea nu poate fi

acceptat.

Practica

judiciară în materie în ceea ce privește infracțiunile de luare de mită și

respectiv trafic de influență vizând persoanele publice cu atribuții de

serviciu implicând exercițiul autorității statului, este în sensul inculpării

acestora pe baza și a altor mijloace de probă, cu aparatură tehnică, fiind

corectă concluzia Tribunalului că materialul probator administrat în cursul

procesului penal nu este de natură să înlăture prezumția de nevinovăție a

inculpatului, în contextul în care mărturiile provin de la persoane cu interes

evident în cauză.

Curtea a

constatat că instanța de fond, pentru a-și forma propria convingerea cu privire

la vinovăția ori, dimpotrivă, nevinovăția inculpatului, a readministrat

întregul probatoriu de la urmărirea penală. În apel nu au mai existat probe

suplimentare, fiind examinate aceleași probe de la dosarul cauzei, instanța

găsind corectă soluția de achitare a inculpatului, însă, schimbând temeiul

juridic al achitării, ca fiind cel prevăzut la art, 10 lit. a) C.proc.pen

(faptele de care este acuzat inculpatul, nu există), pentru că în caz contrar,

ar trebui să fie acuzată o altă persoană, iar până în acest moment procesual nu

s-a cerut extinderea procesului cu privire la alte persoane.

În raport de

aceste considerente, Curtea de apel Timișoara admis apelul inculpatului sub

aspectul schimbării temeiului soluției de achitare și a respins apelul

parchetului ca nefondat.

Împotriva

acestei decizii a formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara. Prin motivele de recurs formulate în scris, Ministerul Public a

invocat cazurile de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 9 și 18 C. proc.

pen. In acest sens, s-a arătat că motivarea soluției contrazice dispozitivul în

sensul că instnța de apel menționează în considerente "că apelurile

inculpaților sunt nefondate, urmând a fi admis apelul procurorului", iar

în dispozitiv admite apelul inculpatului și îl respinge pe cel al parchetului,

și totodată faptul că decizia din apel este rezultatul unei interpretări

eronate a materialului probator administrat.

Cu ocazia

dezbaterilor asupra recursului, parchetul a invocat și cazul de casare prevăzut

de dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., arătând

că instanțele au omis să se pronunțe cu privire Ia unele dintre probele

administrate care erau esențiale în cauză, respectiv transcrierea discuției

telefonice a denunțătorului cu operatorul telefonic al D.G.A. precum și vinieta

care se regăsea la dosar.

Analizând

decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a cazurilor de casare

invocate, dar și în limitele prevăzute de dispozițiile art. 385 alin. (3) C.

proc. pen., Înalta Curte constată că recursul parchetului de pe lângă Curtea de

Apel timișoara este nefondat.

Astfel, în ceea

ce privește cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 385

9

alin.

(1) pct. 9 C. proc. pen., Înalta Curte constată că ceea ce se critică de către

parchet este doar o evidentă eroare materială.

Din

considerentele deciziei instanței de apel rezultă că aceasta a achiesat în

totalitate la situația de fapt stabilită de către instanța de fond, însă a

apreciat că temeiul achitării este greșit, acesta fiind dat de dispozițiile

art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât reținerea art. 10 lit. c) C. proc. pen.

ar fi însemnat ca o altă persoană să fie autorul faptei, iar ceea ce nu s-a

putut demonstra dincolo de orice îndoială rezonabilă este chiar existența

faptei.

Conținutul

motivării nu conduce decât la soluția pronunțată în dispozitiv, eroare

materială (constând cel mai probabil din preluarea frazei introductive dintr-o

altă hotărâre) rezultând cu evidență și din faptul că instanța se referă Ia

apelurile inculpaților, în condițiile în care în cauză este inculpată o singură

persoană, respectiv inculpatul Ș.Ș.T.

Ca atare,

considerând că nu se poate reține existența unei contradicții între

considerente și dispozitiv, împrejurările invocate de către parchet urmând a fi

corectate ulterir în procedura prevăzută de art. 195 C. proc. pen., Înalta

Curte constată neîntemeiate criticile aduse deciziei sub acest aspect.

Nici cazul de

casare prevăzut de dispozițiile art. 385 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. nu

este incident în cauză.

Potrivit

textului invocat hotărârile sunt suspuse casării atunci când instanța nu s-a

pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare

sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale

pentru părți de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția

asupra procesului. Teza a II-a a dispozițiilor art. 385

9

alin. (1)

pct. 10 C. proc. pen., respectiv omisiunea instanței de a se pronunța cu

privire la probele administrate este incidență atunci când este îndeplinită și

condiția finală prevăzută de textul de lege, respectiv atunci când aceste probe

puteau să infuențeze soluția asupra procesului.

În prezenta

cauză, parchetul susține că instanțele ar fi omis să analizeze în contextul

întregului material probator, conținutul convorbirii martorului denunțător cu

operatorul de la tel Verde D.G.A. și vigneta aflată la dosar.

Înalta Curte

constată că într-adevăr, nici instanța de fond și nici cea de apel nu au

analizat cele două înscrisuri, însă împrejurarea nu poate atrage

aplicabilitatea dispozițiilor legale invocate, în condițiile în care acestea nu

erau de natură să influențeze soluția asupra procesului, în sensul constatării

vinovăției inculpatului.

Astfel,

aspectele din convorbirea martorului G.L.A. cu operatorul D.G.A. sunt aceleași

ca cele care rezultă din denunțul formulat de acest martor și din declarația

dată ulterior în cursul urmăririi penale și în fața instanței de fond. În ceea

ce privește vinieta pentru autoturismul, aparținând denunțătorului, depusă la

dosar, Înalta Curte constată că aceasta ar putea demonstra cel mult prezența

martorului, la data de 02 iulie 2010 în zona punctului de lucru Cenad, de unde

a fost achiziționată vinieta necesară pentru a se putea circula în Ungaria, în

nici un caz conținutul discuției pe care denunțătorul G.L.A., împreună cu

martorul I.Ș. susțin că ar fi avut-o cu inculpatul Ș.Ș.T.

Mai mult decât

atât, în cursul cercetării judecătorești în fața instanței de fond, inculpatul

a achiziționat personal și a depus la dosar două viniete pentru autoturismul

aparținâd denunțătorului, achiziționate la date diferite (filele 93, 94 dosar

fond), împrejurare ce demonstrază că existența vinietei pe care este menționat

numărul de înmatriculare al unui autoturism nu dovedește în mod indubitabil

prezenta acelui autoturism în locul de unde acesta a fost cumpărată.

Ca atare, cele

două probe invocate, deși nu au fost analizate de către niciuna dintre

instanțe, și, sub acest aspect hotărârile sunt criticabile, nu sunt de natură a

conduce la incidența dispozițiilor art. 385 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.

În ceea ce

privește cazul de casare pev. de art. 385

1

alin. (1) pct. 18 C.

proc. pen., Înalta Curte reține că grava eroare constă într-o evidentă

stabilire eronată a faptelor în existența sau inexistența lor, în natura lor

ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a

probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu

condiția să fi influențat soluția adoptată. Eroarea gravă de fapt presupune

deci reținerea unei împrejurări esențiale fără ea probele administrate să o

susțină sau o nereținere a unei astfel de împrejurări esențiale, deși probele

administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a

probelor.

În cauză se

constată că soluția de achitare a inculpatului nu este rezultatul denaturării

conținutului probelor ci a constatării insuficienței acestora pentru a înlătura

prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul, ambele instanțe făcând

aplicarea principiului in dubio pro reo.

Astfel, în

condițiile în care organele judiciare nu au dat curs sesizării martorului G.L.A.

prin organizarea unei acțiuni de prindere în flagrant, doar depozițiile

denunțătorului și ale martorului I.Ș. referitoare la dicuțiile purtate cu

inculpatul Ș.Ș.T., precum și a persoanelor de îi însoțeau, toți membri ai

aceleiași familii (I.K. și S.P.) nu au fost considerate suficiente pentru

demonstrarea vinovăției inculpalului, mai ales că niciunul dintre lucrătorii

poliției de frontieră care, în data de 02 iulie 2010 au fost de serviciu în P.C.T.F.

Cenad nu au confirmat existența vreunui incident legat de prezentarea în

punctul de frontieră a unui minor care nu îndeplinea condițiile legale pentru a

putea călători în străinătate (martorii C.V.N. și Z.M.C.).

Chiar admițând

că prezența denunțătorului și martorilor I.Ș., I.K. și S.P. la data de 02 iulie

2012 la P.C.T.F Cenad și încercarea acestora de părăsire a teritoriului țării

este demonstrată de existența rovinetei achiziționată în scopul de a putea

călători pe teritoriul Ungariei, recunoscând ca în cauză au fost administrate

și probe în sprijinul învinuirii, Înalta Curte constată totuși câ îndoiala,

rezultată din(r-un eventual interes al martorilor de sancționare a inculpatului

Ș.Ș.T. față de faptul că nu le-a fost permisă părăsirea teritoriului țării,

ceea ce a condus ia pierderea biletelor de avion și cheltuieli suplimentare,

subzistă.

Cum alte probe

care să conducă la concluzia certă, neechivocă, în sensul vinovăției sau

nevinovăției nu s-au administrat și nici nu există, pentru a se justifica

trimiterea spre rejiidecare în vederea reluării cercetării judecătorești, se

constată că soluția pronunțată de instanțe este în concordanță cu ceea ce

rezultă din actele dosarului, întrucât îndoiala este echivalentă cu o probă

pozitivă de nevinovăție.

În raport de

considerentele anterioare, apreciind neîntemeiate criticile formulate și

constatând că nu se poate reține incidența vreunuia dintre cazurile de casare

care ar putea fi luat în considerare din oficiu, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Înalta Curte va respinge recursul recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara ca nefondat.

Cheltuielile

judiciare generate de recursul parchetului vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva

Deciziei penale nr. 190/ A din 08 octombrie 2012 a Curții de Apel Timișoara,

secția penală, privind pe inculpatul Ș.Ș.T.

Cheltuielile

judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 16 aprilie 2013.