ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 147/2014

Asupra recursului de față; În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 121/PI/3 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 3577/30/2013, în baza art. 522 1 C. proc. pen., s-a respins cererea de rejudecare formulată de petent condamnat G.T.I., și în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat să achite în favoarea statului suma de 150 RON cu titlu de cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată la data de 04 martie 2013, sub numărul unic de dosar 3577/30/2013, condamnatul G.T.I. a arătat că prin Sentința penală nr. 539 din 20 august 1999 a Tribunalului Timiș pronunțată în Dosarul nr. 3744/P/1999, rămasă definitivă prin neapelare, a fost condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e) C. pen.

cu aplicarea art. 37 alin. (1), lit. b) C. pen., susținând că a fost arestat provizoriu în Italia, în baza mandatului european de arestare emis de Tribunalul Timiș și predat autorităților române la data de 10 decembrie 2012. Având în vedere că a lipsit de la judecată în fața instanței de fond, acesta a solicitat rejudecarea cauzei conform disp. art. 522 1 alin. (1) C. proc. pen. Din actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut că prin Sentința penală nr. 539 din 20 august 1999 a Tribunalului Timiș pronunțată în Dosarul nr. 3744/P/1999 s-a dispus condamnarea inculpatului G.T.I. în temeiul prevăzut de art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, la pedeapsa de 7 ani închisoare cu interzicerea exercițiului drepturilor art. 64 C. pen.

pe durata prev. de art. 71 - C. pen. În temeiul prev. de art. 88 C. pen. s-a dedus din durata pedepsei arestului și reținerea preventivă, pe perioada 07 martie - 06 aprilie 1999. În temeiul prevederilor art. 14, 346 C. proc. pen. și art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3.000.000 RON despăgubiri către partea civilă T.D. și a constatat în rest recuperat prejudiciul acestuia. La baza pronunțării sentinței de condamnare instanța a reținut, în esență, că în data de 06 martie 1999, în jurul orei 23:00, a deposedat pe partea vătămată T.D. cu ajutorul minorului D.F. de o haină din piele în care se afla suma de 2.000.000 RON precum și 100 DM, aplicându-i totodată lovituri în zona feței ceea ce a determinat căderea victimei, faptă care a întrunit la acea vreme conținutul constitutiv al infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e) C. pen.

cu aplicarea art. 37 alin. (1), lit. b) C. pen. Petentul condamnat a fost cercetat în stare de arest preventiv, fiind pus în libertate pe parcursul derulării procesului, respectiv la data de 06 aprilie 1999. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 04 martie 2013, petentul a solicitat declanșarea procedurii de rejudecare după extrădare în temeiul art. 522 1 C. proc. pen., menționând ca a fost reținut și extrădat din Italia în vederea executării pedepsei de mai sus, fiind predat autorităților române în data de 10 decembrie 2012. Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanța a reținut următoarele: Potrivit prevederilor art. 522 1 alin. (1) C proc.

pen., în cazul extrădării active a persoanei judecate și condamnate în lipsă, cauza poate fi rejudecată de către instanța română care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului. Prin urmare, rejudecarea cauzei de către instanța română nu "este obligatorie, cererea de rejudecare formulată de condamnat putând fi respinsă dacă instanța constată că cel condamnat a avut cunoștință de procesul penal, întrucât a dat declarații în cursul urmăririi penale, însă s-a sustras de la judecată, părăsind țara, iar pe tot parcursul, procesului penal a fost reprezentat de un apărător desemnat din oficiu. Procedura rejudecării cauzei după extrădarea condamnatului presupune existența unei etape de admitere în principiu a cererii, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în textul art. 522 1 din C. proc.

pen. În această etapă, instanța a examinat dacă hotărârea de condamnare este definitivă, dacă judecata s-a efectuat în lipsa condamnatului și va fixa limitele în care se va efectua rejudecarea, luând act de probele propuse de condamnat și pronunțându-se asupra admiterii lor. Raportat la aceste cerințe, tribunalul a apreciat că cererea petentului este neîntemeiată. S-a considerat că procedura instituită prin articolul menționat mai sus nu obligă instanța de judecată la rejudecarea cauzei, fiind lăsată la aprecierea acesteia dacă procedează la o reanalizare a fondului cauzei, chiar dacă petentul în prezenta speță nu a fost prezent pe tot parcursul procesului penal care a culminat cu condamnarea acestuia la pedeapsa închisorii.

La formularea acestei opinii instanța a avut în vedere că lipsa de la proces aparține culpei exclusive a inculpatului, că acesta a avut cunoștință de existența procesului și de primul termen de judecată și că a părăsit țara cu scopul de a se sustrage de la judecată. Așa cum rezultă din conținutul hotărârii de condamnare și din înscrisurile Dosarului de urmărire penală cu nr. 135/p/1999 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, inculpatul G.T.I. a fost cercetat și trimis în judecată în stare de arest. Din conținutul rechizitoriului rezultă că la data de 28 aprilie 1999 când a fost sesizată instanța, adresa de citare a petentului era la Penitenciarul Timișoara, împrejurare care demonstrează că, la acel moment, inculpatul era încarcerat, cunoștea că este judecat pentru infracțiunea de mai sus precum și termenul stabilit, fiind pus în libertate până la primul termen de judecată.

Din conținutul hotărârii de condamnare, se observă că a fost dedusă din pedeapsa aplicată perioada de arest preventiv cuprinsă în intervalul 07 martie - 06 aprilie 1999, ceea ce demonstrează, de asemenea, că inculpatul a fost pus în libertate pe parcursul procedurii. Pe parcursul derulării procesului instanța de fond a depus diligențe pentru identificarea sa și pentru asigurarea prezenței sale la instanță prin procedura citării cu mandat de aducere. La dosarul de fond există procesul-verbal de căutare, care demonstrează că, la foarte scurt timp de la punerea sa în libertate, inculpatul a părăsit țara, ceea ce echivalează, în opinia instanței cu o sustragere de la judecată.

Totodată, s-a reținut faptul că, în procedura de fond a cauzei, petentului nu i-a fost încălcat niciun drept fundamental, acesta a dat declarații în cursul urmăririi penale, iar pe parcursul judecății a beneficiat de o apărare calificată prin desemnarea unui apărător din oficiu pentru apărarea intereselor sale procesuale, că pedeapsa aplicată acestuia a fost orientată către minimul prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită, iar vinovăția sa a fost probată prin probele legal administrate atât în cursul urmăririi penale precum și pe parcursul judecății. De altfel, așa cum a relatat și în prezenta cauză, inculpatul nu contestă starea de fapt, în ipoteza admiterii cererii înțelegând că invoce prevederile art. 320 1 C. proc.

pen. Împotriva acestei sentințe penale a declarat apel în termen legal condamnatul G.T.I., apel înregistrat la Curtea de Apel Timișoara la data de 8 mai 2013. În motivele de apel se solicită admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și urmare rejudecării, admiterea cererii de rejudecare după extrădare, întrucât inculpatul nu a fost prezent la nici un termen de judecată, a fost judecat și condamnat în lipsă, astfel că nu i s-a oferit posibilitatea de a fi audiat și de a avea parte de un proces echitabil, cu respectarea dreptului la apărare. În subsidiar se solicită ca instanța de recurs să admită în principiu cererea de rejudecare și pe fondul cauzei să pronunțe "o nouă hotărâre de condamnare și reducerea pedepsei de 7 ani închisoare", motivat de faptul că inculpatul a recunoscut fapta, a trecut o perioadă mare de timp de la comiterea acesteia, iar valoarea prejudiciului este modică.

Prin Decizia penală nr. 166/R din 5 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a fost respins; ca nefondat apelul declarat de condamnatul G.T.I., împotriva Sentinței penale nr. 121/PI din 3 aprilie 2013 a Tribunalului Timiș. Analizând sentința penală apelată din prisma motivelor de apel, precum și din oficiu potrivit art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., instanța de apel a constatat ca apelul formulat de condamnatul G.T.I. este nefondat, hotărârea pronunțată de Tribunalul Timiș, fiind, temeinică și legală. Art. 522 1 C. proc. pen.

a fost introdus prin art. 1 pct. 221 din Legea nr. 281/2003 și, având denumirea marginală de " rejudecarea celor judecați în lipsă în caz de extrădare" și dispune că "în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecată și condamnată în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului". Scopul reglementării procedurii rejudecării cauzei după extrădare este garantarea dreptului persoanei extrădate sau predate în baza unui mandat european de arestare la un proces echitabil, cu respectarea dreptului la apărare, care presupune posibilitatea persoanei condamnată în lipsă să fie audiată, de a fi interogați martori sau alte părți din proces, de a se administra probe în apărare cu privire la starea de fapt cât și în circumstanțiere.

Legiuitorul a lăsat la latitudinea instanței de judecată să aprecieze dacă, la situația concretă, se impune rejudecarea. Dreptul, la un proces echitabil își găsește consacrarea atât prin aplicarea în cadrul procedurii, penale române a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și prin consacrarea acestui principiu în dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României, dar și prin coroborarea tuturor celorlalte principii prevăzute în C. proc. pen.

Pe lângă faptul că acest principiu este expres prevăzut de dispozițiile constituționale și de prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care acesta se întemeiază și își găsește conținutul tocmai în celelalte principii "clasice" care guvernează desfășurarea procesului penal, este de necontestat că judecarea și condamnarea unei persoane în lipsă, indiferent de motive, este de natură să aducă atingere acestui principiu și implicit să împieteze asupra actului de justiție. În materie penală, prin intermediul Legii nr. 281/2003 legiuitorul a înțeles să introducă instituția rejudecării în cazul persoanei extrădate, instituție care constituie o cale de atac extraordinară specială, pentru a garanta principiul dreptului la un proces echitabil.

Acest text de lege nu face nici o distincție între persoana care se sustrage de la judecată părăsind teritoriul țării, fiind ulterior extrădată după condamnare și persoana care comite o infracțiune, iar ulterior este trimisă în judecată și condamnată, fără ca aceasta să fi cunoscut faptul că împotriva ei s-a declanșat o procedură judiciară, singura condiție fiind aceea că după condamnare să se obțină extrădarea din statul în care se află. Rejudecarea are ca finalitate oferirea posibilității celui condamnat și apoi extrădat să își exercite dreptul la apărare și în același timp să beneficieze de un proces penal care să respecte principiul contradictorialității și principiul aflării adevărului, ce poate primi consistență prin datele și elementele noi pe care cel care solicită rejudecarea le poate prezenta organelor judiciare, date și informații care pot releva aspecte noi cu privire la starea de fapt și activitatea infracțională care a făcut obiectul cauzei.

În același sens este și practica Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Colozza contra Italiei, reamintind că o procedură care se desfășoară în lipsa condamnatului nu este în principiu incompatibilă cu Convenția dacă, acuzatul poate obține ulterior ca o instanță să statueze din nou, după ce l-a audiat asupra temeiniciei acuzației în fapt și în drept. Chiar dacă nu se menționează expres în parag. 1 al art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul acuzatului de a lua parte la audieri, decurge din obiectul și scopul întregului articol. După jurisprudența constantă a Curții, renunțarea la un drept garantat de Convenție trebuie să fie stabilită într-o manieră neechivocă. În speța de față, în ceea ce-l privește pe condamnatul G.T.I., întreaga procedură judiciară în fața primei instanțe s-a desfășurat în lipsa inculpatului care, deși avea cunoștință despre procesul penal pornit împotriva sa a înțeles să nu se prezinte la judecată.

Despre împrejurarea că inculpatul avea cunoștință despre acuzația de tâlhărie adusă stă declarația dată de acesta în cursul urmăririi penale, în care acesta recunoaște săvârșirea faptei reținută în sarcina sa, respectiv lovirea și deposedarea părții vătămate de geaca din piele și de pantofi, descriind modalitatea de comitere a faptei. Mai mult, în cursul urmăririi penale inculpatul a fost reținut la data de 7 martie 1999, iar la data de 8 martie 1999 s-a emis pe numele său mandatul de arestare preventivă nr. 45 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș. Or, în speța de față este vorba de un acuzat - condamnatul G.T.I. - care a fost notificat personal și după ce a luat cunoștință de acuzațiile care i s-au adus a refuzat expres să se prezinte și să-și facă apărarea.

Instanța de apel constată că inculpatul a renunțat la acest drept, deducere care s-a realizat pe baza unei prezumții dedusă din lipsa sa de la procesul penal pornit împotriva sa. Împotriva acestei decizii a formulat recurs condamnatul G.T.I., care a solicitat, potrivit motivelor de recurs transmise la dosar la data de 14 ianuarie 2014 prin fax, admiterea recursului, casarea hotărârilor ambelor instanțe și rejudecând, admiterea în principiu a cererii de rejudecare, constatându-se că aceasta îndeplinește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, audierea condamnatului, și reindividualizarea pedepsei aplicate prin luarea în considerare a tuturor circumstanțelor reale și personale. S-a invocat temeiul de casare prevăzut de dispozițiile, art. 385 9 pct. 17 2 C. proc.

pen. Recursul declarat de condamnat este nefondat pentru următoarele considerente. Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului, reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 6 C. proc. pen. stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385 9 din același cod. Rezultă, așadar, că în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385 9 C. proc.

pen. Instituind, totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385 10 C. proc. pen. prevede în alin. (2 1 ), că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunțată la data de 5 septembrie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești (15 februarie 2013). În acest caz, decizia atacată este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385 9 C. proc.

pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ sus-menționat, trebuie precizat că în speța dedusă judecății nu pot fi aplicate dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege (referitoare la aplicarea în continuare a cazurilor de care prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării), întrucât acestea vizează exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a legii, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului. Prin Legea nr. 2/2013, unele cazuri de casare au fost abrogate,. iar altele au fost modificate substanțial, controlul judiciar realizat prin intermediul recursului restrângându-se și limitându-se doar ia chestiuni de drept. În ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen., invocat de recurentul condamnat se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute de art. 385 10 alin. (1) și (2) C. proc. pen. Verificând îndeplinirea acestor cerințe, se observă, însă, ca recurentul condamnat G.T.I., prin apărătorul său ales, a transmis la dosar memoriul cuprinzând motivele de recurs la data de 14 ianuarie 2014, încălcându-și, astfel, obligația ce îi revenea potrivit art. 385 10 , alin. (2) C. proc.

pen., în condițiile în care primul termen de judecată a fost la data de 31 octombrie 2013. Ca urmare, față de această împrejurare, Înalta Curte, ținând seama de prevederile art. 385 10 alin. (2 1 ) C. proc. pen., precum și de cele ale art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 și care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu și pe cel reglementat de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de recurentul condamnat acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite condițiile formale prevăzute de art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen. Față de considerentele arătate mai sus, nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) din același cod urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de condamnat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul condamnat va fi obligat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul G.T.I. împotriva Deciziei penale nr. 166/R din 5 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală. Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 16 ianuarie 2014. Procesat de GGC - GV