ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 147/2014
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 147/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului de
față;
În baza actelor și
lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 121/PI/3 aprilie
2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 3577/30/2013, în baza art. 522
1
C. proc. pen., s-a respins cererea de rejudecare formulată de petent condamnat
G.T.I., și în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat să achite
în favoarea statului suma de 150 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunța
această hotărâre, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată la data
de 04 martie 2013, sub numărul unic de dosar 3577/30/2013, condamnatul G.T.I. a
arătat că prin Sentința penală nr. 539 din 20 august 1999 a Tribunalului Timiș
pronunțată în Dosarul nr. 3744/P/1999, rămasă definitivă prin neapelare, a fost
condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii
prev. de art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e) C. pen. cu aplicarea art. 37
alin. (1), lit. b) C. pen., susținând că a fost arestat provizoriu în Italia,
în baza mandatului european de arestare emis de Tribunalul Timiș și predat
autorităților române la data de 10 decembrie 2012. Având în vedere că a lipsit
de la judecată în fața instanței de fond, acesta a solicitat rejudecarea cauzei
conform disp. art. 522
1
alin. (1) C. proc. pen.
Din actele și
lucrările dosarului, tribunalul a reținut că prin Sentința penală nr. 539 din
20 august 1999 a Tribunalului Timiș pronunțată în Dosarul nr. 3744/P/1999 s-a
dispus condamnarea inculpatului G.T.I. în temeiul prevăzut de art. 211 alin.
(2) lit. a), d) și e) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., pentru
săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, la pedeapsa de 7 ani închisoare cu
interzicerea exercițiului drepturilor art. 64 C. pen. pe durata prev. de art.
71 - C. pen. În temeiul prev. de art. 88 C. pen. s-a dedus din durata pedepsei
arestului și reținerea preventivă, pe perioada 07 martie - 06 aprilie 1999. În
temeiul prevederilor art. 14, 346 C. proc. pen. și art. 998 C. civ., a fost
obligat inculpatul la plata sumei de 3.000.000 RON despăgubiri către partea
civilă T.D. și a constatat în rest recuperat prejudiciul acestuia. La baza pronunțării
sentinței de condamnare instanța a reținut, în esență, că în data de 06 martie
1999, în jurul orei 23:00, a deposedat pe partea vătămată T.D. cu ajutorul
minorului D.F. de o haină din piele în care se afla suma de 2.000.000 RON
precum și 100 DM, aplicându-i totodată lovituri în zona feței ceea ce a
determinat căderea victimei, faptă care a întrunit la acea vreme conținutul
constitutiv al infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2) lit. a), d)
și e) C. pen. cu aplicarea art. 37 alin. (1), lit. b) C. pen.
Petentul condamnat a
fost cercetat în stare de arest preventiv, fiind pus în libertate pe parcursul
derulării procesului, respectiv la data de 06 aprilie 1999.
Prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 04 martie 2013, petentul a
solicitat declanșarea procedurii de rejudecare după extrădare în temeiul art.
522
1
C. proc. pen., menționând ca a fost reținut și extrădat din
Italia în vederea executării pedepsei de mai sus, fiind predat autorităților
române în data de 10 decembrie 2012.
Analizând ansamblul
materialului probator administrat în cauză, instanța a reținut următoarele:
Potrivit prevederilor
art. 522
1
alin. (1) C proc. pen., în cazul extrădării active a
persoanei judecate și condamnate în lipsă, cauza poate fi rejudecată de către
instanța română care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului.
Prin urmare,
rejudecarea cauzei de către instanța română nu "este obligatorie, cererea
de rejudecare formulată de condamnat putând fi respinsă dacă instanța constată
că cel condamnat a avut cunoștință de procesul penal, întrucât a dat declarații
în cursul urmăririi penale, însă s-a sustras de la judecată, părăsind țara, iar
pe tot parcursul, procesului penal a fost reprezentat de un apărător desemnat
din oficiu. Procedura rejudecării cauzei după extrădarea condamnatului
presupune existența unei etape de admitere în principiu a cererii, chiar dacă
acest lucru nu este prevăzut expres în textul art. 522
1
din C. proc.
pen.
În această etapă,
instanța a examinat dacă hotărârea de condamnare este definitivă, dacă judecata
s-a efectuat în lipsa condamnatului și va fixa limitele în care se va efectua
rejudecarea, luând act de probele propuse de condamnat și pronunțându-se asupra
admiterii lor.
Raportat la aceste
cerințe, tribunalul a apreciat că cererea petentului este neîntemeiată.
S-a considerat că
procedura instituită prin articolul menționat mai sus nu obligă instanța de
judecată la rejudecarea cauzei, fiind lăsată la aprecierea acesteia dacă
procedează la o reanalizare a fondului cauzei, chiar dacă petentul în prezenta
speță nu a fost prezent pe tot parcursul procesului penal care a culminat cu
condamnarea acestuia la pedeapsa închisorii.
La formularea acestei
opinii instanța a avut în vedere că lipsa de la proces aparține culpei
exclusive a inculpatului, că acesta a avut cunoștință de existența procesului
și de primul termen de judecată și că a părăsit țara cu scopul de a se sustrage
de la judecată.
Așa cum rezultă din
conținutul hotărârii de condamnare și din înscrisurile Dosarului de urmărire
penală cu nr. 135/p/1999 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, inculpatul
G.T.I. a fost cercetat și trimis în judecată în stare de arest.
Din conținutul
rechizitoriului rezultă că la data de 28 aprilie 1999 când a fost sesizată instanța,
adresa de citare a petentului era la Penitenciarul Timișoara, împrejurare care
demonstrează că, la acel moment, inculpatul era încarcerat, cunoștea că este
judecat pentru infracțiunea de mai sus precum și termenul stabilit, fiind pus
în libertate până la primul termen de judecată. Din conținutul hotărârii de
condamnare, se observă că a fost dedusă din pedeapsa aplicată perioada de arest
preventiv cuprinsă în intervalul 07 martie - 06 aprilie 1999, ceea ce
demonstrează, de asemenea, că inculpatul a fost pus în libertate pe parcursul
procedurii. Pe parcursul derulării procesului instanța de fond a depus
diligențe pentru identificarea sa și pentru asigurarea prezenței sale la
instanță prin procedura citării cu mandat de aducere.
La dosarul de fond
există procesul-verbal de căutare, care demonstrează că, la foarte scurt timp
de la punerea sa în libertate, inculpatul a părăsit țara, ceea ce echivalează,
în opinia instanței cu o sustragere de la judecată. Totodată, s-a reținut
faptul că, în procedura de fond a cauzei, petentului nu i-a fost încălcat
niciun drept fundamental, acesta a dat declarații în cursul urmăririi penale,
iar pe parcursul judecății a beneficiat de o apărare calificată prin desemnarea
unui apărător din oficiu pentru apărarea intereselor sale procesuale, că
pedeapsa aplicată acestuia a fost orientată către minimul prevăzut de lege
pentru infracțiunea săvârșită, iar vinovăția sa a fost probată prin probele
legal administrate atât în cursul urmăririi penale precum și pe parcursul
judecății. De altfel, așa cum a relatat și în prezenta cauză, inculpatul nu
contestă starea de fapt, în ipoteza admiterii cererii înțelegând că invoce
prevederile art. 320
1
C. proc. pen.
Împotriva acestei
sentințe penale a declarat apel în termen legal condamnatul G.T.I., apel
înregistrat la Curtea de Apel Timișoara la data de 8 mai 2013.
În motivele de apel
se solicită admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și urmare
rejudecării, admiterea cererii de rejudecare după extrădare, întrucât
inculpatul nu a fost prezent la nici un termen de judecată, a fost judecat și
condamnat în lipsă, astfel că nu i s-a oferit posibilitatea de a fi audiat și
de a avea parte de un proces echitabil, cu respectarea dreptului la apărare. În
subsidiar se solicită ca instanța de recurs să admită în principiu cererea de
rejudecare și pe fondul cauzei să pronunțe "o nouă hotărâre de condamnare
și reducerea pedepsei de 7 ani închisoare", motivat de faptul că
inculpatul a recunoscut fapta, a trecut o perioadă mare de timp de la comiterea
acesteia, iar valoarea prejudiciului este modică.
Prin Decizia penală
nr. 166/R din 5 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția
penală, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a fost respins; ca
nefondat apelul declarat de condamnatul G.T.I., împotriva Sentinței penale nr.
121/PI din 3 aprilie 2013 a Tribunalului Timiș.
Analizând sentința
penală apelată din prisma motivelor de apel, precum și din oficiu potrivit art.
379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., instanța de apel a constatat ca apelul
formulat de condamnatul G.T.I. este nefondat, hotărârea pronunțată de
Tribunalul Timiș, fiind, temeinică și legală.
Art. 522
1
C. proc. pen. a fost introdus prin art. 1 pct. 221 din Legea nr. 281/2003 și,
având denumirea marginală de " rejudecarea celor judecați în lipsă în caz
de extrădare" și dispune că "în cazul în care se cere extrădarea unei
persoane judecată și condamnată în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către
instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului".
Scopul reglementării
procedurii rejudecării cauzei după extrădare este garantarea dreptului
persoanei extrădate sau predate în baza unui mandat european de arestare la un
proces echitabil, cu respectarea dreptului la apărare, care presupune
posibilitatea persoanei condamnată în lipsă să fie audiată, de a fi interogați
martori sau alte părți din proces, de a se administra probe în apărare cu
privire la starea de fapt cât și în circumstanțiere.
Legiuitorul a lăsat
la latitudinea instanței de judecată să aprecieze dacă, la situația concretă,
se impune rejudecarea.
Dreptul, la un proces
echitabil își găsește consacrarea atât prin aplicarea în cadrul procedurii,
penale române a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, cât și prin consacrarea acestui principiu în dispozițiile art. 21 alin.
(3) din Constituția României, dar și prin coroborarea tuturor celorlalte
principii prevăzute în C. proc. pen. Pe lângă faptul că acest principiu este
expres prevăzut de dispozițiile constituționale și de prevederile art. 6 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care acesta se
întemeiază și își găsește conținutul tocmai în celelalte principii
"clasice" care guvernează desfășurarea procesului penal, este de
necontestat că judecarea și condamnarea unei persoane în lipsă, indiferent de
motive, este de natură să aducă atingere acestui principiu și implicit să
împieteze asupra actului de justiție.
În materie penală,
prin intermediul Legii nr. 281/2003 legiuitorul a înțeles să introducă instituția
rejudecării în cazul persoanei extrădate, instituție care constituie o cale de
atac extraordinară specială, pentru a garanta principiul dreptului la un proces
echitabil. Acest text de lege nu face nici o distincție între persoana care se
sustrage de la judecată părăsind teritoriul țării, fiind ulterior extrădată
după condamnare și persoana care comite o infracțiune, iar ulterior este
trimisă în judecată și condamnată, fără ca aceasta să fi cunoscut faptul că
împotriva ei s-a declanșat o procedură judiciară, singura condiție fiind aceea
că după condamnare să se obțină extrădarea din statul în care se află.
Rejudecarea are ca
finalitate oferirea posibilității celui condamnat și apoi extrădat să își
exercite dreptul la apărare și în același timp să beneficieze de un proces
penal care să respecte principiul contradictorialității și principiul aflării
adevărului, ce poate primi consistență prin datele și elementele noi pe care
cel care solicită rejudecarea le poate prezenta organelor judiciare, date și
informații care pot releva aspecte noi cu privire la starea de fapt și
activitatea infracțională care a făcut obiectul cauzei.
În același sens este
și practica Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Colozza contra
Italiei, reamintind că o procedură care se desfășoară în lipsa condamnatului nu
este în principiu incompatibilă cu Convenția dacă, acuzatul poate obține
ulterior ca o instanță să statueze din nou, după ce l-a audiat asupra
temeiniciei acuzației în fapt și în drept. Chiar dacă nu se menționează expres
în parag. 1 al art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul
acuzatului de a lua parte la audieri, decurge din obiectul și scopul întregului
articol. După jurisprudența constantă a Curții, renunțarea la un drept garantat
de Convenție trebuie să fie stabilită într-o manieră neechivocă.
În speța de față, în
ceea ce-l privește pe condamnatul G.T.I., întreaga procedură judiciară în fața
primei instanțe s-a desfășurat în lipsa inculpatului care, deși avea cunoștință
despre procesul penal pornit împotriva sa a înțeles să nu se prezinte la
judecată. Despre împrejurarea că inculpatul avea cunoștință despre acuzația de
tâlhărie adusă stă declarația dată de acesta în cursul urmăririi penale, în
care acesta recunoaște săvârșirea faptei reținută în sarcina sa, respectiv
lovirea și deposedarea părții vătămate de geaca din piele și de pantofi,
descriind modalitatea de comitere a faptei. Mai mult, în cursul urmăririi
penale inculpatul a fost reținut la data de 7 martie 1999, iar la data de 8
martie 1999 s-a emis pe numele său mandatul de arestare preventivă nr. 45 de
Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș. Or, în speța de față este vorba de un
acuzat - condamnatul G.T.I. - care a fost notificat personal și după ce a luat
cunoștință de acuzațiile care i s-au adus a refuzat expres să se prezinte și
să-și facă apărarea. Instanța de apel constată că inculpatul a renunțat la
acest drept, deducere care s-a realizat pe baza unei prezumții dedusă din lipsa
sa de la procesul penal pornit împotriva sa.
Împotriva acestei
decizii a formulat recurs condamnatul G.T.I., care a solicitat, potrivit
motivelor de recurs transmise la dosar la data de 14 ianuarie 2014 prin fax,
admiterea recursului, casarea hotărârilor ambelor instanțe și rejudecând,
admiterea în principiu a cererii de rejudecare, constatându-se că aceasta
îndeplinește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, audierea
condamnatului, și reindividualizarea pedepsei aplicate prin luarea în
considerare a tuturor circumstanțelor reale și personale. S-a invocat temeiul
de casare prevăzut de dispozițiile, art. 385
9
pct. 17
2
C.
proc. pen.
Recursul declarat de
condamnat este nefondat pentru următoarele considerente.
Consacrând efectul
parțial devolutiv al recursului, reglementat ca a doua cale de atac ordinară,
art. 385
6
C. proc. pen. stabilește în alin. (2) că instanța de
recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art.
385
9
din același cod. Rezultă, așadar, că în cazul recursului
declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța
nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare
prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care
le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se
circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385
9
C. proc. pen.
Instituind, totodată,
o altă limită a devoluției recursului, art. 385
10
C. proc. pen.
prevede în alin. (2
1
), că instanța de recurs nu poate examina
hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385
9
C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste
cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen
de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura
excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385
9
alin. (3) C.
proc. pen., se iau în considerare din oficiu.
Analizând actele și
lucrările dosarului, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost
pronunțată la data de 5 septembrie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii
nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești (15
februarie 2013).
În acest caz, decizia
atacată este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385
9
C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ sus-menționat,
trebuie precizat că în speța dedusă judecății nu pot fi aplicate dispozițiile
tranzitorii cuprinse în art. II din lege (referitoare la aplicarea în
continuare a cazurilor de care prevăzute de C. proc. pen. anterior
modificării), întrucât acestea vizează exclusiv cauzele penale aflate, la data
intrării în vigoare a legii, în curs de judecată în recurs sau în termenul de
declarare a recursului.
Prin Legea nr.
2/2013, unele cazuri de casare au fost abrogate,. iar altele au fost modificate
substanțial, controlul judiciar realizat prin intermediul recursului
restrângându-se și limitându-se doar ia chestiuni de drept.
În ce privește cazul
de casare prevăzut de art. 385
9
alin. (1) pct. 17
2
C.
proc. pen., invocat de recurentul condamnat se constată că, într-adevăr, acesta
a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin
Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385
9
alin. (3) C. proc. pen.,
în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau
în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către
instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute
de art. 385
10
alin. (1) și (2) C. proc. pen.
Verificând
îndeplinirea acestor cerințe, se observă, însă, ca recurentul condamnat G.T.I.,
prin apărătorul său ales, a transmis la dosar memoriul cuprinzând motivele de
recurs la data de 14 ianuarie 2014, încălcându-și, astfel, obligația ce îi
revenea potrivit art. 385
10
, alin. (2) C. proc. pen., în condițiile
în care primul termen de judecată a fost la data de 31 octombrie 2013.
Ca urmare, față de
această împrejurare, Înalta Curte, ținând seama de prevederile art. 385
10
alin. (2
1
) C. proc. pen., precum și de cele ale art. 385
9
alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 și
care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare
din oficiu și pe cel reglementat de pct. 17
2
al art. 385
9
C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de
recurentul condamnat acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite condițiile
formale prevăzute de art. 385
10
alin. (2) C. proc. pen.
Față de
considerentele arătate mai sus, nerezultând vreun motiv de casare din cele
prevăzute de art. 385
9
alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi
luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385
15
pct. 1 lit. b) din același cod urmează a respinge ca nefondat recursul declarat
de condamnat.
Totodată, în baza
art. 192 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul condamnat va fi obligat la
plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200
RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul
Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de condamnatul G.T.I. împotriva Deciziei penale nr.
166/R din 5 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția
penală.
Obligă recurentul
condamnat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care
onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, se va plăti din
fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în
ședință publică, azi 16 ianuarie 2014.
Procesat de GGC - GV