ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2019/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2019/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului constată următoarele:

Tribunalul

Constanța, secția I civilă, prin Sentința nr. 1858 din 10 aprilie 2013 a luat

act de renunțarea la drept și la judecată a reclamantei S.M.V. A respins

acțiunea formulată de respectiva reclamantă, ca nefondată. A respins excepțiile

inadmisibilității și autorității de lucru judecat, ca nefondate. A respins acțiunea

și cererea de chemare în garanție, ca nefondate.

Examinând

cu prioritate excepțiile invocate, instanța a constatat, cu privire la excepția

inadmisibilității acțiunii, ridicată de pârâta SC D. SRL și de chemații în

garanție SC R.S. SRL și S.I. și S.C.G., că aceasta este neîntemeiată. Pornind

de la Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

referitor la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca

obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și

soluționate neunitar de instanțele judecătorești, s-a reținut că în concursul

dintre legea specială și legea generală prioritate are cea specială, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în

legea specială. Instanța a apreciat însă că această decizie nu este aplicabilă

în cauza dedusă judecății având în vedere că acțiunea a fost introdusă anterior

adoptării Legii nr. 10/2001, reținând că dovada faptului că aceste acțiuni nu

sunt inadmisibile de plano este și textul cuprins în art. 46 din Legea nr.

10/2001.

Cu

privire la motivul de inadmisibilitate a acțiunii indicat de chemații în

garanție a fi îndestularea reclamanților în procedura Legii nr. 10/2001,

instanța a apreciat că aceasta nu este o veritabilă excepție de

inadmisibilitate ci constituie o apărare ce va fi analizată pe fondul cauzei.

Referitor

la excepția autorității de lucru judecat raportat la Sentința civilă nr. 1520

din 14 septembrie 2007, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 1201

C. civ., în forma în vigoare la data sesizării instanței, este lucru judecat

atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată

pe aceeași cauză și este între aceleași părți, având aceeași calitate.

Prin

Sentința civilă nr. 1520 din 14 septembrie 2007 s-a respins contestația

reclamanților ca nefondată și a fost admisă cererea de intervenție în interesul

pârâtului formulată de SC R.S. SRL, prin Decizia nr. 228/C din 7 octombrie

2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de

muncă și asigurări sociale a respins, ca nefondate, apelurile declarate de

reclamanți și a admis cererea de intervenție formulată de SC D. SRL, iar prin

Decizia civilă nr. 5491 din 24 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție a fost respinsă excepția nulității ambelor recursuri invocată de

intimata - intervenientă SC D. SRL și au fost respinse, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamanții S.D.P. și B.T.C.C. împotriva deciziei

pronunțate în apel.

Acțiunea

a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Or,

acțiunea de față a fost introdusă de către reclamanții S.D.P., în calitate de

succesor al reclamantei S.E.E. și S.M.V., în contradictoriu cu pârâții Statul

Român, Orașul Techirghiol prin Primar și SC D. SRL, precum și a chemaților în

garanție SC R.S. SRL și S.I. și S.C.G. Instanța a constatat, pe de o parte,

existența parțială a identității de părți, însă nu și identitatea de calitate a

părților SC D. SRL și SC R.S. SRL, chemații în garanție S. nefigurând ca părți

în primul proces, iar pe de altă parte, inexistența cauzei juridice a

declanșării litigiilor, respectiv fostul art. 480 C. civ. și dispozițiile Legii

nr. 10/2001.

Pentru

aceste considerente, reținând că în cauză nu este întrunită tripla identitate

de care este condiționată constatarea existenței autorității de lucru judecat,

instanța a respins această excepție, ca nefondată.

În

ceea ce o privește pe reclamanta S.M.V., instanța a constatat că la Dosarul nr.

1038/C/2001 al Curții de Apel Constanța există declarația notarială a acesteia

din data de 23 ianuarie 2012, prin care a declarat că renunță la orice drept

asupra imobilului situat în strada R. nr. 52A (fost nr. 65), care face obiectul

de litigiu în Dosarul nr. 104/36/2001.

Instanța,

luând act de manifestarea de voință a respectivei reclamante, a respins

acțiunea, ca nefondată.

Pe

fondul cauzei, analizând materialul probator administrat, instanța a constatat

că autoarea reclamanților, C.C. a dobândit în proprietate, prin actul de

vânzare-cumpărare de drepturi succesorale transcris sub nr. 980 din 14 martie

1921, conacul moșiei compus dintr-o moară cu atenanse, terenul aferent în

suprafață de 150 ha și o vilă în comuna Techirghiol-sat cu terenul aferent în

suprafață de 2.000 mp, așa cum a rezultat din procesul-verbal de confiscare

întocmit cu ocazia aplicării Decretului nr. 83/1949.

S-a

constatat că reclamantul S.D.P. în calitate de succesor al autoarei S.E.E.

(conform certificatului de moștenitor nr. 159 din 21 aprilie 2005) a continuat

procesul declanșat de mama sa în procedura conferită de Legea nr. 18/1991.

În

esență, prima instanță a constatat că terenul revendicat în prezenta acțiune

este parte integrantă din suprafața de teren de 50 de hectare pentru care s-a

făcut propunerea de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 18/1991,

prin Hotărârea nr. 215 din 19 mai 2006 a Comisiei județene Constanța.

Susținerea reclamantului potrivit căreia nu există identitate între cele două

terenuri, întrucât terenul ce face obiectul prezentului dosar nu a putut fi

restituit în procedura Legii nr. 18/1991 deoarece a fost în intravilan, nu a

putut fi primită ca valabilă de instanță, respectivul teren fiind inclus în intravilanul

localității Techirghiol în anul 1998, dată până la care acesta a figurat în

extravilanul localității, conform Planului de Sistematizare și a P.U.G., putând

face, deci, obiectul Legii nr. 18/1991.

S-a

constatat, de asemenea, că pârâta SC D. SRL este cumpărător de bună credință,

reținându-se că pentru ca o aparență să fie creatoare de drept, se cer a fi

întrunite mai multe condiții, cumulativ: să existe o eroare comună și

invincibilă; subdobânditorul să fie de bună-credință; actul încheiat între proprietarul

aparent și terțul subdobânditor să fie cu titlu oneros.

Cât

privește prima condiție, există eroare atunci când situația de fapt aparentă nu

corespunde realității de drept. O persoană este în aparență proprietarul unui

bun, dar ulterior se dovedește că acest lucru nu era real. Aparența înșelătoare

trebuie să fie nu numai una comună, adică împărtășită public, ci și una

irezistibilă, greu de descoperit și de evitat, contra căreia nicio prudență

umană nu ar permite apărarea.

Astfel

nu s-a putut reține existența acestei erori atât timp cât pârâta SC D. SRL a

cumpărat terenul de la chemata în garanție SC R.S. SRL, care a achiziționat

terenul de la Consiliul local Techirghiol, în baza Sentinței civile nr. 2685

din 15 martie 2004 pronunțată în Dosarul nr. 10337/2003 aflat pe rolul

Judecătoriei Constanța, urmare constatării intervenirii vânzării-cumpărării

între cele două părți.

Din

extrasele de carte funciară depuse la dosar a rezultat că la data

autentificării contractelor de vânzare-cumpărare terenurile înstrăinate nu

figurau grevate de sarcini, toate acestea conducând la concluzia existenței

bunei-credințe a pârâtei SC D. SRL

Pentru

toate aceste considerente, instanța a apreciat că acțiunea formulată de

reclamant este nefondată.

Respingând

acțiunea principală, instanța a respins și cererea de chemare în garanție

formulată de pârâta SC D. SRL.

Soluția

primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă,

prin Decizia nr. 85/C din 23 octombrie 2013, prin care s-a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului.

S-a

reținut astfel că prin acțiunea formulată la data de 17 noiembrie 2000,

reclamantele inițiale au revendicat un imobil situat în Techirghiol, strada R.

nr. 65, despre care pretindeau că este alcătuit din clădiri și teren,

invocându-se un "Act de vânzare de drepturi succesorale" din 14

martie 1921, prin care numita C.C. a dobândit 47 ha de teren de cultură situat

pe mereaua comunei Techirghiol (cumpărătoarea devenind proprietara unei suprafețe

totale de 150 ha), precum și partea indiviză din conacul moșiei compus dintr-o

moară cu atenase cu o casă de locuit de pe șosea și o vilă compusă din două

camere și un antreu numită Vila E., cu locul pe care este construită și curtea

în suprafață aproximativă de 2000 mp (dobânditoarea ajungând proprietara

exclusivă a construcțiilor, deoarece părțile actului de vânzare erau succesorii

celui a cărui moștenire o tranzacționau - C.C. și V.E. erau frații defunctului

A.E.).

Deși

niciodată nu s-a individualizat în mod clar imobilul revendicat, acțiunii i-au

mai fost anexate înscrisuri care fac referire la Vila C. din localitatea

Techirghiol din care a rezultat că acest imobil a fost naționalizat în baza

Decretului nr. 92/1950 de la M.N. și A.P.

În

apel (Dosar nr. 1038/C/2001 al Curții de Apel Constanța), după suspendarea

dispusă în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul a depus o expertiză tehnică

din Dosarul nr. 2511/2004 privind individualizarea "imobilului în litigiu

(teren și construcție)", dar nici la acel moment nu s-a precizat exact

care este obiectul revendicării.

Când

s-a discutat repunerea pe rol a revendicării (18 ianuarie 2012), reclamantul a

învederat că a obținut "restituirea parțială a imobilului revendicat,

respectiv a construcției și a suprafeței de 522 mp" (Dosarul nr.

1038/C/2001, devenit nr. 104/118/2001 al Curții de Apel Constanța) conform

Dispoziției nr. 699/2004 a Primarului orașului Techirghiol; s-a mai precizat că

autoarea apelantului ar fi deținut în proprietate 2 ha teren în jurul Conacului

N., adică imobilul din Techirghiol, str. R. din 1907 nr. 65, actual 52 A și

care "face obiectul prezentei cereri de chemare în judecată întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ." (pct. 3 al notelor de ședință).

Referitor

la terenul în suprafață de 2 ha (pentru care s-a expediat și notificarea nr.

115 din 02 iulie 2001 B.E.J. M.O., în soluționarea căreia Primarul orașului

Techirghiol a emis dispoziția nr. 699/2004), s-a constatat că aceasta este o

parte a terenului în suprafață de 50 ha ce a făcut obiectul exproprierii

conform Decretului nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziții din Legea nr.

187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare și care a făcut obiectul

reconstituirii dreptului de proprietate în beneficiul reclamantului S.D.P. în

baza Legii nr. 18/1991, astfel că dreptul reclamantului nu există (fiind inutil

a se mai cerceta critica privind reținerea bunei-credințe a pârâtei SC D. SRL).

Analizând

documentația de preluare a terenurilor agricole, s-a constatat că suprafața

totală de teren expropriat de la M.N. a fost de 50 ha, compusă din 45 ha teren

arabil "la distanța de ½ km de reședința administrației", 3 ha

"conac și livadă" și 2 ha "pășune" (conform

"Formularul pentru evaluarea și inventarierea patrimoniului M.C.N. din

Techirghiol" fila 130 verso, Dosar nr. 37/118/2004 al Tribunalului

Constanța); construcțiile foste proprietatea M.C.N. au fost descrise ca fiind

"1 casă de administrație, 1 casă de personal, 1 grajd pentru animale, 2

cocină de porci, 1 coteț de păsări, magazie cereale 1, remiză mașină 1, atelier

1, 1 puț, clădire pentru cazan 1" (conform "Proces-verbal" fila

134, Dosar nr. 37/118/2004 al Tribunalului Constanța), terenurile fiind

aceleași: 45 ha teren arabil, 3 ha conac și livadă și 2 ha pășune.

Conform

înscrisului intitulat "Tabel III, Modul de folosință al ternului"

(același dosar), terenul expropriat avea ca destinație utilizarea agricolă

pentru 45 ha și pășuni pentru 2 ha; coroborat cu "Tabelul nominal cu

lucrările de expropriere din plasa Mangalia, județul Constanța, număr criteriu

48", din care a rezultat că averea autoarei M.C.N. supusă exproprierii

conform Decretului nr. 83/1949 a fost alcătuită din: 45 ha teren arabil, 2 ha

pășuni, curți - 2 ha, păduri - 1 ha, total: 50 ha teren (Dosar nr. 37/118/2004

al Tribunalului Constanța), s-a constatat că într-adevăr, "conacul"

naționalizat ar fi putut avea o curte de 2 ha, astfel cum s-a pretins - dar nu

s-a și probat - prin prezenta revendicare.

Pentru

acest conac situat în extravilanul localității Techirghiol, prin dispoziția nr.

699 din 11 noiembrie 2004 a Primarului orașului Techirghiol (pronunțată în

soluționarea notificărilor nr. 115/2001 a B.E.J. M.O. - în care se făcea

vorbire despre conac și 150 ha teren din jur - și nr. 1885/2001 a B.E.J. M.A. -

în care se făcea vorbire despre conac și teren de circa 1 ha) s-a dispus

restituirea în natură, pe lângă această construcție atribuindu-se lui B.T. și

S.E.E. și suprafața de 522,2 mp teren, respingându-se cererea referitoare la

terenul de 1 ha, cu motivarea că acesta nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Legalitatea

acestei dispoziții a fost discutată în cadrul Dosarului nr. 37/118/2004, prin

care contestația prin care s-a solicitat restituirea în natură a suprafeței de

2 ha teren (prima dată când a apărut într-o acțiune această suprafață, deși în

niciuna dintre notificări nu s-a făcut vorbire despre aceasta), a fost respinsă

Sentința civilă nr. 1520 din 14 septembrie 2007 a Tribunalului Constanța,

definitivă prin Decizia civilă nr. 228/C/7 octombrie 2010 a Curții de Apel

Constanța și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5491 din 24 iunie 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a

constatat că Înalta Curte a observat neconcordanța dintre petitul contestației

în care solicita restituirea în natură a suprafeței de 2 ha teren și conținutul

notificărilor soluționate prin dispoziția nr. 699 din 11 noiembrie 2004 dar,

chiar și în aceste circumstanțe, a apreciat că nu s-a făcut dovada existenței a

două conace cu terenuri aferente de 1 ha fiecare.

În

plus, s-a reținut "fără putință de tăgadă" că terenul care se vroia

restituit în natură în Dosarul nr. 37/118/2004 "este parte integrantă din

terenul de 50 de ha pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri în

echivalent în temeiul Legii nr. 18/1991".

Concluzia

anterioară a fost justificată pe constatarea că a făcut obiectul procedurilor

Legii nr. 18/1991 întreaga suprafață de 50 ha teren aferentă conacului M.N.,

expropriată în temeiul Decretului nr. 83/1949, din care făcea parte și

ipoteticul teren de 2 ha curți.

Pe

numele lui S.E.E., C.J.S.D.P.T. Constanța a eliberat titlul de proprietate nr.

27557/1553 din 28 martie 2002 prin care i-a fost reconstituit dreptul de

proprietate asupra suprafeței de 10 ha; pe numele lui S.D.P. s-a emis de

C.J.S.D.P.T. Constanța titlul de proprietate nr. 1116/1 iunie 2007 prin care

i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 14 ha, iar

prin Sentința civilă nr. 3742 din 29 februarie 2008 pronunțată de Judecătoria

Constanța în Dosarul nr. 8854/212/2006 (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 761

din 28 august 2008 a Tribunalului Constanța), a fost obligată Comisia locală de

fond funciar Techirghiol să întocmească propunerea de constituire a dreptului

de proprietate pentru suprafața de 2 ha izlaz (pășune) pe vechiul amplasament

(vol. II Dosar nr. 37/118/2004 al Curții de Apel Constanța).

Astfel,

prin cereri inițiate de reclamanta S.E.E., îndreptățirea acesteia la

reconstituirea dreptului de proprietate pentru cele 100 ha teren, prin

restituirea în echivalent, a fost recunoscută în favoarea apelantului prin

hotărârile nr. 215 din 19 mai 2006 și nr. 325/3 noiembrie 2006 ale Comisiei

județene Constanța, anexa 23 pentru despăgubiri la pct. 38 și pct. 40 (Dosarul

nr. 37/118/2004 al Curții de Apel Constanța vol. I); s-au adăugat alte 62 ha

menționate în anexa 39 a Legii nr. 1/2000 cuvenite moștenitorilor lui S.M.V. și

B.T.

Hotărârile

nr. 215 din 19 mai 2006 și nr. 325/3 noiembrie 2006 ale C.J.S.D.P.T. Constanța

au fost contestate în Dosarul nr. 17442/212/2007 al Judecătoriei Constanța, iar

prin Sentința civilă nr. 10592 din 23 aprilie 2010 s-a dispus anularea acestora

și reconstituirea proprietății pentru 114 ha sub forma acordării de teren în

compensare 38.417 mp și 29,66 ha pe raza localității Techirghiol și 80,5 ha pe

raza localității Săcele; în executarea acestei hotărâri, s-au emis în favoarea

reclamantului titlul de proprietate nr. 8059 din 25 octombrie 2011 pentru

suprafața de 40 ha și titlul de proprietate nr. 7989/5 octombrie 2011 pentru

alte 40 ha.

S-a

reținut că împrejurarea conform căreia reclamantul S.D.P. nu a beneficiat de

restituirea în natură pentru întreaga suprafață de teren reconstituită în

procedura Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 247/2005 nu îl îndreptățește pe

acesta să își valorifice același drept recurgând la prevederile dreptului comun

- art. 480 C. civ., legiuitorul stabilind ca foștii proprietari ai unor

terenuri extravilane sau moștenitorii lor să nu beneficieze de o dublă

reparație, în proceduri speciale diferite.

Astfel,

după cum a rezultat și din principiul securității raporturilor juridice,

consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și dintr-o

jurisprudență constantă a instanțelor, persoanele care au utilizat de o anume

cale procedurală pentru satisfacerea/recunoașterea dreptului lor nu pot folosi

o altă cale legală prin care să obțină recunoașterea aceluiași drept, chiar

dacă prin mijlocul folosit inițial nu au reușit o confirmare deplină a

dreptului reclamat.

În

plus, în materia fondului funciar, condițiile și limitele de restituire a

terenurilor preluate de stat în mod abuziv au fost reglementate prin Legile nr.

18/1991 și nr. 1/2000 (și, ulterior, prin Legea nr. 247/2005), acte normative

cu caracter special care se aplică prioritar în raport de dispozițiile de drept

comun.

Prin

această legislație reparatorie, Statul Român a optat pentru restituirea

parțială a terenurilor agricole și forestiere. Opțiunea legiuitorului român în

ceea ce privește limitarea întinderii dreptului la restituire nu vine în

contradicție nici cu legea fundamentală a Statului român și nici cu

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, astfel că reclamantul nu are un drept de proprietate asupra

terenului pentru care solicită măsuri reparatorii, dreptul la reconstituire

fiind limitat conform legilor reparatorii în materia fondului funciar.

În

acest cadru legislativ, s-au adoptat acte normative cu caracter special, în

temeiul cărora persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se

recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate

abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a

imobilelor. Existența art. 480 C. civ., care ar constitui "dreptul

comun" în materia restituirii imobilelor și excepția imposibilității utilizării

acestei reglementări, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care

calea oferită de legea specială (aici, Legea nr. 18/1991) pentru valorificarea

dreptului pretins era una efectivă.

Or,

așa cum s-a observat, reclamantul a obținut Hotărârea nr. 215 din 19 mai 2006 a

Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor

Constanța, prin care i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru suprafața

de 48 de ha care nu ar putea fi restituită în natură, plus 2 ha izlaz/pășune

restituite în natură conform Sentinței civile nr. 3742/2008 a Judecătoriei

Constanța prin titlul de proprietate nr. 7173/2009, exact pentru suprafața

totală de 50 ha ce a făcut obiectul exproprierii, conform Decretului nr.

83/1949 în care era inclusă și suprafața de 3 ha "conac și livadă",

menționată în "Formularul pentru evaluarea și inventarierea patrimoniului

(...)" sau, în altă descriere, cele 2 ha - curți și 1 ha - păduri,

înscrise în "Tabelul nominal cu lucrările de expropriere (...)"

În

temeiul art. 480 C. civ., reclamantul a solicitat din nou măsuri reparatorii

pentru suprafața de 2 ha, ce ar fi făcut parte din patrimoniul numitei M.C.N.

situat în localitatea Techirghiol și care a fost preluat în baza Decretului nr.

83/1949, dar pretenția acestuia nu a fost primită.

Însă,

pentru această suprafață, dreptul la măsuri reparatorii a fost epuizat odată cu

finalizarea procedurilor în temeiul legilor fondului funciar prin care s-a

recunoscut dreptul la despăgubiri (apoi atribuirea de teren în compensare

conform Sentinței nr. 10592 din 23 aprilie 2010 a Judecătoriei Constanța), iar

împrejurarea că demersurile pentru emiterea titlurilor de proprietate nu s-au

finalizat nu este de natură să deschidă reclamantului calea dreptului comun,

pentru că neexecutarea hotărârii judecătorești nu pune în discuție însăși

existența dreptului, fiind o problemă de executare.

Pentru

aceste considerente, constatându-se ca fiind fără relevanță dacă pentru

suprafața de 2 ha teren se putea emite sau nu un titlu de proprietate la Legea

nr. 18/1991, din moment ce reclamantul se bucură de dreptul la despăgubiri

pentru tot ceea ce a fost preluat în baza Decretului nr. 83/1949, apelul a fost

respins, cel mai puternic argument fiind constatarea că, prin prezenta acțiune,

nu s-a mai solicitat restituirea conacului, ci doar a terenului pretins

aferent.

Împotriva

acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul S.D.P., întemeiat pe

motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

A

solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei

curții de apel în vederea administrării probei cu expertiza topografică pentru

identificarea terenului de 2 ha și analizarea celui de-al doilea motiv de apel

referitor la calitatea SC D. SRL, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei

și sentinței și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii și obligarea

pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 2 ha teren

intravilan.

După

prezentarea istoricului cauzei, recurentul a criticat hotărârea pentru motivul

că instanțele fondului au reținut în mod greșit că terenul în suprafață de 2

ha, ce face obiectul prezentei cereri, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ., a fost restituit în baza Legii nr. 18/1991.

În

susținerea acestei cereri, recurentul a prezentat o serie de argumente, arătând

și faptul că tratamentul juridic diferit reflectă că terenul de 2 ha era

considerat intravilan încă de la momentul preluării abuzive a acestuia.

Totodată

pornind de la constatările instanței de apel referitoare la descrierea construcțiilor,

a concluzionat că acestea nu puteau fi amplasate pe suprafața de 522 mp,

restituită în temeiul Legii nr. 10/2001, prin dispoziția nr. 699/2004 emisă de

Primarul orașului Techirghiol.

A

arătat că respectiva suprafață de 2 ha a făcut obiectul unei cereri în temeiul

Legii nr. 18/1991, formulată în anul 1991, pentru suprafața de 100 ha ce a

aparținut numitei N.M., dar ulterior rezolvată numai parțial, respectiv prin

Hotărârea Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor nr. 215/2006 tocmai pentru că limita prevăzută de Legea nr. 18/1991

era de 50 ha teren pentru proprietar deposedat.

A

mai precizat că instanța de apel și-a fundamentat soluția de respingere a

cererii de restituire a suprafeței de 2 ha pe așa - zisele discrepanțe din

notificările formulate de S.E.E. și B.T.C. cu privire la acest imobil, reținând

eronat că Înalta Curte a observat neconcordanța dintre petitul contestației

prin care s-a solicitat restituirea în natură a suprafeței de 2 ha teren și

conținutul notificărilor soluționate din dispoziția nr. 699/2004.

A

menționat că nu a susținut niciodată că suprafața de 2 ha nu ar fi cea care a

făcut obiectul notificărilor formulate în anul 2001 ci a arătat că respectiva

suprafață nu fusese niciodată anterior restituită în procedura prevăzută de

Legea nr. 18/1991.

De

altfel, dacă suprafața de 2 ha revendicată la data de 17 noiembrie 2000 nu ar

fi fost identică cu cea din respectivele notificări, atunci nu s-ar mai fi

dispus de către curtea de apel suspendarea prezentei cauze până la soluționarea

notificărilor, conform art. 47

1

din Legea nr. 10/2001, la 17

septembrie 2001 și nu s-ar fi dispus de aceeași curte repunerea cauzei pe rol,

la 7 decembrie 2011.

O

altă critică a vizat respingerea greșită de către instanțele de fond a

solicitării de efectuare a unei expertize topografice prin care să se

identifice în mod exact suprafața de 2 ha, proprietatea lui M.C.N., ocupată în

prezent de SC D. SRL.

O

ultimă critică a vizat neanalizarea de către instanța de apel a motivului care

se referea la greșita reținere de către tribunal a faptului că SC D. SRL are

calitatea de terț cumpărător de bună credință a terenului din care face parte

și suprafața de 2 ha, revendicată.

A

arătat astfel că în considerentele deciziei atacate, curtea de apel a precizat

în mod expres că dreptul său nu există fiind inutil a se mai cerceta critica

referitoare la buna credință a SC D. SRL

În

situația în care se va considera întemeiat acest motiv de recurs, însă nu se va

dispune casarea deciziei cu trimiterea spre rejudecare a acestuia, a arătat că

înțelege a reda motivele din cererea de apel prin care a susținut că societatea

pârâtă nu a avut calitatea de cumpărător de bună credință.

Recursul

este nul.

Potrivit

art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie

să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor

fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul

se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la

art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este

nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute

la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Potrivit

legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea

hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea

motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici

privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea

greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea

acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că

face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din

C. proc. civ..

Or,

în speță, recurentul, deși a precizat formal că își întemeiază pretențiile pe

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în

motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menționate, recurentul

nesusținând în vreun fel nelegalitatea soluției din apel.

De

altfel, se observă că motivele de recurs le reiau aproape în totalitate pe cele

de apel.

Prin

urmare, ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată

în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea

soluției, recurentul a preluat motivele de apel, fără să combată în vreun fel

argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de

cenzură în recurs, nesocotind existența judecății anterioare.

Eventualele

critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi

trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret,

pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel,

obiect al recursului constituindu-l decizia pronunțată în apel.

Se

reține totodată că motivele suplimentare celor din apel nu se constituie în

veritabile critici de nelegalitate în sensul avut în vedere de art. 304 C.

proc. civ.

Se

observă, de asemenea, că instanța de apel a avut în vedere și motivul referitor

la calitatea de terț cumpărător de bună credință a SC D. SRL, pe care însă nu

l-a considerat de natură a schimba soluția în raport de considerentele deja

expuse.

Văzând

dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe

cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din C. proc. civ.,

se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții

procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate

a hotărârii atacate.

Solicitarea

intimatei pârâte SC D. SRL, formulată prin întâmpinare, de acordare a

cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, va fi respinsă ca

nedovedită, motivat de faptul că nu s-au depus înscrisuri în justificarea

acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

nul recursul declarat de reclamantul S.D.P. împotriva Deciziei nr. 85/C din 23

octombrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Respinge

cererea formulată de intimata pârâtă SC D. SRL de acordare a cheltuielilor de

judecată, ca nedovedită.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 25 iunie 2014.

Procesat

de GGC - GV