ÎCCJ, Decizia nr. 95/2014

Deliberând, în

condițiile art. 395 alin. (1) C. proc. civ., asupra admisibilității recursului,

constată următoarele:

La data de 26 mai 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție recursul declarat de

reclamantul D.M. împotriva Deciziei nr. 1509 din camera de consiliu de la 20

mai 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

în Dosarul nr. 4719/1/2013, prin care s-a declinat, în favoarea Curții de Apel

Ploiești, competența de soluționare a cauzei ce privește cererea de strămutare

a Dosarului nr. 19282/281/2013 al Judecătoriei Ploiești, formulată de D.M.

Analizând recursul în

condițiile art. 493 alin. (1) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că

acesta este inadmisibil, pentru considerentele ce succed.

Potrivit art. 129 din

Constituția României, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate

și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

Conform art. 457 alin.

(1) C. proc. civ., „hotărârea judecătorească este suspusă numai căilor de atac

prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent

de mențiunile din dispozitivul ei”.

De asemenea, în

conformitate cu prevederile art. 460 alin. (1) teza l din codul menționat, „ o

cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură

dată(…)”

În raport cu principiile

statuate prin textele menționate, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale

de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este

condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

În speță, însă, se

constată că aceste condiții nu sunt îndeplinite.

Astfel, Completul de

5 Judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care

Secția l civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a declarat

necompetentă să soluționeze o cerere de strămutare formulată de petentul D.M.

Prevederile art. 132 alin.

(3) teza l C. proc. civ. reglementează, însă, în mod expres, că: „dacă instanța

se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac”.

Se constată, așadar,

că recursul declarat nu este admisibil, ca urmare a neîndeplinirii condiției

prevăzute de art. 483 C. proc. civ., cu referire la existența unei hotărâri

susceptibile de reformare pe această cale, determinată ca tare de lege.

Recunoașterea unor

căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală,

constituie o încălcare a principiului legalității, consacrat expres de

dispozițiile art. 7 C. proc. civ., precum și a principiului constituțional al

egalității în fața legii și a autorităților și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Or, normele

procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea

cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică,

potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția

României, neobservarea acestora fiind sancționată cu nulitatea hotărârii

judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor.

Așadar, în raport cu

dispozițiile legale mai sus citate, cu referire la existența unei hotărâri

determinate de legea procesuală ca fiind susceptibilă de a fi supusă

controlului judiciar prin exercitarea acestei căi de atac, recursul declarat de

petentul D.M. nu poate fi primit.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de D.M. împotriva Deciziei nr. 1509 din camera

de consiliu de la 20 mai 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, în Dosarul nr. 4719/1/2013.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 iunie 2014.