ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5361/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5361/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Ploiești, reclamantul N.C. a solicitat instanței, ca prin

hotărârea ce se va pronunța, pârâtele SC C. SA Ploiești și SC P.L. SA Ploiești

să fie obligate la plata unei rente anuale pe durata exercitării dreptului de

servitute legal instituit, asupra terenului în suprafață de 460 mp proprietatea

sa, situat în intravilanul municipiului Ploiești, limitrof stației Peco H.

A mai solicitat

obligarea la plata daunelor cominatorii calculate la nivelul și după metoda

mediei dobânzilor bancare la depozitele în RON pentru persoanele fizice,

aplicate la cuantumul rentei anuale ce va fi fixată de instanță, pentru fiecare

pârâtă în parte, începând cu data primirii notificărilor ce le-au fost trimise

pârâtelor.

După mai multe

declinări, cauza a fost soluționată de Tribunalul Vrancea, secția civilă, care

prin Sentința civilă nr. 306 din 5 decembrie 2003, a admis excepțiile lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul

Român, și a lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Resurse

Minerale, a respins ca neîntemeiate toate celelalte excepții procedurale

invocate de pârâte și pe fond a admis în parte acțiunea reclamantului; a

constatat legale servituțile existente în favoarea pârâtelor pe terenul

proprietatea reclamantului, a obligat pârâtele să plătească reclamantului

sumele stabilite conform expertizei efectuate de C.D. și a stabilit

contravaloarea rentei anuale în sarcina pârâtelor conform aceleiași expertize;

au fost respinse cererile de chemare în garanție formulate de pârâta SC C. SA

Ploiești împotriva Ministerului Finanțelor Publice și Agenției Naționale de

Resurse Minerale și ca neîntemeiată cererea de arătare a titularului, formulată

de pârâta SC P.L. SA Ploiești împotriva Primăriei Municipiului Ploiești și

Consiliul Local Ploiești, precum și de chemare în garanție formulată de pârâta

SC C. SA Ploiești.

După un prim ciclu

procesual, prin Decizia nr. 3994 din 18 aprilie 2006, Înalta Curte de Casație

și Justiție a admis recursurile declarate de reclamant și de pârâtele SC C. SA

Ploiești și SC P.L. SA Ploiești împotriva Deciziei civile nr. 401/A din 23

martie 2004 a Curții de Apel Galați, a casat decizia instanței de apel și a

trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Rejudecând apelul,

prin Decizia civilă nr. 454/A din 20 decembrie 2006 Curtea de Apel Galați a

respins ca nefondate apelurile declarate de părți și a menținut sentința

pronunțată de instanța de fond, respectiv Sentința civilă nr. 306 din 5

decembrie 2003 a Tribunalului Vrancea.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanta R.S., moștenitoarea reclamantului N.C. și

pârâtele SC C. SA Ploiești și SC P.L. SA Ploiești.

Prin Decizia civilă

nr. 7029 din 24 octombrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție s-au admis recursurile, dispunându-se trimiterea cauzei spre

rejudecare instanței de apel.

În rejudecare, Curtea

de Apel Galați a admis apelul declarat de reclamanta R.S., moștenitoarea

reclamantului N.C. și a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâtele SC

C. SA Ploiești și SC P.L. SA Ploiești împotriva Sentinței civile nr. 306 din 5

decembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Vrancea; a fost schimbată în parte,

Sentința civilă nr. 306 din 5 decembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Vrancea

în sensul că s-a stabilit contravaloarea redevenței în sarcina pârâtei SC C. SA

Ploiești către reclamantă la 945 RON/an în loc de 172 RON (1.728.000 ROL) și în

sarcina pârâtei SC P.L. SA Ploiești, la 692 RON/an în loc de 456 RON (4.560.000

ROL); au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate; au

fost obligate pârâtele-intimate să achite apelantei-reclamante câte 250 RON

fiecare cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva

sus-menționatei hotărâri au declarat recurs pârâtele SC P.L. SA Ploiești, SC C.

SA, precum și R.S., moștenitoarea reclamantului N.C.

Prin Decizia civilă

nr. 5613 din 29 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

s-au respins recursurile.

În motivarea acestei

soluții, instanța a reținut, în esență, următoarele considerente:

Irevocabil, prin

Decizia nr. 7029 din 24 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

s-a reținut, în raport de temeiul de drept al cererii deduse judecății - art. 7

din Legea nr. 134/1997, în vigoare la data introducerii acțiunii și menținut în

aceeași numerotare prin noua lege a petrolului - Legea nr. 238/2004 -

necesitatea verificării regimului juridic a conductelor aflate pe terenul

reclamantului (dacă acestea deservesc procesului tehnologic petrolier) cu

aplicarea dispozițiilor legale incidente, precum și regimul juridic al

terenului determinat de natura servituților aferente acestuia.

În rejudecare, în

raport de probațiunea administrată până în acel moment și de constatările

expertizei C.V., instanța de apel a reținut legal că terenul proprietatea

reclamantului este traversat de conductele pârâtelor, dispunând în sensul

obligării acestora la plata despăgubirilor datorate pentru existența

servituților legale asupra obiectivelor proprietatea acestor pârâte.

Ambele pârâte fiind,

în sensul legii, titulari de operațiuni petroliere și deținând conducte ce

subtraversează terenul reclamantului de obligația plății unei rente anuale

proprietarului bunului pe durata existenței obiectivului menționat.

În raport de aceste

constatări s-a constatat că legal au fost respinse excepțiile lipsei calității

procesuale pasive și a celei a lipsei calității procesuale active (reclamantul

fiind titularul dreptului pretins în prezenta procedură în puterea legii), ca

și a prematurității acțiunii, pârâtele refuzând și în prezent îndeplinirea unei

obligații legal instituită în sarcina lor și care își găsește corespondent și

în normele dreptului comun în materie - art. 480, 481 C. civ. - și cele

convenționale - art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Întrucât legea

instituie în sarcina titularului de operațiuni petroliere plata rentei,

justificat cu respectarea dispozițiilor aceleiași legi a fost respinsă cererea

de chemare în garanție și de arătare a titularului dreptului formulată în

contradictoriu cu alte persoane juridice.

Nu au fost primite

susținerile pârâtelor privind inaplicabilitatea actului normativ menționat

raportului juridic litigios întemeiat pe împrejurarea că servitutea ar fi fost

instituită în anii 1966, respectiv 1976, deci anterior intrării în vigoare a

acestei legi, ori că au achitat despăgubirea la data montării conductelor,

întrucât, pe de o parte la momentul respectiv toate terenurile erau scoase din

circuitul civil și prin urmare nu se punea problema plății vreunei sume de bani

(aspect de altfel nedovedit), iar pe de altă parte, existența conductelor

impune indemnizarea reclamantului, proprietarul terenului în baza legii

adoptată în perioada postdecembristă în scopul despăgubirii proprietarilor

aflați în situații asemenea celei de față.

Nu are relevanță

împrejurarea că reclamantul dobândind terenul prin cumpărare, cunoștea regimul

său juridic și sarcinile servituțile ce-l grevează, întrucât obligația de

indemnizație există pe întreaga durată a servituții, fiind stabilită de lege

anual.

Prin urmare, nu au

fost primite criticile comune din recursurile pârâtelor privind legitimarea

procesuală în litigiul dedus judecății și nici a legalității măsurii dispuse de

instanță în ce le privește.

Criticile din

recursul reclamantei vizând eventuale erori din expertizele tehnice

administrate în cauză, aplicarea unor alte variante decât cele expuse în aceste

lucrări, ori greșita interpretare a unei probe, încadrate în prevederile art.

304 pct. 8 (cum s-a arătat mai sus), respectiv art. 304 pct. 10 C. proc. civ.,

nu pot fi primite în raport de actuala structură a recursului, care nu permite

decât examinarea criticilor de nelegalitate aduse hotărârii recurată,

consecința abrogării dispozițiilor art. 304 pct., 10 și 11 C. proc. civ. prin

art. I din O.U.G. nr. 138/2000.

Împotriva Deciziei

civile nr. 5613 din 29 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, a formulat contestație în anulare reclamanta R.S.

În motivarea

contestației, întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., contestatoarea

a susținut existența unor erori materiale în dezlegarea recursului precum și

omiterea de către instanță a cercetării complete a tuturor motivelor de recurs

menționate în cerere.

Astfel,

contestatoarea susține că valoarea rentei stabilite prin Decizia civilă nr.

221/A/2010 nu are o bază de calcul unitară, întrucât metodologia de calcul este

diferită, aceasta fiind consecința unei greșeli materiale.

Pe de altă parte,

contestatoarea susține că nu au fost acordate cheltuielile de judecată

efectuate după judecarea fondului, respectiv taxele judiciare de timbru în

valoare de 2.378 RON.

Contestația în

anulare urmează a fi respinsă, pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor

art. 318 C. proc. civ., invocat de contestatoare ca temei de drept al cererii sale:

„Hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când dezlegarea

dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând

recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze

vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Noțiunea de greșeală

materială reglementată de art. 318 teza I C. proc. civ. nu trebuie interpretată

în mod extensiv, textul legal enunțat având în vedere greșeli materiale cu

caracter procedural, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului,

care au determinat pronunțarea unei soluții eronate, erori esențiale pe care

instanța le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date

materiale.

Contestația în

anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în

contextul acesteia, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată

extensiv, astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de

judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor

dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

În acest context, nu

se poate admite ca o cale extraordinară de atac de retractare să se transforme

într-un „recurs la recurs”, prin care partea nemulțumită să tindă a repune în

discuție aspectele de drept deja dezbătute în cadrul recursului, doar pentru a

obține o nouă rejudecare a cauzei, în sens contrar putând fi afectat principiul

securității raporturilor juridice, care protejează prezumția de validitate a

hotărârilor judecătorești irevocabile (cauza Mitrea contra Românei, hotărârea

din 29 iulie 2008).

Cum pe calea

contestației în anulare nu au fost invocate motive prin care să fie imputate

instanței de recurs „greșeli materiale” în sensul considerentelor enunțate,

acest motiv nu poate fi primit.

Contrar susținerilor

contestatoarei, instanța de recurs nu a lăsat necercetat nici unul dintre

motivele de recurs formulate de aceasta, fiind lipsită de relevanță în

reținerea omisiunii de cercetare la care se referă art. 318 teza a II-a C.

proc. civ. neanalizarea tuturor argumentelor din cuprinsul cererii de recurs.

Argumentele de fapt

și de drept sunt afirmațiile legate de situația de fapt și de dispozițiile

legale aplicabile în cauză, pe care partea le aduce în susținerea motivelor de

recurs și, oricât de larg ar fi dezvoltate, ele sunt întotdeauna subsumate

motivelor de recurs pe care le sprijină.

Acesta este motivul

pentru care art. 318 teza a II-a C. proc. civ. sancționează cu retractarea

hotărârii numai omisiunea de cercetare a motivelor de recurs, iar nu și a

argumentelor de fapt și de drept care le susțin.

Este astfel

suficient, pentru a considera că s-a răspuns motivului de recurs, ca instanța

să arate temeiul și justificarea neprimirii acestuia, chiar dacă nu a răspuns

separat la toate argumentele ce i se subsumează, pentru că instanța este în

drept să grupeze argumentele și să le răspundă printr-un considerent comun,

după cum s-a procedat și în cauză.

Motivul de

contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. are ca situație

premisă neexaminarea unor motive de recurs, înțelese ca motive de casare sau

modificare, așa cum acestea sunt reglementate la art. 304 C. proc. civ., ceea

ce presupune încadrarea criticilor formulate de parte în dispozițiile art. 304

C. proc. civ.

Or, în speță, din

verificarea deciziei supuse contestației în anulare rezultă că instanța de

recurs, statuând asupra încadrării în drept a recursului exercitat de

contestatoare, în exercitarea obligației prevăzute de art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., a analizat toate criticile care au putut fi încadrate în motivele

de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., dintre care

evident nu poate face parte „metodologia de stabilire a rentei”, astfel cum

susține contestatoarea.

Nici susținerea privind

neacordarea cheltuielilor de judecată nu poate fi primită și nu poate fi

încadrată în dispozițiile art. 318 C. proc. civ., invocate ca temei al cererii,

atâta timp cât prin decizia împotriva căreia s-a formulat contestația în

anulare au fost respinse toate recursurile declarate în cauză, inclusiv cel al

contestatoarei.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, va respinge ca nefondată contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare declarată de către contestatoarea R.S. împotriva Deciziei nr. 5613

din 29 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 septembrie 2012.

Procesat de GGC - LM