ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7402/2013

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

în judecată

Prin cererea de chemare

în judecată înregistrată la data de 12 martie 2012 pe rolul Curții de Apel Ploiești,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta N.D.N. a

chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului

(reorganizat, la data pronunțării prezentei decizii, ca Ministerul Educației Naționale,

în temeiul art. 5 din O.U.G. nr. 96/2012; denumit în continuare, în cuprinsul prezentei

decizii, „Ministerul Educației”) și a solicitat:

- constatarea refuzului

nejustificat, în sensul Legii nr. 554/2004, de emitere a unui document prin care

diploma de licență din 06 iulie 2009, eliberată de Universitatea S.H., să fie recunoscută,

în mod oficial;

- constatarea valabilității

diplomei de licență;

- obligarea Ministerului

Educației să emită un document prin care să recunoască oficial diploma de licență.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că a urmat cursurile Universității S.H. - Facultatea de Științe

Administrative, specializarea Administrație Publică, în perioada anilor 2004 - 2008,

eliberându-i-se diploma de licență din 06 iulie 2009 și, deși statutul său de licențiat

al unei instituții de învățământ superior este atestat printr-un înscris oficial,

ce poartă antetul Ministerului Educației, nu poate beneficia de consecințele juridice

prevăzute de lege, în privința absolvenților de studii superioare.

Astfel, reclamanta arată

că, în cursul anului 2011, i-a fost respinsă solicitarea de înscriere la cursuri

postuniversitare la Universitatea din București - Facultatea de litere, motivat

de faptul că specializarea pe care a absolvit-o nu figurează în lista specializărilor

acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu.

La datele de 07 iulie

2011 și 08 august 2011 s-a adresat pârâtului cu solicitarea de a-i elibera un document,

din care să rezulte că diploma de licență este recunoscută oficial, iar, la data

de 13 decembrie 2011, pârâtul a refuzat eliberarea documentului solicitat, invocând

culpa exclusivă a instituției de învățământ ce a eliberat diploma de licență și

prevederile Legii educației naționale nr. 1/2011.

Reclamanta susține că

nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 1/2011, întrucât, la momentul înscrierii

la cursurile Universității S.H. și la momentul eliberării diplomei de licență, erau

aplicabile dispozițiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995.

Se mai arată că Universitatea

S.H. funcționează cu respectarea dispozițiilor legale, iar, pentru tipărirea diplomelor

de licență, instituția de învățământ are nevoie de avizul Ministerul Educației,

iar tipărirea formularelor tipizate cade în sarcina SC R. SRL, totodată, se arată

că, prin decizia nr. 2376/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, s-a pronunțat în sensul că diploma de licență este valabilă

și își produce efectele, atâta timp cât nicio autoritate administrativă sau instanță

judecătorească nu s-a pronunțat în sensul revocării sau anularii acestui document.

Prin

sentința nr. 124 din 06

aprilie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta N.D.N.,

reținând, în esență, următoarele:

Reclamanta a absolvit

cursurile Universității S.H. - Facultatea de Științe Administrative, specializarea

Administrație Publică, în perioada anilor 2004 - 2008, și, în urma promovării examenului

de licență din sesiunea iulie 2008, deține diploma de licență emisă de această universitate,

în 06 iulie 2009, însoțită de suplimentul la diplomă.

Față de obiectul cererii

de chemare în judecată întemeiat pe refuzul nejustificat, în sensul Legii nr. 554/2004,

de emitere unui document prin care diploma de licență să fie recunoscută în mod

oficial, de constatare a valabilității acesteia și de obligare a pârâtului să emită

un document prin care să recunoască oficial diploma respectivă, raportat la dispozițiile

art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

Curtea de Apel a constatat că răspunsul pârâtului nu constituie refuz nejustificat

de soluționare a cererii.

În acest sens, instanța

a reținut că ministerul nu are atribuții privind constatarea valabilității diplomelor

de licență emise de universități particulare sau vizând emiterea vreunui document

prin care acestea să fie recunoscute oficial. Instanța a avut în vedere prevederile

Legii nr. 443/2002 privind înființarea Universității S.H. din București, ale

art. 6 din Legea educației naționale nr. 1/2011, ale H.G. nr. 536/2011 privind organizarea

și funcționarea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, ale

art. 60 alin. (3) și art. 103 alin. (2) din Legea învățământului nr. 84/1995 (în

vigoare la data promovării examenului de licență), ale art. 2, art. 4 alin. (1)

și (2), art. 5 și art. 35 din Ordinul ministrului educației nr. 2.284/2007 pentru

aprobarea Regulamentului privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ

superior.

Or, pentru a se constata

refuzul nejustificat de soluționare a cererii din partea autorității publice, instanța

a reținut că este necesar ca reclamanta să facă dovada faptului că este titulara

unui drept sau a unui interes legitim și a împrejurării că este vătămată în acest

drept prin refuzul autorității de a-i soluționa cererea, iar refuzul trebuie să

fie exprimat explicit și cu exces de putere.

Constatând că nu există

un refuz nejustificat de soluționare a cererii, Curtea de Apel a arătat că motivele

invocate de reclamantă privind studiile efectuate și acreditarea facultății nu vor

fi cercetate, acestea putând fi invocate numai într-un eventual cadrul procesual

determinat de contestarea legalității emiterii actului de studii.

Î

mpotriva sentinței pronunțate

de Curtea de apel, a declarat recurs reclamanta N.D.N., în temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În esență, prin criticile

din recurs, recurenta-reclamantă susține că instanța în mod greșit a reținut că

ministerul nu are obligația de a constata valabilitatea actelor de studii, deși

cererea de chemare în judecată a fost formulată ca urmare a nerecunoașterii de către

pârât a actului de studii.

În dezvoltarea motivului

de recurs, recurenta-reclamantă reiterează aspectele invocate în fața primei instanțe

referitoare la absolvirea studiilor universitare, la legalitatea funcționării Universității

S.H. și la faptul că specializarea urmată a fost confirmată de minister prin emiterea

formularelor tipizate.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

criticilor invocate de recurentă și a prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

de drept relevante

Așa cum rezultă din expunerea

rezumativă a lucrărilor dosarului, reclamanta a învestit instanța de contencios

administrativ cu o acțiune întemeiată pe refuzul nejustificat al ministerului de

a elibera un document din care să rezulte că este recunoscută oficial diploma de

licență pe care o deține.

În cauză, se constată

că instanța de fond în mod judicios a reținut că reclamanta este titularul diplomei

de licență din 06 iulie 2009 emisă de Universitatea S.H., act a cărui legalitate

și valabilitate nu formează obiectul controlului de legalitate exercitat în prezenta

cauză, după cum instanța de contencios administrativ nu a fost învestită să aprecieze

nici asupra legalității modului de funcționare a formelor de învățământ și programelor

de studii ale universității respective. Or, ca orice act administrativ care nu a

fost revocat sau anulat în condițiile legii, diploma de licență deținută de reclamantă

se bucură de prezumția de legalitate și produce efectele juridice conform dispozițiilor

legale incidente.

Înalta Curte, observând

corespondența purtată între reclamantă și pârât, constată că, prin adresa din

18 iulie 2011, ministerul a expus dispoziții legale și criterii orientative de recunoaștere

a unei diplome de licență și a precizat expres faptul că nu se poate pronunța asupra

legalității programului de studii urmat de reclamantă, deoarece petenta nu a precizat

specializarea absolvită și nu transmis acte de studii doveditoare, iar, prin, adresa

din decembrie 2011, a prezentat aspecte și dispoziții legale referitoare la acreditarea

și autorizarea specializării/programelor de studii de licență ale Universității

S.H.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri

constă în exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea

unei persoane, iar excesul de putere este definit la lit. n) a aceluiași articol,

ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea

limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților

cetățenilor. Excesul de putere, invocat ca temei al acțiunii în contencios administrativ,

permite instanței să examineze conduita autorităților publice din perspectiva modului

de exercitare a puterii discreționare și încadrării ei în limitele legale ale marjei

de apreciere, prin prisma echilibrului rezonabil ce trebuie asigurat între interesul

public și drepturile subiective sau interesele legitime private ce pot fi lezate

prin actele administrative.

În sensul dispozițiilor

art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

reținute și de prima instanță, persoana care se consideră vătămată în drepturile

și interesele sale legitime printr-un act administrativ tipic sau asimilat se poate

adresa instanței de contencios administrativ pentru a obține

anularea actului, recunoașterea

dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Altfel spus, demersul judiciar în contencios administrativ presupune ca actul administrativ

tipic sau asimilat să producă vătămarea unui drept subiectiv recunoscut de lege

ori a unui interes legitim al subiectului de drept.

Or, în sensul celor expuse

anterior, Înalta Curte reține că, prin răspunsurile transmise reclamantei, ministerul

nu a exprimat explicit, cu exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) și

n) din Legea nr. 554/2004, un refuz nejustificat de natură a produce o vătămare

a drepturilor și intereselor legitime de care reclamanta se poate prevala în virtutea

actului de studii care, potrivit considerentelor precedente, se bucură de prezumția

de legalitate și produce efecte juridice în condițiile dispozițiilor legale incidente,

atât timp cât nu a fost revocat sau anulat în condițiile legii.

În cauză, reclamanta a

invocat vătămarea ce i-a fost cauzată prin respingerea cererii de înscriere la cursuri

postuniversitare la Universitatea din București - Facultatea de litere. Însă, în

prezentul litigiu, instanța nu este chemată să se pronunțe asupra caracterului justificat

sau nejustificat al refuzului respectiv, iar eventuala vătămare cauzată reclamantei

prin refuzul Universității din București nu demonstrează caracterul nejustificat

al refuzului ministerului pârât de a emite documentul solicitat prin acțiune.

adoptate în recurs

Față de toate considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

declarat de reclamanta N.D.N., ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare

a sentinței, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 304 pct. 9

sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de N.D.N. împotriva sentinței civile nr. 124 din 06 aprilie 2012 a Curții de Apel

Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 noiembrie 2013.