ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2019/2014

Asupra recursului constată următoarele: Tribunalul Constanța, secția I civilă, prin Sentința nr. 1858 din 10 aprilie 2013 a luat act de renunțarea la drept și la judecată a reclamantei S.M.V. A respins acțiunea formulată de respectiva reclamantă, ca nefondată. A respins excepțiile inadmisibilității și autorității de lucru judecat, ca nefondate. A respins acțiunea și cererea de chemare în garanție, ca nefondate. Examinând cu prioritate excepțiile invocate, instanța a constatat, cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, ridicată de pârâta SC D. SRL și de chemații în garanție SC R.S. SRL și S.I. și S.C.G., că aceasta este neîntemeiată.

Pornind de la Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, referitor la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, s-a reținut că în concursul dintre legea specială și legea generală prioritate are cea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Instanța a apreciat însă că această decizie nu este aplicabilă în cauza dedusă judecății având în vedere că acțiunea a fost introdusă anterior adoptării Legii nr. 10/2001, reținând că dovada faptului că aceste acțiuni nu sunt inadmisibile de plano este și textul cuprins în art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la motivul de inadmisibilitate a acțiunii indicat de chemații în garanție a fi îndestularea reclamanților în procedura Legii nr. 10/2001, instanța a apreciat că aceasta nu este o veritabilă excepție de inadmisibilitate ci constituie o apărare ce va fi analizată pe fondul cauzei. Referitor la excepția autorității de lucru judecat raportat la Sentința civilă nr. 1520 din 14 septembrie 2007, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 1201 C. civ., în forma în vigoare la data sesizării instanței, este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, având aceeași calitate. Prin Sentința civilă nr. 1520 din 14 septembrie 2007 s-a respins contestația reclamanților ca nefondată și a fost admisă cererea de intervenție în interesul pârâtului formulată de SC R.S.

SRL, prin Decizia nr. 228/C din 7 octombrie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți și a admis cererea de intervenție formulată de SC D. SRL, iar prin Decizia civilă nr. 5491 din 24 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă excepția nulității ambelor recursuri invocată de intimata - intervenientă SC D. SRL și au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții S.D.P. și B.T.C.C. împotriva deciziei pronunțate în apel. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Or, acțiunea de față a fost introdusă de către reclamanții S.D.P., în calitate de succesor al reclamantei S.E.E.

și S.M.V., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, Orașul Techirghiol prin Primar și SC D. SRL, precum și a chemaților în garanție SC R.S. SRL și S.I. și S.C.G. Instanța a constatat, pe de o parte, existența parțială a identității de părți, însă nu și identitatea de calitate a părților SC D. SRL și SC R.S. SRL, chemații în garanție S. nefigurând ca părți în primul proces, iar pe de altă parte, inexistența cauzei juridice a declanșării litigiilor, respectiv fostul art. 480 C. civ. și dispozițiile Legii nr. 10/2001. Pentru aceste considerente, reținând că în cauză nu este întrunită tripla identitate de care este condiționată constatarea existenței autorității de lucru judecat, instanța a respins această excepție, ca nefondată.

În ceea ce o privește pe reclamanta S.M.V., instanța a constatat că la Dosarul nr. 1038/C/2001 al Curții de Apel Constanța există declarația notarială a acesteia din data de 23 ianuarie 2012, prin care a declarat că renunță la orice drept asupra imobilului situat în strada R. nr. 52A (fost nr. 65), care face obiectul de litigiu în Dosarul nr. 104/36/2001. Instanța, luând act de manifestarea de voință a respectivei reclamante, a respins acțiunea, ca nefondată. Pe fondul cauzei, analizând materialul probator administrat, instanța a constatat că autoarea reclamanților, C.C. a dobândit în proprietate, prin actul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale transcris sub nr. 980 din 14 martie 1921, conacul moșiei compus dintr-o moară cu atenanse, terenul aferent în suprafață de 150 ha și o vilă în comuna Techirghiol-sat cu terenul aferent în suprafață de 2.000 mp, așa cum a rezultat din procesul-verbal de confiscare întocmit cu ocazia aplicării Decretului nr. 83/1949.

S-a constatat că reclamantul S.D.P. în calitate de succesor al autoarei S.E.E. (conform certificatului de moștenitor nr. 159 din 21 aprilie 2005) a continuat procesul declanșat de mama sa în procedura conferită de Legea nr. 18/1991. În esență, prima instanță a constatat că terenul revendicat în prezenta acțiune este parte integrantă din suprafața de teren de 50 de hectare pentru care s-a făcut propunerea de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 18/1991, prin Hotărârea nr. 215 din 19 mai 2006 a Comisiei județene Constanța.

Susținerea reclamantului potrivit căreia nu există identitate între cele două terenuri, întrucât terenul ce face obiectul prezentului dosar nu a putut fi restituit în procedura Legii nr. 18/1991 deoarece a fost în intravilan, nu a putut fi primită ca valabilă de instanță, respectivul teren fiind inclus în intravilanul localității Techirghiol în anul 1998, dată până la care acesta a figurat în extravilanul localității, conform Planului de Sistematizare și a P.U.G., putând face, deci, obiectul Legii nr. 18/1991. S-a constatat, de asemenea, că pârâta SC D. SRL este cumpărător de bună credință, reținându-se că pentru ca o aparență să fie creatoare de drept, se cer a fi întrunite mai multe condiții, cumulativ: să existe o eroare comună și invincibilă; subdobânditorul să fie de bună-credință; actul încheiat între proprietarul aparent și terțul subdobânditor să fie cu titlu oneros.

Cât privește prima condiție, există eroare atunci când situația de fapt aparentă nu corespunde realității de drept. O persoană este în aparență proprietarul unui bun, dar ulterior se dovedește că acest lucru nu era real. Aparența înșelătoare trebuie să fie nu numai una comună, adică împărtășită public, ci și una irezistibilă, greu de descoperit și de evitat, contra căreia nicio prudență umană nu ar permite apărarea. Astfel nu s-a putut reține existența acestei erori atât timp cât pârâta SC D. SRL a cumpărat terenul de la chemata în garanție SC R.S. SRL, care a achiziționat terenul de la Consiliul local Techirghiol, în baza Sentinței civile nr. 2685 din 15 martie 2004 pronunțată în Dosarul nr. 10337/2003 aflat pe rolul Judecătoriei Constanța, urmare constatării intervenirii vânzării-cumpărării între cele două părți.

Din extrasele de carte funciară depuse la dosar a rezultat că la data autentificării contractelor de vânzare-cumpărare terenurile înstrăinate nu figurau grevate de sarcini, toate acestea conducând la concluzia existenței bunei-credințe a pârâtei SC D. SRL Pentru toate aceste considerente, instanța a apreciat că acțiunea formulată de reclamant este nefondată. Respingând acțiunea principală, instanța a respins și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC D. SRL. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin Decizia nr. 85/C din 23 octombrie 2013, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului.

S-a reținut astfel că prin acțiunea formulată la data de 17 noiembrie 2000, reclamantele inițiale au revendicat un imobil situat în Techirghiol, strada R. nr. 65, despre care pretindeau că este alcătuit din clădiri și teren, invocându-se un "Act de vânzare de drepturi succesorale" din 14 martie 1921, prin care numita C.C. a dobândit 47 ha de teren de cultură situat pe mereaua comunei Techirghiol (cumpărătoarea devenind proprietara unei suprafețe totale de 150 ha), precum și partea indiviză din conacul moșiei compus dintr-o moară cu atenase cu o casă de locuit de pe șosea și o vilă compusă din două camere și un antreu numită Vila E., cu locul pe care este construită și curtea în suprafață aproximativă de 2000 mp (dobânditoarea ajungând proprietara exclusivă a construcțiilor, deoarece părțile actului de vânzare erau succesorii celui a cărui moștenire o tranzacționau - C.C.

și V.E. erau frații defunctului A.E.). Deși niciodată nu s-a individualizat în mod clar imobilul revendicat, acțiunii i-au mai fost anexate înscrisuri care fac referire la Vila C. din localitatea Techirghiol din care a rezultat că acest imobil a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 de la M.N. și A.P. În apel (Dosar nr. 1038/C/2001 al Curții de Apel Constanța), după suspendarea dispusă în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul a depus o expertiză tehnică din Dosarul nr. 2511/2004 privind individualizarea "imobilului în litigiu (teren și construcție)", dar nici la acel moment nu s-a precizat exact care este obiectul revendicării.

Când s-a discutat repunerea pe rol a revendicării (18 ianuarie 2012), reclamantul a învederat că a obținut "restituirea parțială a imobilului revendicat, respectiv a construcției și a suprafeței de 522 mp" (Dosarul nr. 1038/C/2001, devenit nr. 104/118/2001 al Curții de Apel Constanța) conform Dispoziției nr. 699/2004 a Primarului orașului Techirghiol; s-a mai precizat că autoarea apelantului ar fi deținut în proprietate 2 ha teren în jurul Conacului N., adică imobilul din Techirghiol, str. R. din 1907 nr. 65, actual 52 A și care "face obiectul prezentei cereri de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ." (pct. 3 al notelor de ședință). Referitor la terenul în suprafață de 2 ha (pentru care s-a expediat și notificarea nr. 115 din 02 iulie 2001 B.E.J.

M.O., în soluționarea căreia Primarul orașului Techirghiol a emis dispoziția nr. 699/2004), s-a constatat că aceasta este o parte a terenului în suprafață de 50 ha ce a făcut obiectul exproprierii conform Decretului nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziții din Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare și care a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în beneficiul reclamantului S.D.P. în baza Legii nr. 18/1991, astfel că dreptul reclamantului nu există (fiind inutil a se mai cerceta critica privind reținerea bunei-credințe a pârâtei SC D. SRL). Analizând documentația de preluare a terenurilor agricole, s-a constatat că suprafața totală de teren expropriat de la M.N.

a fost de 50 ha, compusă din 45 ha teren arabil "la distanța de ½ km de reședința administrației", 3 ha "conac și livadă" și 2 ha "pășune" (conform "Formularul pentru evaluarea și inventarierea patrimoniului M.C.N. din Techirghiol" fila 130 verso, Dosar nr. 37/118/2004 al Tribunalului Constanța); construcțiile foste proprietatea M.C.N. au fost descrise ca fiind "1 casă de administrație, 1 casă de personal, 1 grajd pentru animale, 2 cocină de porci, 1 coteț de păsări, magazie cereale 1, remiză mașină 1, atelier 1, 1 puț, clădire pentru cazan 1" (conform "Proces-verbal" fila 134, Dosar nr. 37/118/2004 al Tribunalului Constanța), terenurile fiind aceleași: 45 ha teren arabil, 3 ha conac și livadă și 2 ha pășune.

Conform înscrisului intitulat "Tabel III, Modul de folosință al ternului" (același dosar), terenul expropriat avea ca destinație utilizarea agricolă pentru 45 ha și pășuni pentru 2 ha; coroborat cu "Tabelul nominal cu lucrările de expropriere din plasa Mangalia, județul Constanța, număr criteriu 48", din care a rezultat că averea autoarei M.C.N. supusă exproprierii conform Decretului nr. 83/1949 a fost alcătuită din: 45 ha teren arabil, 2 ha pășuni, curți - 2 ha, păduri - 1 ha, total: 50 ha teren (Dosar nr. 37/118/2004 al Tribunalului Constanța), s-a constatat că într-adevăr, "conacul" naționalizat ar fi putut avea o curte de 2 ha, astfel cum s-a pretins - dar nu s-a și probat - prin prezenta revendicare.

Pentru acest conac situat în extravilanul localității Techirghiol, prin dispoziția nr. 699 din 11 noiembrie 2004 a Primarului orașului Techirghiol (pronunțată în soluționarea notificărilor nr. 115/2001 a B.E.J. M.O. - în care se făcea vorbire despre conac și 150 ha teren din jur - și nr. 1885/2001 a B.E.J. M.A. - în care se făcea vorbire despre conac și teren de circa 1 ha) s-a dispus restituirea în natură, pe lângă această construcție atribuindu-se lui B.T. și S.E.E. și suprafața de 522,2 mp teren, respingându-se cererea referitoare la terenul de 1 ha, cu motivarea că acesta nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Legalitatea acestei dispoziții a fost discutată în cadrul Dosarului nr. 37/118/2004, prin care contestația prin care s-a solicitat restituirea în natură a suprafeței de 2 ha teren (prima dată când a apărut într-o acțiune această suprafață, deși în niciuna dintre notificări nu s-a făcut vorbire despre aceasta), a fost respinsă Sentința civilă nr. 1520 din 14 septembrie 2007 a Tribunalului Constanța, definitivă prin Decizia civilă nr. 228/C/7 octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5491 din 24 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. S-a constatat că Înalta Curte a observat neconcordanța dintre petitul contestației în care solicita restituirea în natură a suprafeței de 2 ha teren și conținutul notificărilor soluționate prin dispoziția nr. 699 din 11 noiembrie 2004 dar, chiar și în aceste circumstanțe, a apreciat că nu s-a făcut dovada existenței a două conace cu terenuri aferente de 1 ha fiecare.

În plus, s-a reținut "fără putință de tăgadă" că terenul care se vroia restituit în natură în Dosarul nr. 37/118/2004 "este parte integrantă din terenul de 50 de ha pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri în echivalent în temeiul Legii nr. 18/1991". Concluzia anterioară a fost justificată pe constatarea că a făcut obiectul procedurilor Legii nr. 18/1991 întreaga suprafață de 50 ha teren aferentă conacului M.N., expropriată în temeiul Decretului nr. 83/1949, din care făcea parte și ipoteticul teren de 2 ha curți. Pe numele lui S.E.E., C.J.S.D.P.T. Constanța a eliberat titlul de proprietate nr. 27557/1553 din 28 martie 2002 prin care i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 10 ha; pe numele lui S.D.P.

s-a emis de C.J.S.D.P.T. Constanța titlul de proprietate nr. 1116/1 iunie 2007 prin care i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 14 ha, iar prin Sentința civilă nr. 3742 din 29 februarie 2008 pronunțată de Judecătoria Constanța în Dosarul nr. 8854/212/2006 (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 761 din 28 august 2008 a Tribunalului Constanța), a fost obligată Comisia locală de fond funciar Techirghiol să întocmească propunerea de constituire a dreptului de proprietate pentru suprafața de 2 ha izlaz (pășune) pe vechiul amplasament (vol. II Dosar nr. 37/118/2004 al Curții de Apel Constanța).

Astfel, prin cereri inițiate de reclamanta S.E.E., îndreptățirea acesteia la reconstituirea dreptului de proprietate pentru cele 100 ha teren, prin restituirea în echivalent, a fost recunoscută în favoarea apelantului prin hotărârile nr. 215 din 19 mai 2006 și nr. 325/3 noiembrie 2006 ale Comisiei județene Constanța, anexa 23 pentru despăgubiri la pct. 38 și pct. 40 (Dosarul nr. 37/118/2004 al Curții de Apel Constanța vol. I); s-au adăugat alte 62 ha menționate în anexa 39 a Legii nr. 1/2000 cuvenite moștenitorilor lui S.M.V. și B.T. Hotărârile nr. 215 din 19 mai 2006 și nr. 325/3 noiembrie 2006 ale C.J.S.D.P.T.

Constanța au fost contestate în Dosarul nr. 17442/212/2007 al Judecătoriei Constanța, iar prin Sentința civilă nr. 10592 din 23 aprilie 2010 s-a dispus anularea acestora și reconstituirea proprietății pentru 114 ha sub forma acordării de teren în compensare 38.417 mp și 29,66 ha pe raza localității Techirghiol și 80,5 ha pe raza localității Săcele; în executarea acestei hotărâri, s-au emis în favoarea reclamantului titlul de proprietate nr. 8059 din 25 octombrie 2011 pentru suprafața de 40 ha și titlul de proprietate nr. 7989/5 octombrie 2011 pentru alte 40 ha. S-a reținut că împrejurarea conform căreia reclamantul S.D.P.

nu a beneficiat de restituirea în natură pentru întreaga suprafață de teren reconstituită în procedura Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 247/2005 nu îl îndreptățește pe acesta să își valorifice același drept recurgând la prevederile dreptului comun - art. 480 C. civ., legiuitorul stabilind ca foștii proprietari ai unor terenuri extravilane sau moștenitorii lor să nu beneficieze de o dublă reparație, în proceduri speciale diferite. Astfel, după cum a rezultat și din principiul securității raporturilor juridice, consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și dintr-o jurisprudență constantă a instanțelor, persoanele care au utilizat de o anume cale procedurală pentru satisfacerea/recunoașterea dreptului lor nu pot folosi o altă cale legală prin care să obțină recunoașterea aceluiași drept, chiar dacă prin mijlocul folosit inițial nu au reușit o confirmare deplină a dreptului reclamat.

În plus, în materia fondului funciar, condițiile și limitele de restituire a terenurilor preluate de stat în mod abuziv au fost reglementate prin Legile nr. 18/1991 și nr. 1/2000 (și, ulterior, prin Legea nr. 247/2005), acte normative cu caracter special care se aplică prioritar în raport de dispozițiile de drept comun. Prin această legislație reparatorie, Statul Român a optat pentru restituirea parțială a terenurilor agricole și forestiere. Opțiunea legiuitorului român în ceea ce privește limitarea întinderii dreptului la restituire nu vine în contradicție nici cu legea fundamentală a Statului român și nici cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că reclamantul nu are un drept de proprietate asupra terenului pentru care solicită măsuri reparatorii, dreptul la reconstituire fiind limitat conform legilor reparatorii în materia fondului funciar.

În acest cadru legislativ, s-au adoptat acte normative cu caracter special, în temeiul cărora persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor. Existența art. 480 C. civ., care ar constitui "dreptul comun" în materia restituirii imobilelor și excepția imposibilității utilizării acestei reglementări, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială (aici, Legea nr. 18/1991) pentru valorificarea dreptului pretins era una efectivă.

Or, așa cum s-a observat, reclamantul a obținut Hotărârea nr. 215 din 19 mai 2006 a Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Constanța, prin care i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru suprafața de 48 de ha care nu ar putea fi restituită în natură, plus 2 ha izlaz/pășune restituite în natură conform Sentinței civile nr. 3742/2008 a Judecătoriei Constanța prin titlul de proprietate nr. 7173/2009, exact pentru suprafața totală de 50 ha ce a făcut obiectul exproprierii, conform Decretului nr. 83/1949 în care era inclusă și suprafața de 3 ha "conac și livadă", menționată în "Formularul pentru evaluarea și inventarierea patrimoniului (...)" sau, în altă descriere, cele 2 ha - curți și 1 ha - păduri, înscrise în "Tabelul nominal cu lucrările de expropriere (...)" În temeiul art. 480 C. civ., reclamantul a solicitat din nou măsuri reparatorii pentru suprafața de 2 ha, ce ar fi făcut parte din patrimoniul numitei M.C.N.

situat în localitatea Techirghiol și care a fost preluat în baza Decretului nr. 83/1949, dar pretenția acestuia nu a fost primită. Însă, pentru această suprafață, dreptul la măsuri reparatorii a fost epuizat odată cu finalizarea procedurilor în temeiul legilor fondului funciar prin care s-a recunoscut dreptul la despăgubiri (apoi atribuirea de teren în compensare conform Sentinței nr. 10592 din 23 aprilie 2010 a Judecătoriei Constanța), iar împrejurarea că demersurile pentru emiterea titlurilor de proprietate nu s-au finalizat nu este de natură să deschidă reclamantului calea dreptului comun, pentru că neexecutarea hotărârii judecătorești nu pune în discuție însăși existența dreptului, fiind o problemă de executare.

Pentru aceste considerente, constatându-se ca fiind fără relevanță dacă pentru suprafața de 2 ha teren se putea emite sau nu un titlu de proprietate la Legea nr. 18/1991, din moment ce reclamantul se bucură de dreptul la despăgubiri pentru tot ceea ce a fost preluat în baza Decretului nr. 83/1949, apelul a fost respins, cel mai puternic argument fiind constatarea că, prin prezenta acțiune, nu s-a mai solicitat restituirea conacului, ci doar a terenului pretins aferent. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul S.D.P., întemeiat pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei curții de apel în vederea administrării probei cu expertiza topografică pentru identificarea terenului de 2 ha și analizarea celui de-al doilea motiv de apel referitor la calitatea SC D. SRL, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei și sentinței și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii și obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 2 ha teren intravilan. După prezentarea istoricului cauzei, recurentul a criticat hotărârea pentru motivul că instanțele fondului au reținut în mod greșit că terenul în suprafață de 2 ha, ce face obiectul prezentei cereri, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., a fost restituit în baza Legii nr. 18/1991.

În susținerea acestei cereri, recurentul a prezentat o serie de argumente, arătând și faptul că tratamentul juridic diferit reflectă că terenul de 2 ha era considerat intravilan încă de la momentul preluării abuzive a acestuia. Totodată pornind de la constatările instanței de apel referitoare la descrierea construcțiilor, a concluzionat că acestea nu puteau fi amplasate pe suprafața de 522 mp, restituită în temeiul Legii nr. 10/2001, prin dispoziția nr. 699/2004 emisă de Primarul orașului Techirghiol. A arătat că respectiva suprafață de 2 ha a făcut obiectul unei cereri în temeiul Legii nr. 18/1991, formulată în anul 1991, pentru suprafața de 100 ha ce a aparținut numitei N.M., dar ulterior rezolvată numai parțial, respectiv prin Hotărârea Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor nr. 215/2006 tocmai pentru că limita prevăzută de Legea nr. 18/1991 era de 50 ha teren pentru proprietar deposedat.

A mai precizat că instanța de apel și-a fundamentat soluția de respingere a cererii de restituire a suprafeței de 2 ha pe așa - zisele discrepanțe din notificările formulate de S.E.E. și B.T.C. cu privire la acest imobil, reținând eronat că Înalta Curte a observat neconcordanța dintre petitul contestației prin care s-a solicitat restituirea în natură a suprafeței de 2 ha teren și conținutul notificărilor soluționate din dispoziția nr. 699/2004. A menționat că nu a susținut niciodată că suprafața de 2 ha nu ar fi cea care a făcut obiectul notificărilor formulate în anul 2001 ci a arătat că respectiva suprafață nu fusese niciodată anterior restituită în procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991.

De altfel, dacă suprafața de 2 ha revendicată la data de 17 noiembrie 2000 nu ar fi fost identică cu cea din respectivele notificări, atunci nu s-ar mai fi dispus de către curtea de apel suspendarea prezentei cauze până la soluționarea notificărilor, conform art. 47 1 din Legea nr. 10/2001, la 17 septembrie 2001 și nu s-ar fi dispus de aceeași curte repunerea cauzei pe rol, la 7 decembrie 2011. O altă critică a vizat respingerea greșită de către instanțele de fond a solicitării de efectuare a unei expertize topografice prin care să se identifice în mod exact suprafața de 2 ha, proprietatea lui M.C.N., ocupată în prezent de SC D. SRL. O ultimă critică a vizat neanalizarea de către instanța de apel a motivului care se referea la greșita reținere de către tribunal a faptului că SC D. SRL are calitatea de terț cumpărător de bună credință a terenului din care face parte și suprafața de 2 ha, revendicată.

A arătat astfel că în considerentele deciziei atacate, curtea de apel a precizat în mod expres că dreptul său nu există fiind inutil a se mai cerceta critica referitoare la buna credință a SC D. SRL În situația în care se va considera întemeiat acest motiv de recurs, însă nu se va dispune casarea deciziei cu trimiterea spre rejudecare a acestuia, a arătat că înțelege a reda motivele din cererea de apel prin care a susținut că societatea pârâtă nu a avut calitatea de cumpărător de bună credință. Recursul este nul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din C. proc. civ.. Or, în speță, recurentul, deși a precizat formal că își întemeiază pretențiile pe art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menționate, recurentul nesusținând în vreun fel nelegalitatea soluției din apel. De altfel, se observă că motivele de recurs le reiau aproape în totalitate pe cele de apel.

Prin urmare, ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurentul a preluat motivele de apel, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, nesocotind existența judecății anterioare. Eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, obiect al recursului constituindu-l decizia pronunțată în apel. Se reține totodată că motivele suplimentare celor din apel nu se constituie în veritabile critici de nelegalitate în sensul avut în vedere de art. 304 C. proc.

civ. Se observă, de asemenea, că instanța de apel a avut în vedere și motivul referitor la calitatea de terț cumpărător de bună credință a SC D. SRL, pe care însă nu l-a considerat de natură a schimba soluția în raport de considerentele deja expuse. Văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din C. proc. civ., se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate. Solicitarea intimatei pârâte SC D. SRL, formulată prin întâmpinare, de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, va fi respinsă ca nedovedită, motivat de faptul că nu s-au depus înscrisuri în justificarea acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul S.D.P. împotriva Deciziei nr. 85/C din 23 octombrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Respinge cererea formulată de intimata pârâtă SC D. SRL de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nedovedită. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2014. Procesat de GGC - GV