ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5651/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

a) Cererea de chemare

în judecată

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, reclamantul B.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Autoritatea

Națională pentru Protecția Consumatorului - Comisariatul Regional pentru Protecția

Consumatorilor Prahova obligarea pârâților de a finaliza transferul, în interesul

serviciului la Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, obligarea

acesteia la plata unei indemnizații egale cu salariul net cuvenit pentru luna anterioară

transferului, a unui concediu plătit de 5 zile și a celorlalte drepturi conform

art. 90 din Legea nr. 188/1999.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că a îndeplinit funcția de director coordonator adjunct în

cadrul Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorului Prahova începând

cu data de 25 mai 2009 când a încheiat cu Ministerul întreprinderilor Mici și Mijloci

Comerțului și Mediului de Afaceri, contractul de management din 25 mai 2009.

A mai arătat reclamantul

că în baza acestei convenții i s-a încredințat organizarea, conducerea și administrarea

Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorilor Prahova precum și gestionarea

patrimoniului și a mijloacelor materiale și bănești ale acestuia în condițiile realizării

unui management eficient și de calitate.

b) Întâmpinarea formulată

Pârâtul Comisariatul Regional

pentru Protecția Consumatorilor Prahova a depus întâmpinare prin care a invocat

excepția prematurității acțiunii.

Curtea a respins excepția

prematurității ca nefondată, întrucât reclamantul a formulat cerere de transfer

și a primit răspuns din partea pârâtei în sensul refuzului autorității de a da curs

cererii sale, astfel încât, față de dispozițiile art. 2 alin. (2) și art. 7

alin. (5) din Legea nr. 554/2004, plângerea prealabilă nu mai este obligatorie.

c) Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 100

din 21 aprilie 2010 Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul B.C., a obligat

pârâții să finalizeze transferul în interesul serviciului la Autoritatea Națională

pentru Protecția Consumatorilor București, a obligat această pârâta la plata unei

indemnizații egale cu salariul net cuvenit pentru luna anterioară transferului,

a unui concediu plătit de 5 zile și a celorlalte drepturi conform art. 90 din

Legea nr. 188/1999 și a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată către

reclamant în cuantum de 4,3 RON.

Pentru a pronunța această

soluție s-a reținut că din dispozițiile art. 90 din Legea nr. 188/1999 rezultă,

că pentru realizarea transferului în interesul serviciului nu este nevoie de acordul

autorității la care funcționarul public își desfășoară activitatea, ci doar de acordul

scris al funcționarului public transferat.

Așa fiind, nefinalizarea

procedurii transferului, pentru lipsa acordului autorității la care funcționarul

public își desfășoară activitatea, apare ca neîntemeiată și în neconcordanță cu

dispozițiile legale ce reglementează transferul funcționarilor publici.

Mai mult decât atât, nici

în cazul transferului la cererea funcționarului public, situație reglementată de

dispozițiile art. 90 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor

publici, nu este cerut acordul autorității la care funcționarul public își desfășoară

activitatea.

Pentru aceste considerente,

Curtea a constatat că reclamantul a fost vătămat în dreptul său de a fi transferat.

Împotriva sentinței pronunțată

de Curtea de Apel Ploiești au declarat recurs Comisariatul Județean pentru Protecția

Consumatorilor Prahova și Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor.

a) Motivele de recurs

Recursul declarat de Comisariatul

Județean pentru Protecția Consumatorilor Prahova

În motivele de recurs

s-a susținut că instanța de fond a pronunțat soluția cu interpretarea greșită a

legii.

S-a precizat că transferul

reprezintă o modificare a raportului de muncă prin cesiunea definitivă a raportului

de serviciu, având loc astfel schimbarea angajatorului și ca urmare acesta presupune

un acord tripartit de voință.

A fost invocată aplicabilitatea

în cauză a prevederilor art. 41 C. muncii, privind acordul părților în cazul modificării

oricărui element al raportului de muncă.

Recursul declarat de Autoritatea

Națională pentru Protecția Consumatorilor

În motivele de recurs

Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor a invocat excepția prematurității

acțiunii, întrucât reclamantul nu a formulat plângere prealabilă la această instituție.

Pe fond, s-a arătat că

prin soluția pronunțată, instanța de fond s-a substituit autorității impunând acesteia

o anumită conduită.

b) Analiza motivelor de

recurs

Situația de fapt

Prin adresa nr. 1787 din

28 decembrie 2009 Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor a solicitat

acordul Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorilor Prahova cu privire

la transferul în interesul serviciului începând cu 28 decembrie 2009 a reclamantului

B.C., în aparatul propriu al Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor.

La aceeași dată reclamantul

și-a exprimat acordul privind transferul.

Prin adresa nr. 4802 din

28 decembrie 2009 a Comisariatului Regional pentru Protecția Consumatorilor Prahova,

această autoritate a comunicat Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor

că nu este de acord cu transferul, motivat de numărul mic de comisari existenți

în cadrul autorității.

La 15 ianuarie 2010 reclamantul

a solicitat Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor finalizarea transferului,

iar la 26 ianuarie 2010 Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor i-a

comunicat reclamantului că transferul nu poate fi finalizat.

Legislația aplicabilă

Legea nr. 188/1999,

art. 90

„(1)

Transferul

poate avea loc după cum urmează

:

a)

în interesul

serviciului

;

b)

la cererea

funcționarului public.”

Legea nr. 188/1999, „art.

117 Dispozițiile prezentei legi se

completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept

comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin

legislației specifice funcției publice

.

C. muncii art. 41 alin. „(1) Contractul

individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părților

.”

„

(3)

Modificarea contractului individual de muncă

se referă la oricare dintre următoarele elemente:

a)

durata contractului;

b)

locul muncii;

c)

felul muncii;

d)

condițiile

de muncă;

e)

salariul;

f)

timpul de

muncă și timpul de odihnă.”

Din analiza

legislației aplicabile în domeniu rezultă că în materia funcției publice sunt aplicabile

și prevederile legislației muncii, reglementările de drept comun civile sau administrative,

dacă nu contravin legislației specifice funcției publice.

Potrivit doctrinei

de specialitate, dar și art. 41 alin. (3) C. muncii, transferul reprezintă o modificare

definitivă a raportului de muncă.

Aceeași calificare

urmează a fi făcută și pentru transferul funcționarilor publici.

Prin transfer

se modifică definitiv un element esențial al raportului de funcție, respectiv locul

muncii, un angajator fiind înlocuit cu altul, prin cesiunea definitivă a raporturilor

respective.

Așadar, transferul

reprezintă o convenție tripartită care implică acordul funcționarului, pentru a

se preîntâmpina eventuala conduită abuzivă a autorităților.

În cauza prezentă,

angajatorul

Comisariatul

Regional pentru Protecția Consumatorilor Prahova a refuzat să fie de acord cu transferul,

refuz motivat de numărul redus al personalului.

În acest context greșit

a apreciat instanța de fond că refuzul este nejustificat.

Instanța nu se poate substitui

dreptului de apreciere al unei autorități, respectiv al angajatorului și nu poate

adopta soluții care ar putea conduce la activitatea ineficientă a unei instituții

sau autorități.

În raport de motivarea

formulată prin adresa din 28 decembrie 2009, reclamantul nu a dovedit existența

unor alte împrejurări decât cele susținute de angajator.

Legiuitorul a impus prin

art. 41 alin. (1) C. muncii acordul părților, ceea ce înseamnă că este necesar acordul

unității cedente, pentru că și interesele acesteia nu pot fi nesocotite la efectuarea

transferului, chiar dacă transferul se justifică prin buna funcționare a instituției

sau autorității cesionare.

Excepția prematurității

acțiunii nu este fondată pentru că reclamantul s-a adresat la 15 ianuarie 2010 Autorității

Naționale pentru Protecția Consumatorilor, iar la 26 ianuarie 2010 s-a comunicat

răspunsul de către Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, acțiunea

fiind introdusă la 12 februarie 2010.

c) Soluția instanței de

recurs

Având în vedere

că refuzul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor a fost motivat

prin insuficiența personalului, se constată că motivele de recurs sunt fondate,

astfel că în baza art. 312 C. proc. civ., recursul se va admite, se va modifica

sentința primei instanțe și se va respinge acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Prahova și Autoritatea

Națională pentru Protecția Consumatorilor împotriva sentinței nr. 100 din 21 aprilie

2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal.

Modifică sentința atacată

în sensul că respinge acțiunea reclamantului B.C. ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 15 decembrie 2010.