ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4799/2018

Ședința publică din data de 13 noiembrie 2018

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, sub nr. x/2015/a3, la 3 septembrie 2015, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâții C., D., E. și F., a solicitat:

a) să se constate denunțarea contractului de garanție imobiliară autentificat sub nr. x/27.05.2011 și a actului adițional la contractul de garanție imobiliară, autentificat sub nr. x/06.09.2011, de către B.N.P.A G. și H., inițiată de către administratorul judiciar C.I.I. B. la 11 august 2015;

b) să se dispună radierea dreptului de ipotecă convențională înscris în favoarea lui C. asupra terenurilor aflate în proprietatea S.C. A. S.R.L. din CF nr. x Bistrița (nr. CF vechi x, nr. cadastral vechi 3983) asupra terenului în suprafață de 28.763 mp sub Al nr. cadastral x, înscris în C Partea III Sarcini, sub C1, C2, C7 și din CF nr. x Bistrița (nr. CF vechi x) asupra terenului în suprafață de 16.237 mp sub Al nr. cadastral x, înscris în C Partea III Sarcini sub C5, C7.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 41, art. 58 lit. j), art. 64 lit. e), art. 123 alin. (1), art. 129 din Legea nr. 85/2014, precum și art. 35 și art. 194 C. proc. civ.

La 5 octombrie 2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus o cerere intitulată "precizare la acțiune", prin care a solicitat:

a) să se constate nulitatea absolută a contractului de garanție imobiliară autentificat sub nr. x/27.05.2011 și a actului adițional la contractul de garanție imobiliară, autentificat sub nr. x/06.09.2011, de către B.N.P.A G. și H.;

b) să se dispună radierea dreptului de ipotecă convențională înscris în favoarea lui C. asupra terenurilor aflate în proprietatea S.C. A. S.R.L. din CF nr. x Bistrița (nr. CF vechi x, nr. cadastral vechi 3983) asupra terenului în suprafață de 28.763 mp sub Al nr. cadastral x, înscris în C Partea III Sarcini sub C1, C2, C7 și CF nr. x Bistrița (nr. CF vechi x) asupra terenului în suprafață de 16.237 mp sub Al nr. cadastral x înscris în C Partea III Sarcini sub C5, C7;

c) obligarea pârâtelor plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 948, art. 949, art. 953, art. 954, art. 966, art. 967 C. civ. din 1864, art. 34 alin. (1) și alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, art. 8 si următoarele din Actul Constitutiv al S.C. A. S.R.L., art. 78 alin. (5), art. 80 alin. (1) și alin. (2), art. 82 alin. (2), art. 84 alin. (1) lit. g), art. 87 din Legea nr. 36/1995 (cu corespondentele lor în forma legii din 2011, art. 44 alin. (5), art. 46 alin. (1) și alin. (2), art. 48 alin. (2), art. 50 lit. g), art. 53), precum și art. 204 C. proc. civ.

La 24 mai 2016, S.C. I. S.R.L. și S.C. J. S.R.L. au formulat cerere de intervenție principală, în contradictoriu cu C., E. și F., prin care au solicitat:

a) admiterea în principiu a intervenției voluntare principale;

b) constatarea nulității absolute a contractului de garanție imobiliară autentificat sub nr. x/27.05.2011, de către B.N.P.A. G. și H.;

c) radierea dreptului de ipotecă convențională înscris în favoarea lui C. asupra construcțiilor industriale de sub A 1.1 nr. cadastral x, A 1.2 nr. cadastral x, A. 1.3 nr. cadastral x și A. 1.4 nr. cadastral x, aflate în coproprietatea intervenientelor și care sunt edificate asupra terenului aflat în proprietatea S.C. A. S.R.L., identificat prin CF nr. x Bistrița (CF vechi x, nr. cadastral vechi 3983);

d) obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 61 - art. 66 C. proc. civ., art. 948 și art. 949 C. civ. din 1864 și art. 36 din Decretul nr. 31/1954.

Prin încheierea din 21 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă în principiu cererea de intervenție principală formulată de S.C. I. S.R.L. și S.C. J. S.R.L.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, sub nr. x/2016, la 6 aprilie 2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâții C., D., F. și E., a solicitat:

a) în principal, să se constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la pct. 19, 20, 21 si 22 din contractul de garanție imobiliară autentificat sub nr. x/27.05.2011, de către B.N.P.A G. și H.;

b) în subsidiar, să se constate că sunt clauze îndoielnice și, în urma interpretării acestora, să se constate ineficacitatea acestora și înlăturarea obligației de garantare cu bunurile aparținând societății reclamante.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 30 C. proc. civ., art. 968 și art. 983, art. 1746, art. 1747 C. civ., precum și dispozițiile Legii nr. 31/1990.

Prin încheierea din 27 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă excepția conexității și s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2016 la dosarul nr. x/2015, aflat pe rolul aceleiași instanțe.

Prin sentința civilă nr. 50/2017 din 31 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2015/a3, formulată și ulterior precizată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B. în contradictoriu cu pârâții C., D., E. și F.; a fost respinsă cererea de intervenție principală formulată de S.C. I. S.R.L. și S.C. J. S.R.L.; a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată înregistrată inițial sub nr. x/2016 și conexată la dosarul nr. x/2015, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâții C., D., E. și F..

Împotriva sentinței civile nr. 50/2017 din 31 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., prin care a solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Împotriva încheierii din 29 noiembrie 2016 (în ceea ce privește dispoziția instanței de respingere a cererii de încuviințare a probelor) și a sentinței civile nr. 50/2017 din 31 ianuarie 2017, pronunțate de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat apel intervenientele S.C. I. S.R.L. și S.C. J. S.R.L., prin lichidator judiciar K., prin care au solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a încheierii apelate și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de intervenție principală.

Prin decizia civilă nr. 330/2017 din 30 mai 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelurile declarate de intervenienții S.C. I. S.R.L. și S.C. J. S.R.L., prin lichidator judiciar K. și de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., împotriva încheierii din 29 noiembrie 2016 și a sentinței civile nr. 50/2017 din 31 ianuarie 2017, pronunțate de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

CERERILE DE RECURS

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de apel au declarat recurs intervenientele I. S.R.L. și J. S.R.L., prin lichidator judiciar K. și reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B.. Cererile de recurs au fost înregistrate la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă sub nr. x/2015/a3.

Recursul recurentelor-interveniente I. S.R.L. și J. S.R.L.

Recurentele interveniente I. S.R.L. și J. S.R.L., prin lichidator judiciar K., au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, invocând motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1, pct. 2 și pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentele-interveniente au arătat, în esență, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a art. 101

1

din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești și a art. 6 din C.E.D.O., fiind încălcat principiul repartizării aleatorii a cauzelor, de natură a atrage incidența motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1 și pct. 2 C. proc. civ.

În acest sens, recurentele-interveniente au învederat că, deși acțiunea principală, cererea de intervenție și, implicit, apelul exercitat de acestea vizează constatarea nulității absolute a contractului de garanție imobiliară, în baza altor dispoziții legale decât cele din Legea insolvenței, dosarul din apel a fost repartizat aceluiași complet de judecată (AI 2), care a soluționat toate incidentele din procedura insolvenței deschisă împotriva societății A. S.R.L.

Dosarul nr. x/2015 s-a format în legătură cu acțiunea în anularea unor acte frauduloase ale debitoarei, fiind astfel incidente dispozițiile art. 141 și următoarele din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Având în vedere că acțiunea introductivă a fost integral modificată, temeiul de drept fiind schimbat și întemeiat pe dreptul comun, rezultă că nu sunt incidente prevederile art. 143 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Susțin recurentele că apelurile declarate în prezenta cauză trebuiau repartizate aleatoriu unui complet de apel din cadrul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă și nicidecum nu ar fi trebuit să fie repartizat manual completului de judecată AI 2, care a mai soluționat un alt apel în dosarul de insolvență nr. 1421/112/2015.

Intervenția principală pe care au formulat-o este o veritabilă cerere de chemare în judecată și, prin urmare, apelul declarat împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță trebuia să parcurgă regulile de repartizare aleatorie în faza de apel.

Prin aplicarea regulilor de repartizare a cauzelor specifice procedurii insolvenței într-o cauză în care nu erau aplicabile dispozițiile legii privind procedura insolvenței, recurentele-interveniente susțin că a fost încălcat principiul repartizării aleatorii a cauzelor și principiul continuității cu afectarea dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din C.E.D.O.

Cu privire la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-interveniente au arătat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 948 - 949, art. 966 - 968 C. civ. din 1864, art. 34 și art. 36 din Decretul nr. 31/1954, art. 1 și art. 3 din Legea nr. 31/1990.

În acest sens, acestea au susținut că este eronată concluzia instanței de apel în sensul că garantul ipotecar A. S.R.L. nu mai trebuia să plătească datoria pe care o avea față de I. S.R.L. și J. S.R.L., ca urmare a încheierii contractului de garanție imobiliară contestat.

Ceea ce garantează contractul respectiv este obligația unei persoane fizice față de o altă persoană fizică, ambele terțe față de societatea garantă, iar nu obligațiile asumate de I. S.R.L. și J. S.R.L. față de băncile creditoare.

În urma încheierii contractului de garanție imobiliară, garanta A. S.R.L. a rămas atât cu datoria față de I. S.R.L. și J. S.R.L., cât și cu riscul de a pierde toate bunurile din patrimoniul său, care îi asigurau obținerea de profit.

Evocând clauzele de la art. 6, art. 16 și art. 29 din contractul de garanție imobiliară autentificat sub nr. x/27.05.2011, recurentele-interveniente au învederat că acest contract poate fi calificat ca un act cu titlu gratuit, în condițiile în care în patrimoniul garantului ipotecar nu a intrat și nu a existat nicio contraprestație din partea creditorului garantat.

Ori, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 31/1990, rezultă că obligațiile care nu aparțin societății nu pot fi garantate cu patrimoniul său.

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că, prin încheierea contractului de garanție imobiliară, s-a urmărit sprijinirea intereselor S.C. I. S.R.L. și S.C. J. S.R.L., ca urmare a relațiilor existente între cele două societăți și că operațiunea juridică respectivă a servit scopului și interesului societății. În acest sens, recurentele-interveniente au arătat că nu se poate confunda persoana juridică cu asociații săi și nici obligațiile asumate de asociații unei persoane juridice cu obligațiile persoanei juridice.

Instanța de apel a confundat asociatul societăților I. S.R.L. și J. S.R.L., cu care S.C. A. S.R.L. avea relații contractuale, cu societățile înseși, transpunând obligațiile asumate de asociatul D. față de asociatul retras - C., în sarcina celor două societăți.

Au fost subsumate motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și criticile prin care s-a invocat încălcarea principiului specialității capacității de folosință al persoanei juridice și scopul lucrativ care trebuie să caracterizeze orice act juridic încheiat de o persoană juridică, respectiv art. 34 și art. 36 din Decretul nr. 31/1954, prin raportare la art. 966 și art. 968 C. civ. din 1864 și art. 1 și art. 3 din Legea nr. 31/1990.

Având în vedere că în obiectul de activitate menționat la art. 8 din actul constitutiv al S.C. A. S.R.L. nu se regăsește și activitatea de creditare sau garantare, specifică instituțiilor de credit, rezultă că încheierea contractului de garanție imobiliară s-a făcut cu nerespectarea principiului specialității capacității de folosință.

Totodată, cauza licită a unui act juridic încheiat de o societate trebuie analizată prin raportare la scopul persoanei juridice respective, expres reglementat de art. 1 din Legea nr. 31/1990, care trebuie să fie unul eminamente lucrativ.

Cauza unui act juridic al unei societăți este licită atât timp cât scopul mediat al actului este unul care să satisfacă scopul statutar/societar - obținerea de beneficii și de profit.

Or, scopul statutar/societar care trebuie să existe în orice act juridic pentru ca acesta să fie valid este atins atât timp cât sunt protejate interesele tuturor creditorilor sociali ai semnatarului, persoană juridică.

Câtă vreme interesele creditorilor sociali sunt vătămate, uneori iremediabil, cum este cazul în prezenta cauză, scopul statutar este încălcat iar cauza actului juridic este una eminamente ilicită.

Chiar dacă în contract se menționează că între recurentele-interveniente și garantul ipotecar A. S.R.L. erau relații comerciale și chiar dacă părțile au încheiat contractul de ipotecă cunoscând prevederile legale referitoare la principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice, totuși aceste aspecte nu înlătură lipsa de validitate a contractului încheiat cu încălcarea acestui principiu, părțile afirmând și recunoscând de altfel în partea finală a art. 2 din Contractul de ipotecă aspectul că "își asumă orice risc contractual și au insistat la redactarea și autentificarea prezentului act".

Recurentele au insistat asupra aspectului că A. a garantat cu toate bunurile sale obligațiile pe care D., terț față de societate și le-a asumat față de C., de asemenea, terț față de societate.

Niciuna dintre aceste persoane și nici recurentele nu au calitatea de asociați ai garantului ipotecar, astfel încât să se poate susține că ar fi fost în interesul recurentelor să se semneze aceste contracte de ipotecă.

Se susține că scopul garanției a fost acela de a-l proteja pe C. în cazul în care acesta, forțat fiind de băncile finanțatoare, ar fi achitat sume de bani către acestea, în temeiul contractelor de fidejusiune semnate și, mai mult, în contextul în care D. și-a asumat obligația de a prelua el toate aceste obligații către băncile finanțatoare și a renunțat la dreptul său de regres împotriva creditorului C..

Cu alte cuvinte, prin semnarea Contractului de ipotecă C. a vrut să se asigure și să-și protejeze astfel patrimoniul și, în ipoteza în care acesta ar fi fost afectat de plata unor sume de bani către băncile finanțatoare, să-si poată recupera aceste sume din banii obținuți din vânzarea silită a imobilelor aduse în garanție de un terț.

Indiferent care erau relațiile contractuale și comerciale între garantul ipotecar A. S.R.L. și recurente la momentul încheierii Contractului de garanție, garantul ipotecar fiind o societate comercială se supunea tuturor regulilor și rigorilor funcționării unei societăți comerciale, care sunt și rămân aceleași, indiferent de relațiile contractule pe care le au cu un partener sau altul.

În materie societară, interesul persoanei juridice, din orice moment al existenței sale trebuie să corespundă interesului social și societar.

Chiar dacă recurentele au devenit proprietarele fabricii aduse în garanție de A., riscurile prejudicierii patrimoniului, care a existat încă de la încheierea Contractului, subzistă.

Garantând obligația unei persoane fizice față de o altă persoană fizică, garanta A. în nici un caz nu și-a protejat propriul interes, dimpotrivă și-a asumat riscul executării silite a fabricilor cu consecința imposibilității respectării obligațiilor de plată asumate față de recurente.

Nu poate fi reținută concluzia total eronată a instanței de apel că A., încheind contractul nu ar mai fi trebuit să plătească datoria față de J. și I.. Este o concluzie nesusținută de nicio probă din dosar și rezultatul unei interpretări și aplicări total greșite a legii.

Legea prezumă numai existența cauzei, nu și validitatea ei.

Acesta din urmă trebuie verificată și analizată de instanța de judecată.

În ceea ce privește un act juridic al unei persoane juridice, caracterul licit al cauzei, atât a scopului imediat, cât și a celui mediat, trebuie analizat prin raportare la scopul existenței persoanei juridice respective, expres reglementat de art. 1 alin. (1) din Legea 31/1990, respectiv acela al obținerii de profit.

Mai mult, analiza scopului societar, a scopului mediat al actului juridic încheiat trebuie făcută nu numai prin raportare la un anume moment al persoanei juridice, ci și pe viitor.

Astfel, prin încheierea acestui contract au fost afectate interesele tuturor creditorilor ai S.C. A. S.R.L., întrucât aceștia nu se mai pot îndestula din valoarea bunurilor supuse garanției.

La 24 noiembrie 2017, intimații-pârâți C., F. și E. au formulat întâmpinare, cu respectarea termenului de 30 de zile, prin care au invocat excepția inadmisibilității recursului și excepția "nulității" recursului pentru nerespectarea termenului de 30 de zile pentru formularea recursului, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurentele-interveniente S.C. I. S.R.L. și S.C. J. S.R.L., prin lichidator judiciar K..

Recurentele-interveniente au depus răspuns la întâmpinare la 21 decembrie 2017, cu respectarea termenului de 10 zile, prin care au solicitat respingerea excepțiilor invocate de către intimatele-pârâte prin întâmpinare și admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursul recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Prin cererea de recurs au fost invocate motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a arătat că își însușește și motivele de recurs invocate de către recurenții-intervenienți.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel nu a analizat legalitatea soluției de conexare dispuse în primă instanță de judecătorul-sindic, prin raportare la motivele invocate de această parte, fiind astfel încălcate prevederile art. 139 alin. (4) și art. 476 C. proc. civ.

De asemenea, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel vizând nulitatea absolută și caracterul îndoielnic al clauzelor de la pct. 19, pct. 20, pct. 21 și pct. 22 din contractul de garanție imobiliară autentificat sub nr. x/27.05.2011.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a mai arătat că au fost eludate dispozițiile art. 111 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, întrucât bunurile aparținând acesteia nu puteau fi date în garanție în lipsa unei hotărâri a adunării generale a acționarilor societății L. S.A.

Recurenta-reclamantă a mai învederat că posibilitatea administratorilor asociatului unic (societate pe acțiuni) de a încheia astfel de acte pentru o unitate a unei societăți pe acțiuni nu este prevăzută de Legea nr. 31/1990.

De asemenea, au fost eludate dispozițiile art. 13 din Legea nr. 31/1990, întrucât administratorul S.C. A. S.R.L. nu a încheiat contractul de garanție imobiliară în calitate de administrator al acestei societăți, ci în calitate de reprezentant al consiliului de administrație al S.C. L. S.A.

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii vizând eludarea dispozițiilor art. 948 C. civ. din 1864, potrivit cărora printre condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții se numără și consimțământul, precum și a dispozițiilor art. 969 din același act normativ, potrivit cărora doar convențiile legal făcute au putere de lege între părți.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 966 și art. 968 C. civ. din 1864, dat fiind că încheierea contractului de garanție imobiliară a avut drept scop valorificarea imobilului-teren, aparținând S.C. A. S.R.L., în favoarea unui cetățean străin, respectiv C.. Or, cetățenii străini nu puteau dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor situate în România, la data încheierii contractului de garanție imobiliară.

În partea finală a cererii de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu a analizat motivul de apel privitor la caracterul îndoielnic al clauzelor din contractul de garanție imobiliară, arătând, totodată, cum trebuiau interpretate aceste clauze, prin prisma prevederilor art. 977 și următoarele din C. civ. de la 1864. Ca urmare a interpretării contractului, solicită a se constata că nu au produs efecte clauzele îndoielnice, dat fiind că băncile nu au acceptat exonerarea de răspundere a pârâților, în calitate de fidejusori, astfel încât a operat caducitatea acestor clauze.

La 22 noiembrie 2017, intimații-pârâți C., F. și E. au formulat întâmpinare, cu respectarea termenului de 30 de zile, prin care au invocat excepția inadmisibilității recursului și excepția "nulității" recursului pentru nerespectarea termenului de 30 de zile pentru formularea recursului, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 22.05.2018 s-au respins excepțiile inadmisibilității și tardivității recursurilor declarate de recurentele interveniente I. S.R.L. și J. S.R.L., prin lichidator judiciar K. și de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B..

S-au admis în principiu ambele recursuri și s-a stabilit în vederea soluționării recursurilor în ședință publică la 6.11.2018.

La acest termen instanța a invocat din oficiu (în unanimitate), în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ.., în ambele recursuri, motivul de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 teza a II-a C. proc. civ.

Acest motiv de casare a fost invocat și prin cererea de recurs de către recurentele-interveniente I. S.R.L. și J. S.R.L. și însușit de către recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., prin precizarea de la pct. 1 din cererea de recurs, în sensul că "își însușește toate motivele de recurs cu susținerea aferentă, invocate de către recurenții-intervenienți". Cu toate acestea, prin raportul întocmit și comunicat părților, în procedura de filtrare a recursurilor prevăzută la art. 493 C. proc. civ. s-a reținut că motivul de casare, referitor la încălcarea principiului repartizării aleatorii a apelurilor, a fost invocat direct în recurs, nefiind respectate dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., întrucât această neregularitate putea fi invocată în cursul judecății apelului.

În condițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". Dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. limitează doar părțile, iar nu instanța de recurs.

Posibilitatea instanței de recurs de a invoca din oficiu motive de casare de ordine publică este conferită prin reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (3) C. proc. civ., conform căreia, prin excepție de la sancțiunea nulității recursului prevăzută de art. 489 alin. (1) C. proc. civ., dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință publică.

Din redactarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ. rezultă că doar instanța de recurs poate să invoce și să rețină un motiv de casare de ordine publică după împlinirea termenului de motivare a recursului, numai dacă legea nu dispune altfel. Limitarea impusă prin sintagma "numai dacă legea nu dispune altfel" trebuie raportată la prevederile legale care instituie obligativitatea invocării încălcării unor norme de ordine publică în anumite termene legale. În măsura în care nu există niciun impediment legal, instanța de recurs are posibilitatea să invoce un motiv de casare de ordine publică, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință publică, așa cum rezultă în mod expres din reglementarea prevăzută în art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Analizând cu prioritate motivul de casare invocat din oficiu, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte, cu majoritate reține următoarele:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 teza a II-a C. proc. civ. are în vedere încălcarea principiului stabilirii aleatorii a completului de judecată căruia i se repartizează fiecare cauză, principiu consacrat prin art. 11 și art. 53 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Principiul repartizării aleatorii a cauzelor a fost instituit cu scopul de a conferi independența funcțională a judecătorilor, element care contribuie la asigurarea imparțialității obiective a instanței, parte a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C. proc. civ. și art. 21 alin. (3) din Constituție.

Normele care reglementează judecata cauzelor de către completuri stabilite prin repartizare aleatorie sunt norme de organizare judecătorească care se înscriu în categoria normelor de ordine publică, cu caracter imperativ a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității absolute a actelor de procedură efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale edictate în acest scop, din moment ce s-a încălcat o normă care ocrotește un interes public conform art. 174 alin. (2) coroborat cu art. 176 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Incidența acestui principiu în faza procesuală a apelului este desprinsă din conținutul normativ al art. 475 alin. (1) C. proc. civ., reluat și prin art. XV alin. (1) din Legea nr. 2/2013, din care rezultă că, în vederea judecății apelului, președintele instanței de apel sau persoana desemnată de acesta, îndată ce primește dosarul, ia măsuri în vederea repartizării aleatorii la un complet de judecată.

Verificând respectarea acestor dispoziții legale, în legătură cu apelurile soluționate prin hotărârea care face obiectul recursului, se constată că învestirea completului de judecată s-a efectuat prin repartizare manuală către completul de apel căruia i s-a repartizat aleatoriu primul apel, în procedura privind insolvența recurentei-reclamante A. S.R.L., urmându-se regula instituită prin art. 43 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și prin art. 143 alin. (1) din Hotărârea nr. 1375/2015 din 17 decembrie 2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești. În cauză, cererile deduse judecății nu sunt aferente procedurii insolvenței.

Motivul de nelegalitate analizat vizează ipoteza hotărârii pronunțate de un alt complet decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei. Prin interpretarea logică, în baza argumentului a fortiori, această normă legală devine incidentă și situației în care completul nu a fost stabilit aleatoriu de la momentul înregistrării dosarului, cum s-a întâmplat în cauză, deoarece rațiunea reglementării acestui caz de nelegalitate se impune cu atât mai mult cu cât de la începutul procesului repartizarea aleatorie nu a fost respectată.

Apărarea intimaților-pârâți prin care s-a susținut că repartizarea apelurilor s-a făcut în mod just prin aplicarea regulilor speciale, derogatorii, de strictă aplicare ale art. 43 din Legea nr. 85/2014 și ale art. 143 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, nu pot fi primite întrucât, prin modificarea cererii de chemare în judecată în temeiul dreptului de dispoziție conferit de art. 9 C. proc. civ., reclamanta a schimbat cauza juridică a cererii de chemare în judecată și a determinat obiectul și limitele judecății, fără a se întemeia pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 85/2014. În acest sens, există cererea depusă la dosarul primei instanțe la 5 octombrie 2015, denumită "precizare la acțiune", prin care reclamanta S.C. A. S.R.L. a schimbat temeiul cererii și în parte obiectul. Fiind un proces care nu a avut loc în cadrul procedurii insolvenței debitoarei A. S.R.L., nu sunt incidente prevederile art. 43 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, care au fost greșit aplicate cu prilejul luării măsurilor de repartizare a dosarului de apel.

Astfel, potrivit art. 43 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, completul de apel căruia i s-a repartizat aleatoriu primul apel va fi cel care va soluționa toate apelurile următoare privind aceeași procedură (de insolvență), exercitate împotriva aceleiași hotărâri sau a hotărârilor succesive pronunțate de judecătorul-sindic în același dosar de insolvență.

Dispozițiile art. 143 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, care prevăd repartizarea manuală a noului dosar de apel către completul care a judecat primul apel în același dosar de fond de insolvență, trebuie interpretate în conformitate cu dispozițiile normative de rang superior în executarea cărora au fost edictate.

În acest sens, trebuie reținut că repartizarea manuală este o excepție de la regula imperativă a repartizării aleatorii prevăzută de art. 11 și art. 53 din Legea nr. 304/2004 și, prin urmare, este de strictă interpretare și aplicare. Așadar, repartizarea manuală urmează a se aplica doar apelurilor privind cereri aferente procedurii insolvenței, respectiv celor prevăzute de art. 45 din Legea nr. 85/2014.

Interpretarea de mai sus referitoare la sfera de aplicare a repartizării manuale a apelurilor declarate împotriva hotărârilor judecătorului sindic este în concordanță cu considerentele încheierii interlocutorii din 22.05.2018, de admitere în principiu a recursurilor în prezenta cauză, în care s-a reținut, sub aspectul excepției tardivității recursurilor, că decizia pronunțată de instanța de apel nu a fost comunicată conform dispozițiilor art. 427 C. proc. civ., ci cu aplicarea greșită a dispozițiilor din Legea nr. 85/2014 (art. 42), prin publicare în B.P.I., deși cauza a fost soluționată în etapele procesuale anterioare potrivit dreptului comun.

Apărarea referitoare la faptul că recurenții nu au formulat obiecțiuni la termenul din 16.05.2015, față de competența sau compunerea completului excede motivului de casare analizat, fiind în legătură cu alte motive de casare, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și pct. 3 C. proc. civ.

În contextul dat, față de considerentele ce preced se impune concluzia că principiul repartizării aleatorii a cauzei a fost încălcat deoarece repartizarea nu s-a realizat în sistem informatizat, în condițiile impuse de art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, fiind incident și fondat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 teza a II-a C. proc. civ.

În temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursurile cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu reluarea în totalitate a judecății apelurilor, după repartizarea aleatorie în sistem informatizat.

Reținând că motivul de recurs care a fost găsit întemeiat este suficient pentru admiterea integrală a ambelor recursuri, examinarea celorlalte motive de casare invocate prin cererile de recurs nu se mai impune în condițiile în care instanța de apel va judeca din nou, ținând seama de toate motivele și apărările invocate înaintea sa și, totodată, se va ține seama și de motivele invocate prin recurs, a căror cercetare a devenit inutilă, în considerarea soluției de casare totală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B. și de recurentele-interveniente principale S.C. I. S.R.L. și S.C. J. S.R.L., prin lichidator judiciar K., împotriva deciziei civile nr. 330/2017 din 30 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 13 noiembrie 2018.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu ceilalți membri ai completului, consider că Înalta Curte nu putea, deși l-a invocat din oficiu, să aprecieze ca având aptitudinea de a determina admiterea căilor de atac un motiv de nelegalitate pe care partea l-a invocat pentru prima oară în recurs, fără să-l supună analizei și în apel.

Subliniez că, atât timp cât recursurile au fost admise, cu majoritate de voturi, doar în considerarea unui asemenea motiv, analiza în cele ce succed va fi în mod simetric expusă, fără să mai fie necesară examinarea celorlalte critici prezentate în memoriile de recurs.

Potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ., "dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință publică".

Prin comparație, textul art. 306 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865 prevedea că "motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbaterea părților".

Noua reglementare diferă față de cea anterioară prin adăugarea în cuprinsul normei a sintagmei "dacă legea nu dispune altfel".

Pentru a explica efectele și întinderea aplicării textului actual, se cuvine a fi subliniat că, din nou cu caracter de noutate, art. 488 cuprinde o dispoziție în alin. (2), potrivit căreia "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". O reglementare în termeni similari exista în Codul anterior, dar numai în materia contestației în anulare, nu și a recursului.

În doctrină s-a arătat că regula de mai sus aplică în recurs principiul înscris în art. 459 alin. (1) C. proc. civ., care nu îngăduie ca o cale de atac extraordinară să poată fi exercitată omisso medio. Pe de altă parte, interpretând art. 488 alin. (2) C. proc. civ., tot literatura de specialitate a apreciat că în unele situații, calea de atac extraordinară devine inadmisibilă, dacă partea interesată putea să invoce motivul respectiv prin intermediul căii de atac ordinare, dar nu a făcut-o.

Asemenea interpretări sunt juste, însă ele nu acoperă multitudinea de situații care pot fi regăsite în practică.

Raționamentul care a condus la prezenta opinie separată pleacă de la două premise: prima are în vedere că textul art. 488 alin. (2) C. proc. civ. se aplică tuturor motivelor de casare prevăzute la alin. (1), pentru că norma nu face vreo distincție; cea de-a doua pornește de la faptul că obiect al recursului nu este hotărârea primei instanțe, ci decizia din apel.

Regula instituită de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. presupune, deci, ca motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) să nu poată fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluționate.

Indicarea, în mod alternativ, a modalității în care motivul ar fi trebuit să fie invocat în apel are semnificația că textul impune ca această obligație să fi fost îndeplinită de recurent în etapa anterioară a procesului, oricare ar fi fost acolo poziția sa: de apelant, caz în care ar fi trebuit să invoce critica prin memoriul de apel, sau de intimat, caz în care critica ar fi trebuit invocată pe calea excepției.

Textul trebuie înțeles în această cheie, pentru că sintagma în cursul judecării apelului nu poate fi interpretată în sensul în care nu ar produce niciun efect.

De la această regula consacrată de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. există însă și excepții, care îngăduie ca necompetența generală a instanțelor judecătorești, necompetența internațională a instanțelor române sau autoritatea de lucru judecat să fie invocate direct în recurs, pentru că legea prevede în mod expres aceasta, în art. 130 alin. (1), art. 1071 alin. (2), respectiv în art. 432 C. proc. civ.

Dintre motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., unele nu pot fi, prin natura lor, invocate și în apel. Se regăsesc în această categorie ipoteza în care hotărârea a fost pronunțată de un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului (art. 488 pct. 2 teza I) și toate motivele indicate în art. 488 pct. 4-8, care presupun ca recurentul să fi făcut în prealabil o analiză a deciziei din apel, pentru a vedea dacă s-au depășit atribuțiile puterii judecătorești, dacă au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, dacă decizia este nemotivată ori este motivată contradictoriu/cuprinde numai motive străine de natura cauzei, dacă a fost încălcată autoritatea de lucru judecat sau dacă a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a normelor de drept material.

Aceste motive, în mod obiectiv, nu ar fi putut fi invocate și pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, pentru că de existența lor partea nu poate să ia cunoștință decât în urma lecturării hotărârii; așa fiind, textul art. 488 alin. (2) este pe deplin respectat atunci când partea, sesizând astfel de vicii de nelegalitate care afectează decizia din apel, le invocă în recurs.

Și tocmai pentru a da prevalență interdicției instituite de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., dacă în apel este menținută sentința primei instanțe, motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. presupune ca în recurs partea să nu poată să invoce direct un text de lege încălcat sau greșit aplicat dacă nu a expus această critică și în apel; situația diferă, bineînțeles, atunci când în apel se dă eficiență altor texte de lege decât în prima instanță, caz în care încălcarea ori greșita lor aplicare nu ar fi putut fi supusă cenzurii și în apel; în ambele situații, imposibilitatea invocării criticii direct în recurs, omisso medio, sau, dimpotrivă, recunoașterea posibilității ridicării acestei chestiuni pentru prima dată în recurs conturează ipoteze care nu contravin interdicției instituite de art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În schimb, sunt situații în care nelegalitatea transpare încă din debutul etapei procesuale a apelului; printre ele, cazul în care instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale (art. 488 pct. 1) sau în care judecata a fost făcută de un alt complet decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei (art. 488 pct. 2 teza a II-a).

În astfel de cazuri, părții îi este la îndemână să invoce, chiar pe parcursul judecării apelului, fie nelegala alcătuire a instanței, fie încălcarea regulilor privind desemnarea aleatorie a completului, ca în speța dedusă judecății.

Se cuvin reamintite aici, pentru o înțelegere mai facilă a raționamentului, prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.:

"motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate (...) în cursul judecării apelului (...)".

Atunci când, deși nimic nu o împiedica să invoce în cursul judecării apelului încălcarea regulilor privind desemnarea aleatorie a completului, partea interesată nu a supus atenției instanței de apel această pretinsă încălcare a legii, ea nu îl mai poate invoca în recurs sau, dacă o face, o atare critică nu poate fi primită, pentru că se opune art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În speță, încălcarea regulilor privind desemnarea aleatorie a completului de apel a fost afirmată pentru prima dată în recurs, iar în raportul asupra admisibilității în principiu s-a și reținut natura omisso medio a invocării acestui motiv de recurs.

Acestea sunt împrejurările în care Înalta Curte a invocat din oficiu același aspect, sub forma motivului de ordine publică prevăzut de art. 488 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ.

Chiar dacă nu m-am opus ridicării din oficiu a motivului de recurs, instanța nu era obligată să și-l însușească, cât timp dispoziția contravine legii, întrucât ceea ce norma ocrotește se poate obține prin nevalorificarea motivului astfel invocat.

Interdicția pe care o instituie textul art. 488 alin. (2) C. proc. civ. sancționează partea care ar fi putut să invoce motivul de nelegalitate respectiv prin intermediul cererii de apel sau în cursul judecării apelului, dar nu a făcut-o. În egală măsură, textul în discuție se constituie într-o dispoziție de favoare pentru partea adversă, pe care astfel o protejează, consolidând în cuprinsul hotărârii anterioare aspectele care fuseseră dezlegate și care au rămas necriticate.

Tocmai pentru a nu goli de conținut aceste prevederi legale, art. 489 alin. (3) nu permite nici instanței să se plaseze într-o poziție care să răstoarne echilibrul de forțe creat de incidența art. 488 alin. (2), prin invocarea din oficiu a unui motiv de ordine publică, când recurentului însuși îi este refuzat dreptul de a-l invoca; în acest sens, instanței de recurs îi este îngăduit să invoce motivele de ordine publică din oficiu numai "dacă legea nu dispune altfel".

Prin utilizarea acestei sintagme, legiuitorul a avut în vedere, desigur, cazurile în care legea instituie obligația invocării încălcării unor norme de ordine publică în anumite termene legale, când instanța de recurs nu ar putea să invoce motivele de ordine publică pe care părțile însele nu ar fi putut să le invoce dacă ar fi motivat recursul în termenul legal.

Aceasta ipoteză, frecvent prezentată în doctrină ca exemplu al modalității în care textul trebuie aplicat, nu acoperă decât o situație particulară.

Cum art. 489 alin. (3) nu derogă de la art. 488 alin. (2) C. proc. civ., apreciez că scopul normei este de a indica regula cu caracter general a conduitei instanței, care nu poate invoca din oficiu un motiv de casare de ordine publică atunci când chiar recurentului îi este negat dreptul de a discuta aceeași chestiune, tocmai pentru că nu o invocase, deși ar fi putut, pe calea apelului sau în cursul judecării apelului.

O atare interdicție impusă instanței vine să consolideze poziția privilegiată a intimatului, dobândită prin efectul legii, ca urmare a omisiunii recurentului de a fi invocat motivul de nelegalitate prin cererea de apel ori în cursul judecării apelului.

Prin urmare, dacă intimatul are garanția că art. 488 alin. (2) C. proc. civ. îl pune la adăpost de posibilitatea ca recurentul să invoce pentru prima oară în recurs un motiv de casare care nu fusese invocat și în apel, este inadecvat să o piardă, prin invocarea aceluiași motiv, din oficiu. În caz contrar, atitudinea instanței încalcă și golește de sens norma de favoare pe care art. 488 alin. (2) C. proc. civ. o instituie în beneficiul intimatului.

Aplicând aceste considerații de principiu la situația dedusă judecății, rezultă că, după modificarea la tribunal a cauzei acțiunii (care nu mai era întemeiată pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 85/2014, ci pe dreptul comun), sentința primei instanțe a fost înaintată curții de apel, spre judecata căilor ordinare de atac, unde nu a fost repartizată în mod aleatoriu, ci manual, în baza art. 43 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 și a art. 143 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

La primul termen în apel, instanța a luat act, în prezența avocaților tuturor părților, că este competentă general, material și teritorial să soluționeze apelurile; pentru a-și justifica această concluzie, curtea a invocat și prevederile art. 43 alin. (6) din Legea nr. 85/2014.

Nicio parte nu a invocat în apel nelegalitatea compunerii completului, derivată din încălcarea regulilor privind desemnarea sa aleatorie.

Mai mult, la Tribunalul Bistrița Năsăud, pricina a fost judecată în primă instanță de același magistrat care, înainte de modificarea acțiunii, avusese calitatea de judecător-sindic în procedura de insolvență a S.C. A. S.R.L.

Înaltei Curți nu i-a fost adusă la cunoștință modalitatea în care este organizat Tribunalul Bistrița Năsăud, însă consultarea informațiilor publice ale instanței în discuție relevă că în cadrul său nu funcționează o secție separată, alcătuită doar din judecători-sindici; sunt astfel create premisele ca, în unele dosare, magistratul care a pronunțat sentința să aibă calitatea de judecător-sindic, pe când în altele să aplice normele dreptului comun.

După modificarea acțiunii, (care, după cum s-a arătat mai sus, nu mai era întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2014, ci pe dreptul comun), cererea a rămas repartizată aceluiași judecător, care a soluționat-o în cadrul dosarului de insolvență, unde a fost format un dosar asociat.

Nicio parte nu a invocat necompetența materială procesuală (funcțională) a primei instanțe, cu atât mai mult cu cât nu este limpede dacă judecătorul care s-a pronunțat în fond s-a constituit într-un complet obișnuit al tribunalului sau într-un complet specializat în materia insolvenței, dar care a aplicat dreptul comun, iar nu Legea nr. 85/2014; discutabil este și dacă, ulterior modificării cererii în fața primei instanțe, a operat prorogarea legală de competență prevăzută de art. 123 alin. (1) C. proc. civ. sau nu.

Noul C. proc. civ. include competența funcțională în categoria, mai largă, a competenței materiale, după cum rezultă din trimiterile pe care art. 136 alin. (1) și (4) le face la dispozițiile Secțiunii 1 din Capitolul IV al Titlului III.

În aceste condiții, dacă excepția de necompetență nu a fost invocată în condițiile legii, dezbaterea asupra ei nu mai poate fi reluată în recurs, căci se opun prevederile art. 488 pct. 3 C. proc. civ., care impun ca necompetența să fi fost invocată în condițiile legii.

Desigur că nu acesta a fost motivul de recurs invocat din oficiu, care, prin votul majoritar al celorlalți membri ai completului, a determinat casarea, dar nu trebuie omis că pretinsa încălcare a regulii distribuirii aleatorii a dosarului în apel are legătură cu competența funcțională a primei instanțe, aspect din care, de altfel, și decurge. Prin urmare, dacă judecătorul care a pronunțat în fond sentința a rămas constituit în complet specializat după modificarea acțiunii, repartizarea manuală a dosarului în apel era legală, impusă de art. 43 alin. (6) din Legea nr. 85/2014; dacă, însă, tribunalul s-a constituit în complet de drept comun, apreciez că Înalta Curte nu putea să pronunțe casarea, întrucât se opune art. 489 alin. (3) C. proc. civ., cât timp partea interesată nu a invocat în cursul judecării apelului problema modalității în care a fost învestită curtea de apel (prin distribuirea dosarului în mod aleatoriu ori manual), cu toate că nimic nu a împiedicat-o, iar verificările pe care ar fi fost necesar să le facă pentru a afla modul de distribuire a cauzei nu ar fi presupus un efort deosebit, în orice caz nu unul care să-l fi depășit pe cel depus mai apoi, pentru a justifica invocarea pentru prima dată a aceluiași motiv în recurs.