ÎCCJ, Decizia nr. 95/2014

Deliberând, în condițiile art. 395 alin. (1) C. proc. civ., asupra admisibilității recursului, constată următoarele: La data de 26 mai 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție recursul declarat de reclamantul D.M. împotriva Deciziei nr. 1509 din camera de consiliu de la 20 mai 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. 4719/1/2013, prin care s-a declinat, în favoarea Curții de Apel Ploiești, competența de soluționare a cauzei ce privește cererea de strămutare a Dosarului nr. 19282/281/2013 al Judecătoriei Ploiești, formulată de D.M. Analizând recursul în condițiile art. 493 alin. (1) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru considerentele ce succed.

Potrivit art. 129 din Constituția României, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. Conform art. 457 alin. (1) C. proc. civ., „hotărârea judecătorească este suspusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei”. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 460 alin. (1) teza l din codul menționat, „ o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată(…)” În raport cu principiile statuate prin textele menționate, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

În speță, însă, se constată că aceste condiții nu sunt îndeplinite. Astfel, Completul de 5 Judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care Secția l civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a declarat necompetentă să soluționeze o cerere de strămutare formulată de petentul D.M. Prevederile art. 132 alin. (3) teza l C. proc. civ. reglementează, însă, în mod expres, că: „dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac”. Se constată, așadar, că recursul declarat nu este admisibil, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 483 C. proc. civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată ca tare de lege.

Recunoașterea unor căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității, consacrat expres de dispozițiile art. 7 C. proc. civ., precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și a autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României, neobservarea acestora fiind sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor.

Așadar, în raport cu dispozițiile legale mai sus citate, cu referire la existența unei hotărâri determinate de legea procesuală ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar prin exercitarea acestei căi de atac, recursul declarat de petentul D.M. nu poate fi primit. În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de D.M. împotriva Deciziei nr. 1509 din camera de consiliu de la 20 mai 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. 4719/1/2013. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iunie 2014.