ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1822/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1822/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Ploiești la data de 20 aprilie 2007, reclamanții G.G. și G.L. au chemat în judecată

pe pârâții A.M., S.D.F. și V.C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care

o va pronunța, să oblige pârâții să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul

teren în suprafață de 2500 mp situat în comuna B., identificat cu nr. cadastral

C1, înscris în coala de CF nr. F1 B.; să dispună anularea colii de CF nr. F2 B.,

cu nr. cadastral C2, desființarea înscrierilor efectuate în această carte funciară,

precum și desființarea colii de CF nr. F2 B. cu nr. cadastral C3-C2, cu restabilirea

situației anterioare de CF nr. F4 B., cu nr. cadastral C3 și obligarea pârâților

la cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii,

au arătat că, la data de 11 martie 1998, au dobândit de la P.M. și P.L., un drept

de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 2500 mp, situat în comuna

B., km. 6, dreptul de proprietate fiind intabulat în CF nr. F1 B., cu nr. cadastral

C1, la data de 18 septembrie 2001. În foaia de sarcini din CF nr. F1 B., s-a înscris,

potrivit încheierii nr. 7661/2001, dreptul de ipotecă în favoarea SC B.R. SA., Sucursala

Dorobanți.

Au arătat că, la data

de 11 iunie 2003, A.V.A.B. a procedat la vânzarea la licitație a terenului în suprafață

de 2500 mp, aparținând numiților P.M. și P.L., garanți ipotecari, vânzătorii sus-numiților,

încheind procesul-verbal de licitație din 11 iunie 2003.

Au susținut reclamanții

că procesul-verbal de licitație nu le este opozabil, întrucât executarea silită

s-a purtat în contradictoriu cu foștii proprietari, P.M. și P.L. și nu cu proprietarii

tabulari. Deși Biroul de Carte Funciară Ploiești a procedat la intabularea procesului-verbal

de licitație, ocazie cu care a fost înființată coala de CF nr. F2 B., cu nr. cadastral

C2, în suprafață de 1924,45 mp, această intabulare nu le este opozabilă, fiind efectuată

cu încălcarea prevederilor Legii nr. 7/1996, respectiv fără a fi îndeplinită opozabilitatea

față de proprietarul tabular al terenului vândut la licitație.

Au precizat că este inadmisibil

ca același teren să fie evidențiat în două coli de carte funciară, respectiv CF

nr. F1 B., în care proprietari tabulari asupra acestui teren sunt reclamanții și

în CF nr. F2 B., în care, pe același teren, apare proprietar tabular A.M., menționând

totodată că imobilul teren înscris pe seama primului pârât a fost înstrăinat succesiv

către ceilalți doi pârâți.

Au solicitat instanței

să constate că o comparare a titlurilor le este favorabilă, întrucât titlul reclamanților

este mai vechi, datând din anul 1998; titlul acestora este mai caracterizat, provenind

de la adevărații proprietari, P.M. și P.L.; a avut loc transcrierea în cartea funciară

a dreptului de proprietate astfel dobândit, iar actul s-a încheiat în condiții ce

exclud orice rea-credință din partea lor.

Reclamanții au arătat,

cu privire la titlul actualului proprietar, că acesta este mai nou, datând din anul

2004; nu provine de la adevăratul proprietar, ci de la un proprietar aparent, care

a acționat cu rea-credință; transcrierea dreptului de proprietate pe seama primului

pârât și ulterior pe seama celorlalți doi pârâți, dovedește reaua-credință și încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 7/1996; dreptul de proprietate al pârâților nu le este opozabil;

actele de transmitere a dreptului de proprietate au fost încheiate cu rea-credință.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.

La termenul din 7

ianuarie 2008, reclamanții și-au modificat cererea de chemare în judecată, arătând

că, în contradictoriu cu pârâții Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Prahova,

Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ploiești, SC P.C. SRL, SC D.G.R.

SRL, solicită instanței să constate că înscrierea efectuată în CF nr. F2 B., cu

număr cadastral C3-C2 are rangul 6; să constate nulitatea absolută a încheierii

nr. 370/2007, întocmită de O.C.P.I., B.C.P.I. Ploiești, privind coala de carte

funciară sus-menționată, iar pe cale de consecință, să dispună radierea acesteia

din cartea funciară; să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat de Biroul Notarial Public L.C.C., din 14 martie 2007, încheiat între

V.C. și SC P.C. SRL, iar pe cale de consecință, să dispună radierea înscrierii pe

seama acesteia din CF nr. F2 B., cu nr. cadastral C3-C2, în baza încheierii nr.

10342/2007; să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat

de Biroul Notarial Public L.C.C., din 14 martie 2007, încheiat între SC P.C.

SRL și SC D.G.R. SRL, iar pe cale de consecință, să dispună radierea înscrierii

pe seama acesteia din CF nr. F2 B., cu nr. cadastral C3-C2, în baza încheierii

nr. 10343/2007.

În motivarea cererii modificatoare,

au arătat că, pe formatul electronic a colii de CF nr. F2 B., era înscrisă radierea

interdicției de înstrăinare pe care ei o notaseră sub C1 în baza încheierii, radiere

efectuată în baza încheierii nr. 370/2007.

Au arătat că, la data

de 2 noiembrie 2006, nu era pronunțată nicio hotărâre de către Judecătoria Ploiești,

în baza căreia să se poată proceda la radierea interdicției de înstrăinare, notată

sub C1, C2 în CF nr. F2 B., menționând că, față de aceste aspecte, radierea interdicției

de înstrăinare efectuată la data de 5 ianuarie 2007, în baza încheierii nr. 370,

este nulă absolut, întrucât nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate a acestei

cereri, iar actul, respectiv sentința civilă nr. 8209 din 2 noiembrie 2006, emisă

de Judecătoria Ploiești, nu există și au precizat că actele translative de proprietate

nu întrunesc condițiile de validitate impuse de art. 948 C. civ., respectiv consimțământul

valabil al părții care se obligă și cauza licită.

Prin întâmpinare, pârâta

SC D.G.R. SRL a invocat excepția lipsei calității procesuale active, excepția prescripției

dreptului material la acțiune, în raport de termenul stabilit de art. 49 din O.U.G.

nr. 51/1998, excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport de termenul

stabilit prin art. 520 C. proc. civ., excepția inadmisibilității în raport de dispozițiile

art. 36 din Legea nr. 7/1996, precum și inadmisibilitatea contestării actului de

adjudecare și a rectificării cărții funciare în condițiile autorității de lucru

judecat.

În ședința din data de

21 martie 2008, a fost depusă la dosar copia certificatului de înregistrare eliberat

la data de 31 octombrie 2007, din care rezultă că SC P.C. SRL și-a schimbat denumirea

în SC T.T. SRL.

Prin sentința civilă

nr. 9510 din 24 octombrie 2008, Judecătoria Ploiești a declinat competența soluționării

cererii în favoarea Tribunalului Prahova, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei

instanțe sub nr. 7581/105/2008.

La termenul din 12

decembrie 2008, reclamanții au invocat excepția de nulitate a hotărârii de declinare

a competenței, a încheierilor de ședință premergătoare, a raportului de expertiză

efectuat în cauză, au solicitat desființarea actelor nule și trimiterea cauzei spre

rejudecare la prima instanță, în subsidiar invocându-se excepția de necompetență

materială a Tribunalului Prahova.

Prin încheierea din data

de 26 februarie 2009, Tribunalul Prahova a înaintat această cerere Serviciului Registratură

al Tribunalului Prahova, pentru repartizare aleatorie unui complet de recurs.

Prin decizia civilă

nr. 626 din 17 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. 7581/105/2008,

s-a admis excepția tardivității formulării recursului, invocată din oficiu și a

fost respins ca tardiv recursul.

Prin sentința civilă

nr. 2100 din 3 decembrie 2009, Tribunalul Prahova a admis excepția netimbrării,

invocată din oficiu și a anulat acțiunea formulată de reclamanți pentru netimbrare.

Prin decizia nr. 107

din 18 mai 2010, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamanți împotriva sentinței civile nr. 2100 din 3 decembrie 2009, pronunțată

de Tribunalul Prahova.

Prin decizia civilă

nr. 3201 din 6 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

a fost admis recursul declarat de reclamanți, modificată decizia nr. 107 din 18

mai 2010 a Curții de Apel Ploiești în sensul că a fost admis apelul reclamanților

împotriva sentinței civile, care a fost desființată și s-a trimis cauza spre rejudecare

la aceeași instanță, Tribunalul Prahova.

Prin sentința civilă

nr. 5662 din 12 decembrie 2012, Tribunalul Prahova a respins excepția inadmisibilității

acțiunii; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins

acțiunea formulată de reclamanți ca prescrisă, obligând reclamanții la plata către

pârâta SC D.G.R. SRL a sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității acțiunii, în raport de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996,

s-a observat că apărările invocate în susținerea acesteia vizează aspecte ce privesc

fondul cauzei.

Instanța a respins excepția

inadmisibilității contestării actului de adjudecare și rectificării cărții funciare

în condițiile autorității de lucru judecat, reținând că motivarea pârâtei în susținerea

excepției viza existența prezumției lucrului judecat, ca mijloc de probă, a cărei

examinare presupune însă o analiză pe fond a cauzei acțiunii.

Cu privire la excepția

prescripției dreptului material la acțiune, instanța a constatat că, la data de

11 martie 1998, între P.M. și P.M.A., în calitate de vânzători și G.G., în calitate

de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 11

martie 1998 de Biroul Notarial Public E., având ca obiect terenul situat în intravilanul

comunei B., județul Prahova, în suprafață de 2500 mp, având ca vecini: DN1 pe două

laturi, I.I. (SC S. SA) și C.D. (SC S. SA).

Din cuprinsul înscrisurilor

depuse la dosar, extras de carte funciară, contracte de vânzare-cumpărare, rezultă

că terenul a fost dobândit de A.M. ca urmare a adjudecării, în urma ședinței de

licitație publică deschisă cu strigare din 11 iunie 2003, organizate la sediul A.V.A.B.

București, conform procesului-verbal din 11 iunie 2003, încheiat între comisia de

licitație și licitatori, intabulat la Judecătoria Ploiești, Biroul de Carte Funciară.

Conform art. 520 C. proc.

civ., în forma în vigoare la data emiterii actului de adjudecare, introdus prin

art. 1 pct. 208 din O.U.G. nr. 138/2008, „orice cerere de evicțiune, totală sau

parțială, privind imobilul adjudecat se va prescrie în termen de 3 ani de la data

înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară. Această prescripție curge și

împotriva dispăruților, minorilor și persoanelor puse sub interdicție.”

S-a apreciat că textul

de lege invocat de către reclamanți, art. 561 C. proc. civ. a fost abrogat prin

art. 1 pct. 209 din O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât acesta nu poate ultraactiva,

cu privire la un act de adjudecare emis ulterior abrogării sale.

Actul de adjudecare a

fost înscris în CF nr. F2 a comunei B., județul Prahova, conform încheierii nr.

14764 din 14 noiembrie 2003, pronunțată de Judecătoria Ploiești, județul Prahova,

Biroul de Carte Funciară.

Acțiunea a fost depusă

de către reclamanți, prin poștă, cu confirmare de primire, la data de 17

aprilie 2007, după expirarea termenului de 3 ani prevăzut de art. 520 C. proc. civ.,

în forma aplicabilă în cauză, iar modificarea cererii de chemare în judecată a avut

loc la data de 7 ianuarie 2008.

Instanța de fond a apreciat

că întreaga acțiune, astfel cum aceasta a fost modificată, se circumscrie noțiunii

de evicțiune, în sensul de pierdere a proprietății lucrului (în totalitate sau în

parte) sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar.

Având în vedere aceste

considerente, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune

și a respins acțiunea ca prescrisă.

Cu referire la cheltuielile

de judecată, s-au avut în vedere dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. fiind

cenzurat, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată datorate de către reclamanți

pârâtei SC D.G.R. SRL, cuantumul onorariului avocațial, proporțional cu activitatea

desfășurată, complexitatea pricinii și munca depusă de avocat, apreciate prin prisma

numărului de termene acordate în această etapă procesuală și în raport de împrejurarea

că a fost administrată doar proba cu înscrisuri.

În consecință, în baza

art. 274 alin. (1) raportat la art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța a obligat

reclamanții la plata către pârâta SC D.G.R. SRL a sumei de 10.000 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței au

declarat apel reclamanții, susținând că în mod greșit s-a admis excepția prescripției

dreptului material la acțiune, având în vedere că temeiul de drept al acțiunii l-a

constituit art. 480 vechiul C. civ., temeiul de drept al acțiunii în revendicare.

Apelanții au arătat că

acțiunea în revendicare este imprescriptibilă deoarece dreptul de proprietate este

perpetuu, adică nu se pierde prin neuz, caracterul imprescriptibil ținând de natura

și nu de esența acțiunii în revendicare.

Au mai susținut apelanții

că art. 520 C. proc. civ. nu este incident speței, întrucât acest text de lege nu

reglementează dreptul proprietarului de a-și revendica bunul, ci reglementează doar

situațiile de evicțiune privind imobilul adjudecat.

Apelanții au criticat

hotărârea și sub aspectul cererii de extindere de acțiune pe care au formulat-o

pentru termenul de judecată din data de 7 ianuarie 2008, prin care au solicitat

să se stabilească rangul înscrierii efectuată în CF nr. F2 B., nulitatea absolută

a încheierii nr. 370/2007, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din

2007 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din anul 2007, capete de

cerere asupra cărora instanța nu s-a pronunțat.

Prin decizia civilă

nr. 158 din 26 noiembrie 2013 Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a admis

apelul, a casat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță,

pentru a se pronunța pe fondul cererii de chemare în judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a respins ca nefondată excepția tardivității declarării

apelului, invocată de intimata V.C. care a arătat că apelul a fost înregistrat la

instanța care a pronunțat sentința apelată în data de 8 mai 2013, fiind transmis

prin curier (la data de 2 mai 2013), iar nu prin poștă, recomandat cu confirmare

de primire, conform art. 104 C. proc. civ.

În acest sens instanța

de apel a constatat că apelul declarat de reclamanții G.G. și G.L. a fost expediat

prin serviciul de curierat rapid având menționată pe plicul atașat acestuia, ca

dată de expediere, data de 2 mai 2013 ora 16:37, dată în raport de care apelul a

fost formulat în termen procedural.

S-a apreciat a fi nefondată

susținerea intimatei V.C. în sensul că această dată nu poate fi luată în considerare

întrucât plicul nu a fost depus la oficiul poștal, ci a fost transmis printr-un

serviciu de curierat, fapt nepermis de dispozițiile art. 104 C. proc. civ., întrucât

instanța de apel a considerat că serviciul de curierat este similar transmiterii

actelor prin serviciul poștal.

A fost invocată, în acest

sens, jurisprudența Curții Constituționale, care, prin decizia nr. 1281/2011 a respins

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 104 C. proc. civ., reținând

în considerentele acesteia că „

textul criticat nu exclude

nici explicit, nici implicit alte modalități de comunicare a actelor de procedură,

altele decât transmiterea prin poștă. Acest text reprezintă o reglementare normativă

tehnică care stabilește regula generală în privința actelor de procedură trimise

instanțelor prin poștă, care se socotesc a fi îndeplinite în termen dacă au fost

predate recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea acestui termen. Astfel,

momentul de la care începe să curgă termenul nu poate fi afectat sau modificat de

modalitatea de comunicare sau notificare a actelor de procedură”.

Prin urmare,

câtă vreme actul de procedură a fost depus în termen, instanța de apel a apreciat

că nu are importanță modalitatea de transmitere, atâta timp cât, din conținutul

acestuia, rezultă în mod cert data la care a fost comunicat, putându-se pune în

discuție data comunicării numai în situația transmiterii actului prin fax sau alte

mijloace electronice, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Potrivit aprecierii instanței

de apel, C. proc. civ. aduce în prim plan și alte modalități de comunicare a actelor

de procedură, de exemplu, prin art. 82 alin. (1), art. 86 alin. (3) sau art. 132

alin. (2). În acest sens, alin. (3) al art. 86 C. proc. civ., sediul general al

materiei în privința modalităților de comunicare a actelor de procedură, prevede

că „în cazul în care comunicarea (...) nu este posibilă, aceasta se va face prin

poștă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace ce asigură

transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia”.

Totodată, Curtea de apel

a reținut că Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, aprobat

prin hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, cu modificările

și completările ulterioare, prevede la art. 93 că „Actele de sesizare a instanței,

depuse personal sau prin reprezentant, sosite prin poștă, curier ori fax, se depun

la registratură, unde, în aceeași zi, după stabilirea obiectului cauzei, primesc

număr din aplicația ECRIS și dată certă”, fiind, deci, evident că actele procedurale

pot fi transmise și prin alte mijloace de comunicare decât prin poștă sau depuse

personal.

În ceea ce privește apelul

formulat de apelanții-reclamanți, s-a apreciat că acesta este fondat având în vedere

obiectul principal al cererii deduse judecății, respectiv o acțiune în revendicare

imobiliară prin comparare de titluri, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ., acțiune care este imprescriptibilă.

S-a constatat că, prin

reținerea unui alt temei de drept (art. 520 C. proc. civ.) și respingerea acțiunii

ca prescrisă, instanța de fond a încălcat unul din principiile fundamentale ale

procesului civil, respectiv principiul disponibilității care dă dreptul persoanei

de a determina limitele cererii de chemare în judecată, respectiv ale cadrului procesual

în care se desfășoară aceasta.

Astfel, potrivit art.

129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii

deduse judecății. Aceștia nu sunt în drept să schimbe nici cadrul procesual și nici

obiectul cererii deduse judecății, întrucât acest atribut aparține în exclusivitate

reclamantului.

Pe cale de consecință,

s-a apreciat că, în mod nelegal instanța de fond a invocat excepția prescripției

dreptului la acțiune în raport de dispozițiile art. 520 C. proc. civ., atâta timp

cât temeiul de drept al acțiunii este întemeiat pe dispozițiile art. 480 C.

civ.

S-a mai constatat că,

în mod greșit, instanța de fond a avut în vedere conținutul acestui text de lege

în forma normativă introdusă prin art. 1 pct. 208 din O.U.G. nr. 138/2000, întrucât

potrivit art. 725 C. proc. civ. normele de procedură civilă sunt de imediată aplicare.

Prin urmare în cauză, în raport de data introducerii acțiunii, 20 aprilie 2007,

dispozițiile art. 520 C. proc. civ. erau aplicabile în forma modificată prin

art. 1 pct. 32 din Legea nr. 459/2006: „orice cerere de evicțiune, totală sau parțială,

privind imobilul adjudecat este stinsă, dacă imobilul adjudecat era înscris în cartea

funciară și dacă, de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul

anterior al dreptului înscris în folosul terțului adjudecatar, au trecut cel puțin

3 ani”, dispoziții favorabile apelanților-reclamanți.

Împotriva acestei hotărâri,

au declarat recurs pârâții SC D.G.R. SRL și V.C.

În motivarea recursului

său, pârâta V.C. a invocat nelegalitatea deciziei recurate prevăzută de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decurgând din pronunțarea acesteia cu încălcarea

și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 104 C. proc. civ.

Recurenta critică respingerea

de către instanța de apel a excepției peremptorii a tardivității declarării apelului,

cu motivarea greșită că transmiterea actelor de procedură prin serviciul de curierat

rapid este similară transmiterii respectivelor acte prin poștă.

Astfel, actul procesual

al comunicării hotărârii de primă instanță către reclamanți a fost efectuat în data

de 17 aprilie 2013.

Apelul a fost înregistrat

la instanța care a pronunțat sentința apelată în 8 mai 2013, în contextul în care

a fost transmis prin curier (expediție 2 mai 2013), iar nu prin poștă, recomandat

cu confirmare de primire.

Dispozițiile art. 104

C. proc. civ. prezumă absolut și irefragabil că actul de procedură transmis prin

poștă este considerat că a fost îndeplinit înăuntrul termenului legal peremptoriu

dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții: a fost predat recomandat la oficiul

poștal; o astfel de predare s-a efectuat înainte de împlinirea termenului imperativ.

Susține recurenta că prevederile

art. 104 C. proc. civ. se interpretează restrictiv fără a putea fi extinse prin

analogie altor situații, chiar asemănătoare, dar neprevăzute expres în ipoteza normei

speciale (exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationis).

În speță, transmiterea

prin curier a apelului excede reglementarii art. 104 C. proc. civ., care se referă

exclusiv la transmiterea actului de procedură prin poștă, recomandat cu confirmarea

primirii.

Din interpretarea istorico-teleologică

a normei în discuție, raportată la momentul edictării acesteia, este evident că

voința legiuitorului nu putea fi alta.

Învederează instanței

de recurs faptul că Decizia Curții Constituționale nr. 1281/2011, de care instanța

de apel s-a prevalat cu ocazia motivării soluției pronunțate, nu poate fi în mod

corect evocată în cauză, de vreme ce, prin respectiva decizie, instanța de contencios

constituțional a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 104 C. proc. civ. În acest mod dispozițiile legale sus iterate și-au menținut

prezumția de constituționalitate și, în consecință, trebuie să fie aplicate ca atare

de instanțele de judecată și de celelalte autorități publice.

Interpretând per a contrario

dispozițiile art. 29 alin. (3) și alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, republicată, recurenta apreciază că deciziile

Curții Constituționale prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate,

nu produc efecte erga omnes, ci doar inter partes (efecte relative) astfel încât

respectivele decizii beneficiază de autoritate de lucru judecat exclusiv față de

părțile procesului în cadrul căruia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate

și numai pentru motivele invocate în susținerea acesteia.

Pe cale de consecință,

în mod eronat instanța de apel a invocat în cauza dedusă judecații considerentele

Deciziei nr. 1281/2011, pronunțate de Curtea Constituțională, de vreme ce o atare

decizie în întregul ei (considerente și dispozitiv) nu poate produce efecte erga

omnes.

O altă critică subsumată

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. decurge din pronunțarea deciziei atacate

cu încălcarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 520 C. proc. civ. în

forma normativă introdusă prin art. 1 pct. 208 din O.U.G. nr. 138/2000.

Arată că instanța de apel

a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți cu motivarea că, prin sentința apelată,

prima instanță ar fi încălcat principiul disponibilității, modificând obiectul cererii

de chemare în judecată și reținând un alt temei de drept (art. 520 C. proc. civ.

în forma introdusă prin art. 1 pct. 208 din O.U.G. nr. 138/2000) decât cel pe care

reclamanții și-au întemeiat acțiunea în revendicare imobiliară prin comparare de

titluri (art. 480 C. civ. anterior).

Soluția instanței de apel

este vădit eronată având în vedere faptul că, prin sentința apelată, prima instanță

nu a modificat obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv revendicarea imobiliară

prin comparare de titluri, ci doar a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor

art. 520 C. proc. civ. în forma inițial introdusă prin O.U.G. nr. 138/2000, care

instituiau un termen special de prescripție extinctivă de 3 ani aplicabil tuturor

acțiunilor în evicțiune privind imobilele adjudecate în cadrul procedurii urmăririi

silite imobiliare.

Prin urmare, art. 520

C. proc. civ., în forma inițial introdusă prin O.U.G. nr. 138/2000, nu reglementează

o specie a acțiunii în revendicare imobiliară, ci doar stabilește o derogare de

la imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare imobiliară, prin instituirea unui

termen special de prescripție extinctivă de 3 ani în cazul imobilelor adjudecate

la licitație în cadrul executării silite.

Astfel fiind, prin sentința

pronunțată, prima instanță a respectat cadrul procesual obiectiv stabilit de reclamanți,

astfel încât nu s-a produs o încălcare a principiului disponibilității, cum în mod

eronat a reținut instanța de apel.

Referitor la pretinsa

imprescriptibilitate a dreptului material la acțiune al apelanților-reclamanți,

recurenta susține că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost

invocată de intimata-pârâtă SC D.G.R. SRL, iar nu din oficiu, de către prima instanță,

contrar celor reținute în cuprinsul deciziei recurate.

Acțiunea în revendicare

este, prin excelență, o

cerere

în justiție care conduce la evingerea pârâtului neposesor. Când acțiunea în revendicare

vizează un imobil adjudecat la licitație publică într-o procedură execuțională silită,

aceasta se circumscrie generic conceptului de cerere în evicțiune îndreptată împotriva

adjudecatarului (și eventualilor săi succesori cu titlu particular, care sunt avânzi-cauza

ai adjudecatarului, cum este cazul din speță). O atare acțiune în revendicare este

prescriptibilă extinctiv, astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului

în primul grad de jurisdicție.

Aplicațiunea normei speciale,

derogatorie de la regula de drept comun a imprescriptibilității extinctive, este

generată de specificitatea obiectului cererii în

justiție (imobil adjudecat la licitație

publică într-o procedură execuțională silită), iar nu de tipologia acțiunii petitorii.

Susține recurenta că soluția

este criticabilă și sub aspectul aplicării în cauză a prevederilor art. 725 C. proc.

civ., potrivit cărora normele de procedură civilă sunt de imediată aplicare, instanța

de apel apreciind în mod eronat că, raportat la data introducerii cererii de chemare

în judecată, în speță ar fi incidente dispozițiile art. 520 C. proc. civ. în forma

modificată de Legea nr. 459/2006, iar nu forma inițială a aceluiași articol.

Contrar susținerilor instanței

de apel, din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 1890 C. civ. anterior,

aplicabile cauzei conform principiului tempus regit actum, precum și în baza dispozițiilor

art. 201 din Legea nr. 71/2011, acțiunile reale supuse unor termene speciale de

prescripție extinctivă sunt prescriptibile în condițiile statuate de normele speciale

care edictează respectivele termene de prescripție.

Acesta este și cazul acțiunii

în revendicare a imobilului adjudecat prin licitație publică în cadrul procedurii

de urmărire silită imobiliară.

Termenul special de prescripție

extinctivă aplicabil acestei acțiuni reale petitorii este de 3 ani, conform dispozițiilor

art. 520 C. proc. civ., în forma normativă introdusă prin art. 1 pct. 208 din O.U.G.

nr. 138/2000, intrate în vigoare la data de 2 mai 2001, potrivit art. 9 al aceluiași

act normativ, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 290/2000.

Dreptul de proprietate

asupra imobilului revendicat, identificat cadastral sub nr. C2, care a format obiectul

transmisiunilor cu titlu particular dintre co-pârâți, a fost intabulat inițial de

către adjudecatarul A.M. în CF nr. F2 a localității B., la data de 5 ianuarie 2004.

Anterior, actul de adjudecare a fost înscris în cartea funciară relevantă la data

de 11 noiembrie 2003.

La momentul înscrierii

actului de adjudecare în cartea funciară relevantă a imobilului revendicat erau

în vigoare prevederile art. 520 C. proc. civ. în forma lor inițială, introdusă prin

O.U.G. nr. 138/2000.

Așadar, termenul special

de prescripție extinctivă, aplicabil oricărei cereri în evicțiune privind imobilul

adjudecat, deci inclusiv acțiunii în revendicare în comparare de titluri, a început

să curgă în 11 noiembrie 2003 și s-a împlinit în data de 11 noiembrie 2006.

Prevederile art. 520 C.

proc. civ. în forma sus iterată, avută în vedere pentru calculul termenului de prescripție

extinctivă, au fost modificate la 13 decembrie 2006, deci ulterior împlinirii prescripției,

prin dispozițiile art. 1 pct. 32 din Legea nr. 459/2006 (publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 994/13.12.2006). Față de principiul constituțional al neretroactivității

legii noi, acest text normativ nu putea fi de plano incident pentru o prescripție

care a început să curgă la momentul edictat de legea veche, în vigoare la data începerii

ei.

Pe cale de consecință,

în mod eronat instanța de apel a invocat dispozițiile art. 725 C. proc. civ., de

vreme ce, raportat la situația de fapt, nu pot fi aplicate dispoziții legale noi

(art. 520 C. proc. civ. în forma modificată prin Legea nr. 459/2006) unei situații

juridice deja stinse sub imperiul legii vechi ca efect al împlinirii termenului

de prescripție extinctivă.

Împrejurarea că cererea

introductivă de instanță a fost înregistrată anterior declinării de competență,

la Judecătoria Ploiești, sub nr. 5942/281/2007, la data de 20 aprilie 2007, ulterior

intrării în vigoare a legii noi, nu este în măsură să înlăture efectul extinctiv

al împlinirii cursului prescripției extinctive al dreptului material la acțiune

al apelanților-reclamanți.

În motivarea recursului

său, recurenta SC D.G.R. SRL arată că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta susține

că, în mod greșit instanța de apel a admis excepția tardivității declarării apelului,

interpretând

eronat

prevederile art. 104 C. proc. civ., prin faptul că a extins aplicabilitatea acestora

la situații pe care legiuitorul nu le-a inclus, fiind încălcat principiul de drept

„ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.

Arată că Decizia nr. 1281/2011

a Curții Constituționale combate concluzia instanței de apel. Art. 82 alin. (1)

invocat de către Curtea Constituțională nu privește modalitatea prin care reclamantul

sau pârâtul poate să trimită actele procedurale către instanță, ci modalitățile

în care părțile pot lua contact între ele, sau instanța poate comunica informații

sau acte procedurale către acestea. De asemenea art. 86 alin. (3) se referă doar

la comunicarea actelor procedurale de către instanța de judecată, prin agent procedural,

prin poștă sau fax.

Curtea Constituțională

interpretează textul de lege, raportându-se atât la dispozițiile art. 82 și

art. 86 C. proc. civ. aplicabil, cât și la art. 93 din Regulamentul de ordine interioară

a instanțelor judecătorești, în sensul că părțile nu sunt împiedicate să trimită

cererile prin alte mijloace de comunicare, cum nici nu s-a pretins, însă trimiterea

prin poștă, permite acordarea de dată certă la momentul depunerii la oficiul poștal,

iar trimiterea prin alte modalități, curier, fax, inclusiv depunerea personal sau

prin reprezentant, presupune primirea de dată certă la momentul înregistrării la

registratura instanței, în termenul legal.

Prin urmare, Curtea de

Apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 104 C. proc. civ., extinzând

sfera serviciilor poștale, derulate prin Poșta Română, la serviciile prestate de

firma de curierat. Nimic nu împiedica vreuna dintre părțile litigante să comunice

instanței actele procedurale proprii prin intermediul serviciilor poștale efectuate

de societăți de curierat, condiția fiind însă ca acestea să fie prezentate registraturii

instanței judecătorești în termenul legal sau în termenul stabilit de judecător.

Atribuirea datei certe

a depunerii corespondenței, în raport de care se poate aprecia îndeplinirea în termen

a actelor de procedură, poate fi făcută după cum prevede art. 104 C. proc. civ.,

doar de oficiul poștal.

Textul legal cuprins în

C. proc. civ. aplicabil este de strictă interpretare și extinderea sferei persoanelor

(fizice sau juridice) care să preia corespondența și să certifice realitatea depunerii

acesteia ar însemna o nepermisă adăugare la lege.

În noul C. proc. civ.,

neaplicabil însă cauzei, a fost introdus art. 183 care stipulează că actul de procedură,

depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul

poștal sau depus la un serviciu de curierat ori la un serviciu specializat de comunicare,

este socotit a fi făcut în termen.

Pe cale de consecință,

în principal, solicită respingerea apelului formulat către G.G. și G.L. ca tardiv.

Cu privire la excepția

prescripției dreptului la acțiune arată că, deși acțiunea în revendicare de drept

comun este una imprescriptibilă, această regulă cunoaște o excepție, cea reglementată

de art. 520 alin. (1) C. proc. civ. care este aplicabil în speță. Prin aceasta excepție,

se consideră că prescripția extinctivă a acțiunii în revendicarea imobilului ce

formează obiectul urmăririi silite imobiliare, începe să curgă de la data înscrierii

actului de adjudecare în cartea funciară.

Cum imobilul a fost dobândit

prin executare silită și nu prin convenție, conform procesului-verbal de licitație

din 11 iunie 2003, care a fost înscris în CF nr. F2 a Localității B. în data de

11 noiembrie 2003, termenul de 3 ani prevăzut de art. 520 C. proc. civ. s-a împlinit

la data de 11 noiembrie 2006, înainte de formularea acțiunii de către reclamanți.

Curtea Constituțională,

a statuat că dispozițiile speciale din materia adjudecării silite imobiliare fac

parte dintr-o procedură legală, specială, derogatorie, prin care este ocrotit adjudecatarul,

neputând constitui o atingere adusă dreptului de proprietate al altei persoane.

Ca atare termenul de 3 ani instituit este unul special, stabilit pentru protecția

adjudecatarului în cadrul unei proceduri speciale, executarea silită, aceasta fiind

limita în care, în mod rezonabil, se permite oricărei persoane care se consideră

prejudiciată într-un drept al său, să acționeze în instanță.

În privința momentului

de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă de 3 ani, s-a arătat

că „Prescripția extinctivă a acțiunii în revendicarea imobilului ce formează obiectul

urmăririi silite imobiliare, începe să curgă de la data înscrierii actului de adjudecare

în cartea funciară”.

Sunt cereri în evicțiune

și, prin urmare, le este aplicabil termenul special de prescripție extinctivă prevăzut

de art. 520 alin. (1) C. proc. civ., acțiunile în revendicare, prin care un terț

ce se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra imobilului adjudecat și

care a pierdut posesia bunului, cere restituirea acestuia de la adjudecatar.

Dispozițiile art. 520

alin. (1) sunt imperative, de ordine publică, reclamanții neinvocând un motiv de

suspendare sau de întrerupere a prescripției.

Societatea recurentă susține

că soluția Curții de Apel Ploiești este criticabilă și sub aspectul retroactivității

legii cu privire la aplicabilitatea art. 520 C. proc. civ. în forma existentă la

momentul introducerii acțiunii, 2007.

În speță, data la care

s-a născut dreptul la acțiune este data înscrierii actului de adjudecare în cartea

funciară.

Referitor la aplicabilitatea

imediată a normelor de procedură, aceste dispoziții trebuie corelate și cu prevederile

C. proc. civ. care stipulează faptul că executarea silită se face după legea în

vigoare la data efectuării ei. Art. 520 este cuprins în Cartea V „Despre executarea

silită”, Capitolul IV „Urmărirea silită

asupra bunurilor imobile, Secțiunea a VI-a „Dispoziții

speciale în materie de executare silită”, motiv pentru care orice cerere întemeiată

pe dispozițiile din acest titlu este supusă legii în vigoare de la momentul la care

a început executarea silită, respectiv în anul 2004.

Susține recurenta că,

în soluționarea acestui conflict de legi, guvernat de două principii complementare,

principiul neretroactivității legii noi și principiul aplicării imediate a legii

noi, se impune a se constata că termenul de prescripție de 3 ani, potrivit reglementării

în vigoare la data la care a început să curgă, s-a împlinit înainte de intrarea

în vigoare a legii noi. Cum legea nouă nu are efect retroactiv, nu se mai poate

repune în discuție ceea ce a fost stins prin efectul prescripției, nici cazul în

care legea nouă, art. 520 în forma modificată prin Legea nr. 459/2006 ar prevedea

un alt termen și nici condițiile prevăzute la acel moment în legătură cu scurgerea

acestui termen.

De asemenea, cu privire

la susținerea Curții de Apel în sensul că instanța de fond a încălcat principiul

disponibilității prin depășirea limitelor cererii de chemare în judecată cu care

a fost investită întrucât a reținut un alt temei de drept, arată că instanța nu

este ținută de temeiul juridic al cererii și în condițiile în care partea adversă

invocă un alt temei de drept, instanța este obligată să se pronunțe și pe acesta,

altfel judecarea cererii s-ar face doar prin participarea reclamantului, prin prisma

celor invocate de către el, fără să i se dea pârâtului posibilitatea să se apere.

Analizând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate, încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prima critică, comună

ambelor recurente, vizează soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la

tardivitatea declarării apelului de către reclamanți.

Astfel, în ceea ce privește

modalitatea în care calea de atac declarată de reclamanți a fost comunicată instanței,

și anume printr-o firmă de curierat, recurentele învederează faptul că această modalitate

de comunicare a actelor procedurale nu este reglementată de lege, în sensul că data

aplicată pe plicul de expediere nu reprezintă dată certă, astfel cum este ștampila

oficiului poștal aplicată pe plic.

Este adevărat că dispozițiile

art. 104 C. proc. civ. se referă exclusiv la modalitatea comunicării prin poștă

a actelor procedurale, neputând fi extinse, prin analogie, la un serviciu de curierat

privat. Cum în cauză nu sunt incidente dispozițiile noului C. proc. civ., nu se

aplică nici dispozițiile referitoare la mijloacele de comunicare a actelor procedurale

prevăzute de art. 183 alin. (1) din noua lege.

Însă instanța de apel,

în mod corect, a apreciat că art. 104 C. proc. civ. trebuie coroborat cu dispozițiile

art. 86 C. proc. civ., ce reprezintă sediul materiei în ceea ce privește comunicarea

tuturor cererilor și actelor de procedură, raportat la care art. 104 constituie

o normă specială, nu însă și o prezumție irefragabilă, cum au susținut recurenții.

În lumina reglementării

generale prevăzută de art. 86 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin

art. I pct. 29 din O.U.G. nr. 138/2000, aria posibilităților de comunicare a actelor

procedurale s-a lărgit către orice alte mijloace care asigură transmiterea textului

și confirmarea primirii.

Recurentele au susținut

că art. 86 este aplicabil numai actelor comunicate de către instanțe, nu și celor

transmise de părți către instanțe.

Însă, potrivit interpretării

dată acestui text de lege de către Decizia nr. 1281/2011 a Curții Constituționale,

se reține că art. 104 nu exclude transmiterea actelor procedurale și prin alte mijloace

de comunicare, mijloace care sunt definite de art. 86 și se aplică și în situația

transmiterii către instanțe a acestor tipuri de acte.

În acest sens, Curtea

Constituțională a constatat că art. 104 C. proc. civ., nu limitează drepturile părților

de a comunica cu instanțele judecătorești, deoarece nimic nu le împiedică pe acestea

să se adreseze instanțelor prin orice mijloace, cu condiția, subînțeleasă, de a

o face în termenele prevăzute de lege. Dispozițiile art. 104 C. proc. civ., se arată

în decizia menționată, impun tocmai comunicarea actelor de procedură înăuntrul termenelor

legale și nu, neapărat, o anumită modalitate de comunicare a acestora.

De asemenea, Curtea Constituțională

a reținut că textul art. 104 C. proc. civ. nu exclude nici explicit, nici implicit

alte modalități de comunicare a actelor de procedură, altele decât transmiterea

prin poștă. Acest text reprezintă o reglementare normativă tehnică care stabilește

regula generală în privința actelor de procedură trimise instanțelor prin poștă,

care se socotesc a fi îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul

poștal înainte de împlinirea acestui termen. Astfel, momentul de la care începe

să curgă termenul nu poate fi afectat sau modificat de modalitatea de comunicare

sau notificare a actelor de procedură.

Instanța de contencios

constituțional precizează totodată că prin C. proc. civ. se aduc în prim plan și

alte modalități de comunicare a actelor de procedură, de exemplu, prin art. 82

alin. (1), art. 86 alin. (3) sau art. 132 alin. (2). În acest sens, alin. (3) al

art. 86 C. proc. civ., sediul general al materiei în privința modalităților de comunicare

a actelor de procedură, prevede că „în cazul în care comunicarea (...) nu este posibilă,

aceasta se va face prin poștă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau

prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii

acestuia”.

Prin urmare, potrivit

jurisprudenței Curții Constituționale, mijloacele de comunicare între părți și instanța

de judecată nu se limitează la procedura comunicării personal sau prin poștă a înscrisului,

fiind permisă de lege transmiterea actului procedural și prin alte mijloace, fără

a afecta curgerea unui termen procedural.

Nu poate fi reținută afirmația

recurentelor referitoare la inaplicabilitatea Deciziei nr. 1281/2011 a Curții Constituționale

pe motiv că prin aceasta s-a respins o excepție de neconstituționalitate, astfel

că nu este opozabilă erga omnes, câtă vreme Curtea Constituțională a susținut, constant

în jurisprudența sa, că „forța obligatorie ce însoțește deciziile Curții se atașează

nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta”.

Curtea a reținut că atât

considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și

se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept (spre exemplu, decizia Plenului

Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate

în cadrul controlului de constituționalitate, Decizia nr. 1415/2009 sau Decizia

nr. 414/2010).

Mai mult, Decizia Curții

Constituționale nr. 448/2013 menționează că, indiferent de interpretările ce se

pot aduce unui text de lege, atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai

o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția

de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești,

cât și organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o

aplice ca atare.

Cu privire la procedura

de acordare de dată certă, corect a apreciat instanța de apel că aceasta oferă garanții

suplimentare pentru situațiile în care se poate contesta momentul transmiterii (cum

ar fi în cazul mijloacelor electronice de transmitere a infomației, fax, email,

în care s-ar putea altera data transmisiei) însă mențiunea înscrisă pe plic, la

momentul încredințării către curier a corespondenței, reprezintă o dovadă a datei

de expediere până la proba contrară. Pe de altă parte, verificarea formulării în

termen a unui act procedural nu se limitează la eventuala dată certă conferită acestui

act la momentul înregistrării sale într-un registru al instanței, întrucât cele

două situații juridice sunt distincte, ci se utilizează orice mijloc de probă, îngăduit

de lege, apt a face dovada contrară mențiunii referitoare la dată, în cazul în care

aceasta se contestă.

Prin urmare, nefiind dovedită

în cauză încălcarea unei dispoziții imperative a legii în ceea ce privește proba

datei declarării căii de atac și nefiind contestată mențiunea înscrisă pe plicul

cu care s-a transmis cererea de apel, în mod corect instanța de apel a respins excepția

tardivității declarării apelului, calculând ca dată a efectuării actului procedural,

data înscrisă pe plic, ce reprezintă data înmânării corespondenței către firma de

curierat.

În ceea ce privește cea

de-a doua critică, comună, referitoare la calificarea acțiunii și aplicarea normelor

de drept material, inclusiv cele privind prescripția dreptului la acțiune în materia

revendicării unui imobil adjudecat la licitație într-o procedură de vânzare silită,

precum și rezolvarea conflictului de legi în timp, susținerile recurentelor sunt

întemeiate.

Principalele argumente

ale instanței de apel, combătute de recurente, au fost cel referitor la încălcarea

principiului disponibilității, prin aplicarea în cauza întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ., a unei prescripții speciale de 3 ani, precum și nerespectarea

principiului aplicării legii procedurale noi, în ceea ce privește forma art. 520

C. proc. civ.

Nu s-a contestat în cauză

faptul că acțiunea reclamanților este o acțiune în revendicare imobiliară care,

însă, poartă asupra unui imobil adjudecat într-un proces de executare silită imobiliară

prin procedura licitației publice.

În această situație, chiar

dacă norma de drept material, raportat la care se soluționează fondul cauzei, este

cea prevăzută de art. 480 C. civ., devine incidentă dispoziția specială conținută

de art. 520 C. proc. civ., derogatorie de la regimul imprescriptibil al acțiunii

în revendicare imobiliară, edictată cu scopul de a proteja pe adjudecatarul care

a dobândit bunul într-o astfel de situație juridică specială. Această dispoziție,

menită a crea o situație de mai mare siguranță dreptului de proprietate dobândit

ca efect al adjudecării, a limitat în timp posibilitatea formulării oricăror cereri

de evicțiune, instituind un termen de 3 ani pentru orice tip de acțiune ce are ca

scop evingerea adjudecatarului. Prin urmare, art. 520 C. proc. civ. nu reprezintă

un alt temei juridic, aplicat de instanța de fond cu încălcarea principiului disponibilității,

astfel cum greșit a apreciat instanța de apel, ci este o condiție de exercitare

a însuși dreptului material la acțiune, dedus judecății, care se stinge dacă nu

a fost exercitat în termenul impus de lege.

Cu privire la conflictul

temporal de legi, Înalta Curte reține că, deși termenul special de prescripție își

are sediul materiei în C. proc. civ., el este un termen de drept substanțial și

nu procedural, al cărui regim juridic este dat de legea în vigoare la data nașterii

raportului juridic de drept substanțial ce constituie obiect al litigiului.

Prin urmare, din acest

punct de vedere, art. 520 C. proc. civ. este aplicabil, în cauză, în forma în vigoare

la data începerii curgerii prescripției (11 noiembrie 2003) și nu cea existentă

la data introducerii acțiunii pendinte (20 aprilie 2007), nefiind incidente, față

de natura juridică a instituției prescripției extinctive, de drept substanțial,

dispozițiile art. 725 C. proc. civ. care reglementează imediata aplicare a dispozițiilor

legii noi de procedură.

În ceea ce privește calculul

termenului de prescripție, judicios a apreciat instanța de fond, în baza art. 520

C. proc. civ., că acesta a început să curgă la data intabulării procesului-verbal

de licitație (actul de adjudecare prin care s-a transferat dreptul de proprietate

asupra bunului prin vânzare silită în patrimoniul adjudecatarului), respectiv 11

noiembrie 2003 și s-a împlinit la data de 11 noiembrie 2006, fără ca în cauză să

se fi făcut dovada existenței unui caz de suspendare sau întrerupere a cursului

prescripției.

Cum la momentul introducerii

acțiunii în revendicare termenul de prescripție se împlinise, în mod corect instanța

de fond a respins acțiunea principală în revendicarea bunului adjudecat ca prescrisă,

cererile referitoare la nulitatea încheierii de carte funciară și a actelor de înstrăinare

subsecvente, precum și de rectificare a cărților funciare, având un caracter accesoriu.

Prin urmare, Înalta Curte

va admite ambele recursuri, va modifica în parte, în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., cu aplicarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia recurată în sensul

că

va respinge

apelul declarat de reclamanți ca nefondat, menținând dispoziția din decizie referitoare

la respingerea excepției tardivității apelului.

În baza art. 274

alin. (3) C. proc. civ., vor fi obligați intimații-reclamanți la plata sumei de

2.000 RON, cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă SC D.G.R. SRL, reprezentând

onorariu avocațial, în cuantum diminuat, calculat proporțional cu volumul activității

depuse și complexitatea cauzei în actuala fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de către pârâții V.C. și SC D.G.R. SRL împotriva deciziei nr. 158 din 26 noiembrie

2013 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Modifică în parte decizia,

în sensul că respinge apelul declarat de reclamanții G.G. și G.L. împotriva sentinței

nr. 5662 din 12 decembrie 2012 a Tribunalului Prahova, secția I civilă, ca nefondat.

Menține dispoziția din

decizie referitoare la respingerea excepției tardivității apelului.

Obligă pe intimații –

reclamanți la plata sumei de 2.000 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă SC D.G.R. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 iunie 2014.