ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1793/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1793/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Procedura în fața

primei instanțe

Prin acțiunea

înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 17 iunie 2011,

reclamantul A.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiș, să

pronunțe o hotărâre prin care să se dispună anularea deciziei din 16 decembrie

2010 emisă de pârâtă, prin care i s-a respins contestația formulată, anularea

deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de

inspecția fiscală din 28 mai 2010, precum și anularea raportului de inspecție

fiscală din 28 mai 2010, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că, prin decizia de impunere s-a stabilit în sarcina sa obligația

de plată a sumei de 472.941 RON reprezentând TVA și 446.681 RON majorări de întârziere.

Împotriva deciziei de

impunere a formulat contestație, care a fost respinsă prin decizia din 16

decembrie 2010.

Motivele de nelegalitate

privind actele administrative fiscale sunt, în opinia reclamantului, următoarele:

- nu a desfășurat activități

economice în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul

dispozițiilor art. 127 alin. (2) C. proc. fisc.;

- până în semestrul I

al anului fiscal 2008, A.N.A.F. nu a somat nici o persoană fizică pentru a-i aduce

la cunoștință obligația achitării de TVA pentru tranzacțiile imobiliare;

- nu a exercitat și nici

nu a avut dreptul de a exercita deducerea totală sau parțială a TVA pentru achiziția,

transformarea sau construirea imobilului; construcția a fost achiziționată în anul

2002 nefinalizată, iar în anul 2003 a fost recepționată, nemaifiind o construcție

nouă în anul 2007;

- legiuitorul român nu

a optat până la 1 ianuarie 2010 pentru taxarea operațiunilor ocazionale, renunțând

astfel la facilitatea oferită prin art. 12 parag. 1 din Directiva nr. 112/2006/CE.

Pârâta D.G.F.P. Timiș

a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de necompetență materială a

Tribunalului Timiș solicitând declinarea competenței de soluționare în favoarea

Curții de Apel Timișoara, față de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 și

de cuantumul sumei contestate.

Pe fond, a arătat că actele

contestate au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale incidente în speță,

reclamantul având obligația de plată a TVA, fiind evidentă intenția acestuia de

a desfășura o activitate economică în urma modificării destinației inițiale a imobilului,

la data de 2 iulie 2003.

Prin sentința nr. 1328

din 4 noiembrie 2011, Tribunalul Timiș a admis excepția de necompetență materială

și a declinat competența materială de soluționare a acțiunii, în favoarea Curții

de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reținând că, raportat

la cuantumul obligațiilor de plată stabilite în sarcina reclamantului și față de

prevederile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, tribunalul nu

este competent, din punct de vedere material să soluționeze cererea.

de fond

Prin sentința

nr. 403 din 22 iunie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A.I. împotriva pârâtei D.G.F.P.

Timiș, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut, în considerentele relevante ale hotărârii, următoarele:

Prin contractul autentificat

la Biroul Notarial Public D.E.O., din 30 octombrie 2002, reclamantul a achiziționat

două imobile, respectiv, cel compus din teren în suprafață de 720 mp, cu clădire

existentă, edificată și înscrisă în cartea funciară Timișoara, ca spațiu pentru

prestări servicii coafură și frizerie, situat în Timișoara, str. C., precum și o

construcție nefinalizată, neînscrisă în cartea funciară, edificată pe un teren de

1278 mp, proiectată în regim de P+E, situată la aceeași adresă, pentru care în autorizația

de construire, eliberată din 12 mai 1998, s-a menționat destinația de spațiu pentru

alimentație publică la parter, spații pentru cazare la etaj și garaje.

Potrivit raportului de

inspecție fiscală din 28 mai 2010, necontestat de către reclamant, acesta a realizat

lucrări de amenajare a clădirii cu destinația de spațiu pentru prestări servicii

coafură și frizerie, în baza autorizației din 27 septembrie 2001, a finalizat construcția

neintabulată, potrivit procesului-verbal de recepție din 18 aprilie 2003, fiind

evidențiată în cartea funciară, la data de 20 mai 2003.

Ulterior, reclamantul

a procedat la unificarea celor două imobile într-un singur corp funciar, astfel

încât în extrasul cărții funciare din 29 martie 2005 figurau Ia adresa din Timișoara,

str. C. terenul (grădină) cu spațiul de prestări servicii, coafură și frizerie în

regim P, precum și clădirea în regim P+E, cu destinația de alimentație publică la

parter, spații de cazare la etaj și garaje.

Reclamantul a intenționat

să înstrăineze clădirile astfel dobândite destinația de la acea dată, la un preț

total de 1.800.000 euro, negociabil, preț pe care, însă, nu l-a obținut, ceea ce

l-a determinat să procedeze la dezmembrarea corpului funciar, respectiv, la apartamentarea

sa.

În data de 3 mai 2007

s-a eliberat în beneficiul reclamantului adeverința de schimbare a destinației spațiilor

deținute în proprietate, din clădirea în regim de P+E, în baza C.a acesta a procedat

la apartamentarea clădirii, prin actul autentificat la Biroul Notarial Public P.I.V.

din 2 iulie 2007, fiind deschise cărți funciare individuale Timișoara, atât pentru

apartamente, cât și pentru garaje.

În anul 2008, reclamantul

a obținut autorizație de construire pentru mansardarea clădirii cu etaj, iar la

14 septembrie 2009 s-a întocmit procesul-verbal de recepție pentru clădirea rezultată,

în regim de P+1E+M, fiind realizate două apartamente la mansardă.

Potrivit raportului de

inspecție fiscală din 28 mai 2010, în anul 2007 au fost vândute de către reclamant

25 de apartamente rezultate din dezmembrarea imobilului din str. C., în anul 2008

a mai fost vândut un astfel de apartament, în anul 2009 acesta procedând la vânzarea

unui număr de 4 garaje, a unui apartament din clădirea apartamentată și la înstrăinarea

clădirii de la aceeași adresă, pentru care nu s-a schimbat destinația, compusă din

spații pentru prestări servicii, coafură și frizerie, în regim de parter și cu terenul

aferent, în suprafață de 659 mp.

În urma controlului fiscal,

având ca obiectiv verificarea operațiunile realizate și relevanța acestora pentru

stabilirea existenței obligațiilor de plată a TVA pentru perioada 1 ianuarie

2005-31 decembrie 2009, a fost întocmit raportul de inspecție fiscală din 28

mai 2010, prin care s-a reținut că imobilul edificat în regim de P+E, pentru care

reclamantul a procedat la schimbarea destinației din clădire cu spații de alimentație

publică la parter, spații de cazare la etaj și garaje, în clădire cu spații de locuit,

se încadrează în categoria construcțiilor noi, în sensul art. 141 alin. (2)

lit. f) C. fisc., întrucât acesta a fost transformat prin schimbarea destinației

și apartamentele rezultate din dezmembrare au fost înstrăinate înaintea datei de

31 decembrie a anului următor transformării, astfel încât pentru aceste tranzacții

nu operează scutirea de la plata TVA.

S-a menționat că reclamantul

ar fi avut dreptul la deducerea TVA, în măsura în care ar fi respectat obligația

de a solicita înregistrarea ca plătitor de TVA, ceea ce, însă, nu a făcut, că toate

tranzacțiile imobiliare efectuate în anii 2007-2008 trebuie calificate drept livrări

de construcții noi, în conformitate cu dispozițiile art. 141 alin. (2) lit. f)

C. fisc., pentru acestea reclamantul datorând TVA, conform art. 126 alin. (1) și

art. 128 alin. (1) C. fisc.

Pentru vânzările realizate

în anul 2009, s-a reținut că au intervenit după expirarea termenului prevăzut de

art. 141 alin. (2) lit. f) pct. 3 C. fisc., fiind astfel scutite de la plata TVA.

S-a mai reținut că tranzacțiile

efectuate de reclamant se încadrează în definiția legală a noțiunii de „activitate

economică”, înscrisă în art. 125

1

alin. (1) pct. 4 C. fisc., că reclamantul

însuși trebuie considerat „persoană impozabilă” în înțelesul art. 125

1

alin. (1) pct. 18 și art. 127 alin. (2) C. fisc., că acesta a depășit plafonul de

scutire de la plata TVA reglementat de art. 152 alin. (1) C. fisc., calculat proporțional

cu perioada rămasă până la sfârșitul anului, încă de la vânzarea primului apartament

din clădirea cu regim P+E+M, prin contractul autentificat 10 iulie 2007 la Biroul

Notarial Public P.I.V., că avea posibilitatea de a estima depășirea plafonului înainte

de începerea activității economice, cunoscând prețul la care urma a fi vândute apartamentele,

astfel încât avea obligația de a se înregistra ca plătitor de TVA anterior datei

de 10 iulie 2007, în condițiile reglementate de art. 153 alin. (1) lit. a) C.

fisc.

S-a mai arătat că, potrivit

art. 153 alin. (7) C. fisc., respectiv, Titlul VI, pct. 61, alin. (1) și alin. (2)

din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004,

organul fiscal a procedat din oficiu la înregistrarea reclamantului ca plătitor

de TVA, precum și că reclamantul trebuie obligat să achite taxa pe care ar fi datorat-o

dacă ar fi fost înregistrată normal în scopuri de taxă, conform art. 153 C. fisc.

În baza acestui raport,

s-a emis decizia de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite

de inspecția fiscală din 28 mai 2010, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantului

obligația de plată a TVA în sumă de 472.941 RON și a majorărilor de întârziere în

sumă de 446.681 RON.

Contestația formulată

de reclamant împotriva deciziei de impunere a fost respinsă ca neîntemeiată prin

decizia din 16 decembrie 2010 emisă de D.G.F.P. Timiș, Biroul Soluționare contestații.

Față de prevederile

art. 127 alin. (1) și alin. (2) C. fisc. așa cum au fost interpretate prin pct.

3 alin. (1) și alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VI din

Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004 și în raport

de probatoriul administrat în cauză, care a relevat că începând cu data de 10

iulie 2007 reclamantul a obținut în mod repetat venituri din vânzarea de apartamente,

judecătorul fondului a apreciat că nu poate fi contestat caracterul repetat, de

continuitate, al activității, cu scopul obținerii de venituri, organele fiscale

încadrând corect activitatea reclamantului în această categorie.

Instanța de fond a reținut

și faptul că operațiunile de înstrăinare realizate de către reclamant nu pot fi

calificate drept ocazionale, deoarece au caracter repetitiv, fiind precedate de

o serie de operațiuni tehnico-materiale și de publicitate imobiliară, de acte juridice

care au fost întocmite cu scopul declarat de a obține un câștig din vânzarea bunurilor.

Prin urmare, apar lipsite de relevanță susținerile acestuia referitoare la taxarea

operațiunilor ocazionale anterior datei de 1 ianuarie 2010, urmând ca acestea să

fie înlăturate.

Cât privește dreptul de

deducere a TVA, reclamantul avea posibilitatea de a se înregistra ca plătitor de

TVA de la data achiziționării imobilelor cu destinația de spații hoteliere ori comerciale

cu altă destinație, precum și de a solicita deducerea TVA aferent achizițiilor realizate

în scopul desfășurării acestor activități comerciale, însă nu a făcut-o, omisiunea

sa neputând fi valorificată ca motiv de scutire de la plata taxei datorate pentru

vânzările succesive de apartamente.

În egală măsură, instanța

de fond a reținut că organele fiscale au procedat în mod corect calificând imobilul,

drept construcție nouă, în înțelesul art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., având

în vedere că pct. 4 din norma legală precitată enumeră limitativ transformările

unei clădiri care conduc la calificarea acesteia ca o construcție nouă, în enumerare

fiind cuprinse în mod distinct: modificarea structurii (care ar include lucrări

constructive), schimbarea naturii ori a destinației sale, rezultând astfel că orice

transformare de această natură, ori care poate fi inclusă în teza finală a textului

reprezintă în sine o transformare, chiar fără a fi urmată de alte operațiuni.

Prin urmare, pentru livrarea

unui astfel de bun, ori chiar doar a unor părți ale acestuia, rezultate prin apartamentare,

reclamantul nu era scutit de obligația de plată a TVA.

Apărarea reclamantului

potrivit căreia până în anul 2008, A.N.A.F. nu ar fi somat nici o persoană fizică

cu privire la obligația de achitare a TVA aferentă veniturilor obținute din tranzacțiile

imobiliare, a fost înlăturată, cu motivarea că obligația de plată rezultă din actele

cu caracter normativ în vigoare atât la data încheierii de către reclamant a contractelor

de vânzare-cumpărare, cât și la data întocmirii actelor administrative fiscale contestate,

iar reclamantul nu se poate prevala de necunoașterea legii, potrivit principiului

nemo censetur ignorare legem.

Potrivit art. 153,

art. 156

2

C. fisc., coroborat cu art. 22 C. proc. fisc., revine cu preponderență

contribuabililor obligația de a se înregistra ca plătitori de taxă și de a întocmi

deconturi de TVA, pentru a declara cuantumul taxei colectate și a celei deductibile,

în vederea stabiliri creanțelor fiscale, în considerarea faptului, stabilit prin

art. 23 C. proc. fisc., că încă de la constituirea bazei de impunere (de la obținerea

veniturilor taxabile) se naște dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă.

Prin urmare, a apreciat

instanța, nu este necesară somarea contribuabililor de către organul fiscal, pentru

ca aceștia să își îndeplinească obligațiile fiscale definite de art. 22 C. proc.

fisc. și cu atât mai puțin pentru a lua naștere creanța fiscală. Organul fiscal

are doar competență și drept de control asupra modului de aplicare a prevederilor

legale în materie fiscală conform art. 32, art. 90 și art. 94 C. proc. fisc., având

posibilitatea de a stabil creanțele fiscale în interiorul termenului de prescripție

reglementat de art. 9 C. proc. fisc., creanțele fiscale iau însă naștere în temeiul

legii, a prevederilor C. fisc. mai sus analizate, independent de activitatea de

control exercitată de acesta.

Recursul declarat de reclamantul

A.I.

Împotriva sentinței Curții

de apel a formulat recurs reclamantul A.I. susținând, în esență, că au fost greșit

interpretate dispozițiile legale privitoare la calitatea sa de persoană impozabilă.

Coroborând dispozițiile

art. 127 C. fisc. cu prevederile art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc. și cu pct.

3 și pct. 38 din H.G. nr. 44/2004, recurentul arată că organul fiscal în mod greșit

a apreciat că vânzarea imobilelor a avut caracter repetitiv, de continuitate, reprezentând

o activitate de exploatare. Mai arată recurentul că intenția sa de la data achiziționării

celor două clădiri, de a le exploata pentru activități hoteliere, de natură comercială,

este lipsită de relevanță și nu poate constitui motiv de respingere a acțiunii câtă

vreme a fost doar o intenție, fără nici un fel de finalitate. De asemenea, demersurile

sale de dezmembrare și apoi de unificare într-un singur corp funciar, nu reprezintă

baza pentru desfășurarea unei „activități economice” așa cum este aceasta definită

de art. 127 C. fisc.

Conform dispozițiilor

legale în vigoare până la data de 31 decembrie 2007, reclamantul consideră că era

scutit de la plata TVA, neavând nici drept de deducere.

D.G.F.P. Timișoara, A.J.F.P. Timiș

Prin întâmpinarea formulată

la data de 3 februarie 2014, intimata D.G.F.P. Timiș, A.J.F.P. Timiș a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a arătat că în

perioada verificată reclamantul a realizat de o manieră independentă activități

economice constând în livrare de bunuri imobile din patrimoniul personal, desfășurând

o activitate economică cu caracter de continuitate, în sensul art. 127 C. fisc.,

care nu era scutită de TVA, conform prevederilor art. 141 alin. (2) lit. f) din

același act normativ.

Mai arată intimata că

tranzacțiile imobiliare efectuate în anii 2007 și 2008, în sumă de 2.489.161,24

RON, sunt livrări de construcții noi în conformitate cu prevederile art. 141

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 571/ 2003.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor recurentului-reclamant, a apărărilor din întâmpinare, cât

și sub toate aspectele, conform dispozițiilor art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat în ceea ce privește stabilirea

bazei de impozitare a TVA.

Controlul judiciar declanșat

de recurentul-reclamant are ca obiect verificarea legalității deciziei din 16

decembrie 2010 emisă de D.G.F.P. Timiș privind soluționarea contestației formulate

împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare în cuantum

de 472.941 RON reprezentând TVA suplimentar și 446.681 RON, majorări de întârziere

aferente stabilite prin decizia de impunere din 28 mai 2010.

Curtea de apel a considerat

acțiunea nefondată, respingând-o în consecință, reținând că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 127 alin. (1) și alin. (2) C. fisc., așa cum au fost interpretate

prin punctul 3 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VI din

Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004 pentru a-l încadra

pe reclamant în categoria persoanelor impozabile în sfera TVA.

Totodată, judecătorul

fondului a apreciat ca fiind corect stabilită baza de impozitare calculată de fisc.

Referitor la calitatea

recurentului-reclamant de persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA

După cum rezultă din expunerea

situației de fapt, în perioada 10 iulie 2007-31 decembrie 2008, recurentul-reclamant

a efectuat tranzacții imobiliare în sumă de 2.489.161,24 RON, pentru care datorează

TVA în sumă de 472.941 RON și majorări de întârziere aferente de 446.681 RON.

Urmare a faptului că la

data de 2 iulie 2007 s-a modificat destinația inițială a clădirii proprietate a

reclamantului, din regim P+E, alimentație publică la parter, spații cazare la etaj

în spații de locuit, imobilul în mod corect a fost încadrat de către organele fiscale

în categoria construcțiilor noi, conform art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea

nr. 571/2003 (actul de apartamentare autentificat la Biroul Notarial Public din

2 iulie 2007).

La data de 10 iulie

2007, recurentul a depășit plafonul de scutire TVA prin încheierea contractului

de vânzare-cumpărare autentificat din 10 iulie 2007, realizând o cifră de afaceri

de 68.710 RON și astfel au devenit incidente dispozițiile art. 152 alin. (5) din

Legea nr. 571/2003.

Ulterior, după depășirea

plafonului de scutire a TVA, reclamantul a înstrăinat în anul 2007 un număr de 25

apartamente, iar în cursul anului 2008, un singur apartament.

Autoritatea fiscală a

constatat că tranzacțiile având ca obiect apartamentele considerate construcții

noi reprezintă activitate economică, desfășurată cu caracter de continuitate, în

scopul obținerii de venituri, dar recurentul a contestat încadrarea acestor operațiuni

în conceptul de „activitate economică” supusă impozitării, susținând că legislația

națională reglementa, ca regulă, scutirea de TVA a vânzărilor de bunuri imobile

din patrimoniul personal.

La acest punct dezlegarea

curții de apel este corectă întrucât soluția fiscului are suport în C. fisc. și

normele de aplicare a acestuia din perioada de referință.

Prevederile legale incidente

au următorul cuprins:

- dispozițiile art. 126

alin. (1) C. fisc.:

„În sfera de aplicare

a taxei pe valoarea adăugata se cuprind operațiunile care îndeplinesc cumulativ

următoarele condiții:

a) constituie o livrare

de bunuri sau o prestare de servicii efectuate cu plată;

b) locul de livrare a

bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România;

c) livrarea bunurilor

sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este

definită la art. 127 alin. (1);

d) livrarea bunurilor

sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activitățile economice prevăzute

la art. 127 alin. (2)”;

- art. 127 alin. (1) C.

fisc.:

„este considerată persoană

impozabilă orice persoană care desfășoară de o manieră independentă și indiferent

de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar

fi scopul sau rezultatul acestei activități”;

- alin. (2) „(…) activitățile

economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor

de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor

liberate sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea

bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter

de continuitate”.

Coroborând prevederile

legale citate, Înalta Curte concluzionează că recurentul-reclamant a realizat de

o manieră independentă activități economice constând în livrări de bunuri imobile

din patrimoniul personal, care nu au fost utilizate în scopuri personale, ci pentru

obținerea de venituri cu caracter de continuitate, justificându-se astfel atribuirea

calității de persoană impozabilă.

Recurentul contestă, în

esență, că operațiunile derulate pot fi calificate „activități economice” și, în

plus, neagă obținerea unor venituri „cu caracter de continuitate”.

Fără a nega dificultățile

de interpretare generate de transpunerea în legislația națională a prevederilor

art. 9 din Directiva nr. 2006/112/CE privind sistemul comun al TVA, Înalta Curte

consideră că posibilitatea de conformare și adaptare a comportamentului fiscal al

unui contribuabil diligent a fost asigurată de Normele metodologice de aplicare

a C. fisc. Practic, interpretând per a contrario norma de aplicare a dispozițiilor

art. 127 alin. (2) C. fisc., rezultă cu claritate că este asimilată unei activități

economice vânzarea locuințelor proprietate personală atunci când nu se realizează

„pentru scopuri personale”.

Pe de altă parte, contrar

susținerilor recurentului, în jurisprudența sa, C.J.U.E. nu a exclus de plano nicio

tranzacție, indiferent de forma juridică, din sfera conceptului de „exploatare a

bunurilor corporale”.

În fine, Înalta Curte

consideră de domeniul evidenței că operațiunile juridice derulate în perioada 10

iulie 2007-31 decembrie 2008, prezentate anterior, justifică prin numărul lor (26

tranzacții imobiliare) concluzia că au fost făcute „în scopul obținerii de venituri

cu caracter de continuitate”, fiind pe drept cuvânt considerate de organele fiscale

fapte generatoare de TVA.

Conchizând la acest punct,

instanța de recurs reține caracterul nefondat al criticilor recurentului ce vizează

acest aspect.

Referitor la baza de impozitare

a TVA Înalta Curte reține greșita aplicare a dispozițiilor art. 137 alin. (1)

lit. a) C. fisc. a fost validat de C.J.U.E., care, răspunzând la întrebarea preliminară

adresată de Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „atunci când prețul

unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoarea

adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei

pe valoarea adăugată datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie

considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la

dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând

deja taxa pe valoarea adăugată.”

Prin urmare, fiscul a

procedat incorect atunci când a aplicat cota legală de TVA la întreaga sumă plătită

de cumpărător cu titlu de preț al vânzării, impunându-se ca pe calea unei expertize

de specialitate să se refacă aceste calcule astfel încât, conform explicațiilor

cuprinse în hotărârea C.J.U.E., principiul neutralității TVA să fie respectat.

Temeiul legal al soluției

instanței de recurs

Pentru considerentele

expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, precum și

al art. 313 și art. 314 C. proc. civ., reținând că situația de fapt nu a fost pe

deplin lămurită și se impune efectuarea unei expertize de specialitate, se va casa

sentința atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de A.I. împotriva sentinței nr. 403 din 22 iunie 2012 a Curții de Apel Timișoara,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 aprilie 2014.