ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1868/2010

Reclamantul G.N., în calitate de acționar majoritar la SC S. SA Timișoara, a solicitat, prin acțiunea introductivă, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 13 decembrie 2006, în contradictoriu cu pârâții SC S. SA și dl. D.L.I. să se constate următoarele: nulitatea absolută a deciziei Consiliului de Administrație al societății pârâte din data de 7 decembrie 2006 privitoare la vânzarea a trei imobile proprietatea societății situate în Timișoara, pentru fraudă la lege; nulitatea absolută a promisiunii de vânzare-cumpărare încheiată de societate cu pârâtul D.L.I., în data de 7 decembrie 2006, având ca obiect vânzarea-cumpărarea celor trei imobile către pârât, în condițiile stabilite, prin convenție; nulitatea absolută a facturii fiscale emisă de societate privind prețul celor trei bunuri imobile a căror înstrăinare a fost hotărâre de Consiliul de administrație. În cauză, cadrul procesual a fost extins prin admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie în interesul pârâtului D.L.I. formulată de Asociația Salariaților SC S. SA la data de 27 februarie 2007.

Prin sentința civilă nr. 521 din 1 iulie 2008, Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamant constatând nulitatea absolută a deciziei Consiliului de Administrație al societății pârâte din data de 7 decembrie 2006, nulitatea absolută a promisiunii de vânzare-cumpărare nr. 2 din 7 decembrie 2006 încheiată cu pârâtul D.L.I. și nulitatea absolută a facturii fiscale emisă de societate cu privire la prețul imobilelor care au făcut obiectul vânzării-cumpărării, cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta Asociația Salariaților SC S. SA, fiind respinsă în contextul admiterii acțiunii introductive în totalitate. Prima instanță a reținut din analiza probelor ce înscrisuri administrate de părți că, reclamantul, în calitate de acționar majoritar al societății pârâte, așa cum s-a statuat irevocabil prin sentința civilă nr. 864/2005 a Tribunalului Timiș, la data de 1 noiembrie 2006, a notificat consiliul de administrație al societății în vederea convocării de îndată a adunării generale, având ca ordine de zi informarea cu privire la modificarea structurii acționariatului urmare sentinței nr. 864/2005 irevocabilă prin decizia nr. 3047 din 18 octombrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și revocarea Consiliului de Administrație și numirea unui nou consiliu, notificare prin care consiliul de administrație în funcție a fost atenționat ca până la data adunării generale să nu efectueze acte de înstrăinare ipotecară, grevare a patrimoniului societății. Reține tribunalul că în aceste circumstanțe, pe fondul unor neînțelegeri între părți peste voința acționarului majoritar, consiliul de administrație a înstrăinat din patrimoniul societății bunurile imobile ce au făcut obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâtul D.L.I., la 7 decembrie 2006, ceea ce în opinia tribunalului reprezentând o fraudare a legii prin încălcarea atribuțiilor și prerogativelor Consiliului de administrație cu consecința lipsei consimțământului societății la încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare. Potrivit raționamentului primei instanțe doar adunarea generală era în măsură să hotărască asupra vânzării bunurilor din patrimoniu, a căror valoare reprezintă mai mult de ½ din capitalul social. În ce privește pe pârâtul cumpărător tribunalul apreciază că nu se poate susține buna sa credință, în condițiile în care i-a fost notificată intenția reclamantului.

Prin decizia civilă nr. 59 din 17 martie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a admis apelurile declarate de pârâtul D.L.I. și intervenienta Asociația Salariaților SC S. SA împotriva sentinței nr. 521 din 1 iulie 2008 pronunțate în primă instanță de Tribunalul Timiș, în sensul respingerii acțiunii cu privire la constatarea nulității absolute a deciziei Consiliului de Administrație și a facturii fiscale. Celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la constatarea nulității absolute a promisiunii de vânzare-cumpărare la 7 decembrie 2006 au fost menținute. Considerentele instanței de apel în adoptarea soluției de respingere a cererii de constatare a nulității absolute a deciziei Consiliului de Administrație s-au întemeiat pe dispozițiile art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată potrivit cărora deciziile Consiliului de administrație pot fi atacate în justiție cu acțiunea în anulare numai în situația în care acesta a fost mandatat de adunarea generală extraordinară să ia măsuri cu privire la mutarea sediului societății, schimbarea obiectului de activitate și înființarea sau desființarea unor sedii secundare, ipoteză care nu este îndeplinită în cauză. În ce privește nulitatea absolută a facturii fiscale, instanța de control judiciar reține că acest document contabil emis în vederea evidențierii operațiunilor juridice în contabilitatea societății, nu poate forma obiectul unei acțiuni în nulitate. Examinând însă, actul juridic încheiat de Consiliul de Administrație la 7 decembrie 2006, din perspectiva dispozițiilor art. 153 22 din Legea societăților comerciale, instanța constată că față de valoarea bunurilor imobile care fac obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare valoare care depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății la data încheierii actului, era necesară aprobarea prealabilă a adunării generale a acționarilor, aprobare care nu a fost dată, ceea ce atrage anularea actului astfel consimțit. În ce privește buna credință a cumpărătorului instanța constată că litigiile promovate de reclamant împotriva societății și a Consiliului de administrație aveau un caracter public fiind menționate în Cartea funciară și la O.R.C., ceea ce impune concluzia că, promitentul cumpărător era avizat asupra faptului că acționarul majoritar se opune la încheierea vânzării. II. - Recursul.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs, în termen legal pârâtul D.L.I. și intervenienta accesorie Asociația Salariaților SC S. SA. Recurentul pârât a invocat în susținerea recursului motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., argumentele sale subsumate criticilor de nelegalitate formulate au vizat următoarele aspecte: - Acțiunea formulată de reclamant, al cărui scop principal este anularea promisiunii de vânzare-cumpărare are o natură civilă, de competență în primă instanță a Tribunalului Timiș, secția civilă, în raport de dispozițiile art. 4 C. com., care exceptează de la jurisdicția comercială actele încheiate de un comerciant dacă sunt de natură civilă, iar în cauză vânzarea a privit mai multe suprafețe de teren și nu întreg fondul de comerț al societății. Concluzionând pe acest aspect recurentul solicită casarea hotărârilor cu trimiterea cauzei instanței civile competente. - Sub un al doilea motiv (304 pct. 9 C. proc. civ.), recurentul a susținut că în măsura în care litigiul are natură comercială se impune respectarea dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ., respectiv încercarea de conciliere prealabilă introducerii litigiului, având în vedere caracterul evaluabil în bani al cererii în constatarea nulității promisiunii de vânzare-cumpărare. În sprijinul acestei susțineri recurentul a invocat Decizia în interesul legii nr. 32 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat că sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea nulității, astfel că, față de neîndeplinirea procedurii prealabile a concilierii directe, recurentul a solicitat modificarea deciziei în sensul admiterii excepției prematurității și respingerii acțiunii ca inadmisibilă. Sub un ultim aspect recurentul critică decizia cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 153 22 din L.S.C., arătând că în interpretarea acestor dispoziții se are în vedere valoarea contabilă a bunurilor înstrăinate, care trebuie să nu depășească jumătate din valoarea contabilă a tuturor activelor societății. Susținere recurentul că în decizia Consiliului de administrație se menționează expres că valoarea terenurilor înstrăinate este mai mică decât jumătate din valoarea tuturor activelor societății respectiv (1.399.873 Ron), așa încât nu se impunea anularea promisiunii de vânzare-cumpărare. 4.2. Recurenta-intervenientă și-a întemeiat recursul pe motivul vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 153 22 din L.S.C., reiterând argumentele aduse de recurentul pârât sub acest aspect. În esență, intervenienta a susținut că valoarea contabilă menționată în textul de lege, constituie un criteriu obiectiv în funcție de care se poate verifica respectarea de către Consiliul de administrație a atributelor sale și elimină arbitrariul în încheierea actelor juridice. La data încheierii promisiunii de vânzare, conform raportului comisiei de cenzori valoarea contabilă a activelor societății era de 1.299.873 Ron, iar valoarea imobilelor vândute de 327.100,23 Ron este cu mult mai mică decât jumătate din valoarea activelor. 4.3. La data de 19 noiembrie 2009 intimatul reclamant G.N. a formulat întâmpinare la recursurile promovate de cele două părți prin care a solicitat respingerea recursurilor. Intimatul a arătat că valoarea bunurilor este de circa 3.150.000 Ron – respectiv 900.000 Euro ceea ce depășește valoarea contabilă a activelor societății, în acest sens, hotărârea Consiliul de administrație din 7 decembrie 2006 a fost anulată de Adunarea Generală a Acționarilor din data de 10 ianuarie 2008.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursurile declarate în cauză de cei doi recurenți sunt nefondate pentru considerentele ce urmează: 5.1. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurentul pune în discuție competența materială, ratione materiae, sub aspect funcțional, a tribunalului ca primă instanță apreciind că, după felul atributelor jurisdicționale, era competent tribunalul, secția civilă, litigiul având natură civilă deoarece actele juridice încheiate de o societate cu privire la imobile, sunt acte civile. Concluzia recurentului nu este susținută de dispozițiile legale aplicabile și de principiul fundamental în materie de competență, potrivit cu care numai legea determină competența instanțelor judecătorești, în sistem orizontal sau verbal. Criteriul obiectiv, predeterminat prin lege, pentru stabilirea competenței de atribuțiune a instanței este natura litigiului asociat în anumite cazuri cu importanța sau valoarea interesului alegat, criteriu care rezultă din dispozițiile art. 2 și 3 C. proc. civ. Or, în materie comercială dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., sunt explicite statuând asupra competenței tribunalului ca primă instanță potrivit cu natura litigiului ori valoarea interesului alegat. În ce privește natura comercială a litigiului dispozițiile de referință sunt cele prevăzute de art. 3,4 și 56 C. com., care clasifică faptele de comerț în fapte obiective – subiective și unilaterale sau mixte. Transpunând aceste repere esențiale la cauza dedusă judecății Curtea constată natura complexă a litigiului atât sub aspectul pluralității de părți, comercianți și necomercianți cât și sub aspectul pluralității de chestiuni litigioase, natura comercială a litigiului se impunându-se nu numai în raport de caracterul accesoriu al cererii de constatare a nulității promisiunii de vânzare-cumpărare față de primul capăt de cerere care are un caracter comercial obiectiv, ci și datorită faptului că operațiunea de înstrăinare a unor bunuri imobile distincte din fondul de comerț constituie un act de comerț, în sensul art. 3 C. com. Concepția tradiționalistă invocată de recurent în sprijinul naturii civile a actelor de înstrăinare a bunurilor imobile aparținând unei societăți comerciale nu mai corespunde evoluției și practicii afacerilor, fiind infirmată și pe plan legislativ prin reglementarea unor operațiuni de asemenea natură, supuse explicit jurisdicției comerciale. 5.2. Cu privire la nerespectarea de către reclamant a dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ., referitoare la îndeplinirea procedurii prealabile a concilierii directe, Curtea observă sub un prim aspect că invocarea acestei încălcări pentru prima dată în fața instanței de recurs la peste trei ani de la data introducerii acțiunii de către reclamant, are un caracter pur formal, deoarece scopul declarat al procedurii concilierii directe prealabile îl constituie soluționarea cu celeritate a litigiilor comerciale, pe calea unei înțelegeri înainte de declanșarea litigiului. Altfel spus, neîndeplinirea acestei proceduri, poate constitui un veritabil fine de neprimire, în sensul art. 109 C. proc. civ., numai la data introducerii acțiunii, când reclamantul trebuie să facă dovada încercării de realizare a concilierii cu cealaltă parte. După introducerea acțiunii și comunicarea pretențiilor reciproce și după parcurgerea a două grade de jurisdicție, invocarea lipsei concilierii prealabile este lipsită de orice eficiență fiind evident că părțile, în deplină cunoștință de cauză, nu înțeleg să rezolve litigiul pe cale amiabilă, prin concesii reciproce, posibilitatea pe care părțile au avut-o de altfel pe tot parcursul derulării procesului. Opinia recurentului în sensul că încălcarea dispozițiilor obligatorii impuse de art. 720 1 C. proc. civ., poate fi invocată ca motiv de ordine publică, în orice stadiul al procesului, nu își găsește fundamentul legal în dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ., a căror interpretare, trebuie să pornească de la scopul procedurii. A admite punctul de vedere al recurentului, s-ar ajunge la o deturnare a rațiunilor avute în vedere de legiuitor, la un efect contrar celui urmărit, respectiv celeritate în soluționarea litigiilor comerciale. 5.3. Cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 153 22 din Legea nr. 31/1990 republicată, motiv de recurs invocat de ambele recurente. Art. 153 22 în forma actuală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 441/2006, prevede expres că la societățile pe acțiuni Consiliul de administrație, respectiv directoratul nu va putea încheia în numele și în contul societății, acte de dispoziție a căror valoare depășește jumătate din valoarea contabilă, a activelor societății la data încheierii actului, decât cu aprobarea adunării generale a acționarilor. Din caracterul imperativ al textului de lege, rezultă că sancțiunea, în lipsa aprobării adunării generale, este nulitatea absolută a actului astfel încheiat, aprobarea adunării generale fiind o condiție de validitate a actului și nu doar o condiție de opozabilitate față de societate, și aceasta deoarece, datorită valorii lor, actele de dispoziție, de asemenea, natură ar putea avea consecințe grave pentru societate. Terțul contractant este dator să se asigure de îndeplinirea condiției de valabilitate a actului respectiv, dat fiind natura imperativă a interdicției legale, și prin urmare nu poate invoca că nu a avut cunoștință de lipsa aprobării. În cauză, este de necontestat de către recurenți lipsa aprobării adunării generale a acționarilor la încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare a bunurilor imobile ce au făcut obiectul convenției. Or, raportând valoarea convenției respectiv prețul stipulat de 900.000 Euro (3.150.000 Ron) la valoarea contabilă a activelor de 1.399.873 ron potrivit raportului Comisiei de cenzori întocmit la 30 septembrie 2006 rezultă că încheierea valabilă a actului juridic de către Consiliul de Administrație impunea existența obligatorie a hotărârii adunării generale. Deși, de principiu, nulitatea actului putea fi acoperită prin votul ulterior al adunării generale, actele dosarului relevă că supusă adunării generale a acționarilor din data de 10 ianuarie 2008, operațiunea săvârșită de administratori a fost infirmată, context în care nulitatea absolută a actului nu mai poate fi pusă în discuție. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, constatând că niciuna din criticile de nelegalitate invocate nu subzistă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.