ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1868/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1868/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

I - Obiectul cauzei și hotărârile

pronunțate în primă instanță și în apel.

acționar majoritar la SC S. SA Timișoara, a solicitat, prin acțiunea

introductivă, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 13 decembrie

2006, în contradictoriu cu pârâții SC S. SA și dl. D.L.I. să se constate următoarele:

nulitatea absolută a deciziei Consiliului de Administrație al societății pârâte

din data de 7 decembrie 2006 privitoare la vânzarea a trei imobile proprietatea

societății situate în Timișoara, pentru fraudă la lege; nulitatea absolută a

promisiunii de vânzare-cumpărare încheiată de societate cu pârâtul D.L.I., în

data de 7 decembrie 2006, având ca obiect vânzarea-cumpărarea celor trei

imobile către pârât, în condițiile stabilite, prin convenție; nulitatea

absolută a facturii fiscale emisă de societate privind prețul celor trei bunuri

imobile a căror înstrăinare a fost hotărâre de Consiliul de administrație.

În cauză, cadrul procesual a fost extins

prin admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie în interesul

pârâtului D.L.I. formulată de Asociația Salariaților SC S. SA la data de 27

februarie 2007.

iulie 2008, Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ,

a admis acțiunea formulată de reclamant constatând nulitatea absolută a

deciziei Consiliului de Administrație al societății pârâte din data de 7

decembrie 2006, nulitatea absolută a promisiunii de vânzare-cumpărare nr. 2 din

7 decembrie 2006 încheiată cu pârâtul D.L.I. și nulitatea absolută a facturii

fiscale emisă de societate cu privire la prețul imobilelor care au făcut

obiectul vânzării-cumpărării, cererea de intervenție accesorie formulată de

intervenienta Asociația Salariaților SC S. SA, fiind respinsă în contextul admiterii

acțiunii introductive în totalitate.

Prima instanță a reținut din analiza probelor

ce înscrisuri administrate de părți că, reclamantul, în calitate de acționar

majoritar al societății pârâte, așa cum s-a statuat irevocabil prin sentința civilă

nr. 864/2005 a Tribunalului Timiș, la data de 1 noiembrie 2006, a notificat

consiliul de administrație al societății în vederea convocării de îndată a

adunării generale, având ca ordine de zi informarea cu privire la modificarea structurii

acționariatului urmare sentinței nr. 864/2005 irevocabilă prin decizia nr. 3047

din 18 octombrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum

și revocarea Consiliului de Administrație și numirea unui nou consiliu,

notificare prin care consiliul de administrație în funcție a fost atenționat ca

până la data adunării generale să nu efectueze acte de înstrăinare ipotecară,

grevare a patrimoniului societății.

Reține tribunalul că în aceste

circumstanțe, pe fondul unor neînțelegeri între părți peste voința acționarului

majoritar, consiliul de administrație a înstrăinat din patrimoniul societății

bunurile imobile ce au făcut obiectul promisiunii bilaterale de

vânzare-cumpărare încheiate cu pârâtul D.L.I., la 7 decembrie 2006, ceea ce în

opinia tribunalului reprezentând o fraudare a legii prin încălcarea

atribuțiilor și prerogativelor Consiliului de administrație cu consecința

lipsei consimțământului societății la încheierea promisiunii de

vânzare-cumpărare.

Potrivit raționamentului primei

instanțe doar adunarea generală era în măsură să hotărască asupra vânzării

bunurilor din patrimoniu, a căror valoare reprezintă mai mult de ½ din

capitalul social.

În ce privește pe pârâtul cumpărător

tribunalul apreciază că nu se poate susține buna sa credință, în condițiile în

care i-a fost notificată intenția reclamantului.

martie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a admis apelurile

declarate de pârâtul D.L.I. și intervenienta Asociația Salariaților SC S. SA

împotriva sentinței nr. 521 din 1 iulie 2008 pronunțate în primă instanță de

Tribunalul Timiș, în sensul respingerii acțiunii cu privire la constatarea

nulității absolute a deciziei Consiliului de Administrație și a facturii

fiscale.

Celelalte dispoziții ale sentinței

referitoare la constatarea nulității absolute a promisiunii de

vânzare-cumpărare la 7 decembrie 2006 au fost menținute.

Considerentele instanței de apel în

adoptarea soluției de respingere a cererii de constatare a nulității absolute a

deciziei Consiliului de Administrație s-au întemeiat pe dispozițiile art. 114 alin.

(3) din Legea nr. 31/1990 republicată potrivit cărora deciziile Consiliului de

administrație pot fi atacate în justiție cu acțiunea în anulare numai în

situația în care acesta a fost mandatat de adunarea generală extraordinară să

ia măsuri cu privire la mutarea sediului societății, schimbarea obiectului de

activitate și înființarea sau desființarea unor sedii secundare, ipoteză care

nu este îndeplinită în cauză.

În ce privește nulitatea absolută a

facturii fiscale, instanța de control judiciar reține că acest document

contabil emis în vederea evidențierii operațiunilor juridice în contabilitatea

societății, nu poate forma obiectul unei acțiuni în nulitate.

Examinând însă, actul juridic încheiat

de Consiliul de Administrație la 7 decembrie 2006, din perspectiva dispozițiilor

art. 153

22

din Legea societăților comerciale, instanța constată că

față de valoarea bunurilor imobile care fac obiectul promisiunii de

vânzare-cumpărare valoare care depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor

societății la data încheierii actului, era necesară aprobarea prealabilă a

adunării generale a acționarilor, aprobare care nu a fost dată, ceea ce atrage

anularea actului astfel consimțit.

În ce privește buna credință a

cumpărătorului instanța constată că litigiile promovate de reclamant împotriva

societății și a Consiliului de administrație aveau un caracter public fiind

menționate în Cartea funciară și la O.R.C., ceea ce impune concluzia că,

promitentul cumpărător era avizat asupra faptului că acționarul majoritar se

opune la încheierea vânzării.

II. - Recursul.

apel au declarat recurs, în termen legal pârâtul D.L.I. și intervenienta

accesorie Asociația Salariaților SC S. SA.

Recurentul pârât a invocat în

susținerea recursului motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 și art.

304 pct. 9 C. proc. civ., argumentele sale subsumate criticilor de nelegalitate

formulate au vizat următoarele aspecte:

- Acțiunea formulată de reclamant, al

cărui scop principal este anularea promisiunii de vânzare-cumpărare are o

natură civilă, de competență în primă instanță a Tribunalului Timiș, secția

civilă, în raport de dispozițiile art. 4 C. com., care exceptează de la

jurisdicția comercială actele încheiate de un comerciant dacă sunt de natură

civilă, iar în cauză vânzarea a privit mai multe suprafețe de teren și nu

întreg fondul de comerț al societății.

Concluzionând pe acest aspect

recurentul solicită casarea hotărârilor cu trimiterea cauzei instanței civile

competente.

- Sub un al doilea motiv (304 pct. 9 C.

proc. civ.), recurentul a susținut că în măsura în care litigiul are natură

comercială se impune respectarea dispozițiilor art. 720

1

C. proc.

civ., respectiv încercarea de conciliere prealabilă introducerii litigiului,

având în vedere caracterul evaluabil în bani al cererii în constatarea

nulității promisiunii de vânzare-cumpărare. În sprijinul acestei susțineri

recurentul a invocat Decizia în interesul legii nr. 32 din 9 iunie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat că sunt evaluabile în bani

litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea nulității, astfel

că, față de neîndeplinirea procedurii prealabile a concilierii directe,

recurentul a solicitat modificarea deciziei în sensul admiterii excepției

prematurității și respingerii acțiunii ca inadmisibilă.

Sub un ultim aspect recurentul critică

decizia cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 153

22

din L.S.C.,

arătând că în interpretarea acestor dispoziții se are în vedere valoarea

contabilă a bunurilor înstrăinate, care trebuie să nu depășească jumătate din

valoarea contabilă a tuturor activelor societății.

Susținere recurentul că în decizia Consiliului

de administrație se menționează expres că valoarea terenurilor înstrăinate este

mai mică decât jumătate din valoarea tuturor activelor societății respectiv

(1.399.873 Ron), așa încât nu se impunea anularea promisiunii de

vânzare-cumpărare.

4.2. Recurenta-intervenientă și-a

întemeiat recursul pe motivul vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 153

22

din L.S.C., reiterând argumentele aduse de recurentul pârât sub acest

aspect.

În esență, intervenienta a susținut că

valoarea contabilă menționată în textul de lege, constituie un criteriu

obiectiv în funcție de care se poate verifica respectarea de către Consiliul de

administrație a atributelor sale și elimină arbitrariul în încheierea actelor

juridice.

La data încheierii promisiunii de

vânzare, conform raportului comisiei de cenzori valoarea contabilă a activelor

societății era de 1.299.873 Ron, iar valoarea imobilelor vândute de 327.100,23

Ron este cu mult mai mică decât jumătate din valoarea activelor.

4.3. La data de 19 noiembrie 2009

intimatul reclamant G.N. a formulat întâmpinare la recursurile promovate de

cele două părți prin care a solicitat respingerea recursurilor.

Intimatul a arătat că valoarea

bunurilor este de circa 3.150.000 Ron – respectiv 900.000 Euro ceea ce

depășește valoarea contabilă a activelor societății, în acest sens, hotărârea

Consiliul de administrație din 7 decembrie 2006 a fost anulată de Adunarea

Generală a Acționarilor din data de 10 ianuarie 2008.

controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursurile declarate în

cauză de cei doi recurenți sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:

5.1. Cu privire la motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurentul pune în discuție

competența materială, ratione materiae, sub aspect funcțional, a tribunalului ca

primă instanță apreciind că, după felul atributelor jurisdicționale, era

competent tribunalul, secția civilă, litigiul având natură civilă deoarece

actele juridice încheiate de o societate cu privire la imobile, sunt acte

civile.

Concluzia recurentului nu este

susținută de dispozițiile legale aplicabile și de principiul fundamental în

materie de competență, potrivit cu care numai legea determină competența

instanțelor judecătorești, în sistem orizontal sau verbal.

Criteriul obiectiv, predeterminat prin

lege, pentru stabilirea competenței de atribuțiune a instanței este natura

litigiului asociat în anumite cazuri cu importanța sau valoarea interesului

alegat, criteriu care rezultă din dispozițiile art. 2 și 3 C. proc. civ.

Or, în materie comercială dispozițiile

art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., sunt explicite statuând asupra competenței

tribunalului ca primă instanță potrivit cu natura litigiului ori valoarea

interesului alegat.

În ce privește natura comercială a

litigiului dispozițiile de referință sunt cele prevăzute de art. 3,4 și 56 C.

com., care clasifică faptele de comerț în fapte obiective – subiective și

unilaterale sau mixte.

Transpunând aceste repere esențiale la

cauza dedusă judecății Curtea constată natura complexă a litigiului atât sub

aspectul pluralității de părți, comercianți și necomercianți cât și sub aspectul

pluralității de chestiuni litigioase, natura comercială a litigiului se impunându-se

nu numai în raport de caracterul accesoriu al cererii de constatare a nulității

promisiunii de vânzare-cumpărare față de primul capăt de cerere care are un

caracter comercial obiectiv, ci și datorită faptului că operațiunea de înstrăinare

a unor bunuri imobile distincte din fondul de comerț constituie un act de

comerț, în sensul art. 3 C. com.

Concepția tradiționalistă invocată de recurent

în sprijinul naturii civile a actelor de înstrăinare a bunurilor imobile

aparținând unei societăți comerciale nu mai corespunde evoluției și practicii

afacerilor, fiind infirmată și pe plan legislativ prin reglementarea unor operațiuni

de asemenea natură, supuse explicit jurisdicției comerciale.

5.2. Cu privire la nerespectarea de

către reclamant a dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ., referitoare

la îndeplinirea procedurii prealabile a concilierii directe, Curtea observă sub

un prim aspect că invocarea acestei încălcări pentru prima dată în fața

instanței de recurs la peste trei ani de la data introducerii acțiunii de către

reclamant, are un caracter pur formal, deoarece scopul declarat al procedurii

concilierii directe prealabile îl constituie soluționarea cu celeritate a

litigiilor comerciale, pe calea unei înțelegeri înainte de declanșarea

litigiului.

Altfel spus, neîndeplinirea acestei proceduri,

poate constitui un veritabil fine de neprimire, în sensul art. 109 C. proc.

civ., numai la data introducerii acțiunii, când reclamantul trebuie să facă

dovada încercării de realizare a concilierii cu cealaltă parte.

După introducerea acțiunii și

comunicarea pretențiilor reciproce și după parcurgerea a două grade de

jurisdicție, invocarea lipsei concilierii prealabile este lipsită de orice

eficiență fiind evident că părțile, în deplină cunoștință de cauză, nu înțeleg

să rezolve litigiul pe cale amiabilă, prin concesii reciproce, posibilitatea pe

care părțile au avut-o de altfel pe tot parcursul derulării procesului.

Opinia recurentului în sensul că

încălcarea dispozițiilor obligatorii impuse de art. 720

1

C. proc.

civ., poate fi invocată ca motiv de ordine publică, în orice stadiul al

procesului, nu își găsește fundamentul legal în dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., a căror interpretare, trebuie să pornească de la scopul

procedurii. A admite punctul de vedere al recurentului, s-ar ajunge la o

deturnare a rațiunilor avute în vedere de legiuitor, la un efect contrar celui

urmărit, respectiv celeritate în soluționarea litigiilor comerciale.

5.3. Cu privire la aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 153

22

din Legea nr. 31/1990 republicată, motiv de

recurs invocat de ambele recurente.

Art. 153

22

în forma

actuală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 441/2006, prevede expres că

la societățile pe acțiuni Consiliul de administrație, respectiv directoratul nu

va putea încheia în numele și în contul societății, acte de dispoziție a căror

valoare depășește jumătate din valoarea contabilă, a activelor societății la data

încheierii actului, decât cu aprobarea adunării generale a acționarilor.

Din caracterul imperativ al textului

de lege, rezultă că sancțiunea, în lipsa aprobării adunării generale, este

nulitatea absolută a actului astfel încheiat, aprobarea adunării generale fiind

o condiție de validitate a actului și nu doar o condiție de opozabilitate față

de societate, și aceasta deoarece, datorită valorii lor, actele de dispoziție,

de asemenea, natură ar putea avea consecințe grave pentru societate.

Terțul contractant este dator să se

asigure de îndeplinirea condiției de valabilitate a actului respectiv, dat

fiind natura imperativă a interdicției legale, și prin urmare nu poate invoca

că nu a avut cunoștință de lipsa aprobării.

În cauză, este de necontestat de către

recurenți lipsa aprobării adunării generale a acționarilor la încheierea promisiunii

de vânzare-cumpărare a bunurilor imobile ce au făcut obiectul convenției.

Or, raportând valoarea convenției respectiv

prețul stipulat de 900.000 Euro (3.150.000 Ron) la valoarea contabilă a

activelor de 1.399.873 ron potrivit raportului Comisiei de cenzori întocmit la

30 septembrie 2006 rezultă că încheierea valabilă a actului juridic de către

Consiliul de Administrație impunea existența obligatorie a hotărârii adunării

generale.

Deși, de principiu, nulitatea actului

putea fi acoperită prin votul ulterior al adunării generale, actele dosarului relevă

că supusă adunării generale a acționarilor din data de 10 ianuarie 2008, operațiunea

săvârșită de administratori a fost infirmată, context în care nulitatea absolută

a actului nu mai poate fi pusă în discuție.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate,

Înalta Curte, constatând că niciuna din criticile de nelegalitate invocate nu

subzistă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri

ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

pârâtul D.L.I. și intervenienta ASOCIAȚIA SALARIAȚILOR SC S. SA TIMIȘOARA

împotriva deciziei civile nr. 59 din 17 martie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21

mai 2010.