ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 662/2015

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin contestația în anulare înregistrată la 05

ianuarie 2015 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, contestatorul

P.Ș.O. a solicitat, în contradictoriu cu intimații Municipiul București, P.G.I.,

M.M.C., Consiliul general al municipiului București și Primăria municipiului București,

retractarea deciziei nr. 898 din 18 martie 2014 a acestei instanțe.

În motivarea căii extraordinare

de atac promovate, s-a arătat că decizia menționată se întemeiază pe o greșeală

materială care a dus la o altă dezlegare în cauză decât cea corectă.

S-a susținut că greșeala

materială constă în aprecierea instanței de recurs potrivit căreia recurenții ar

fi invocat puterea de lucru judecat a deciziei pronunțate în cauza ce a făcut obiectul

Dosarului nr. 7767/302/2006 al Tribunalului București, apărare nefondată întrucât,

potrivit petitelor acțiunii anterior soluționate, s-a cerut obligarea primăriei

să răspundă reclamanților la notificare, precum și obligarea la plata daunelor cominatorii

calculate pe zi de întârziere, de la data introducerii acțiunii și până la primirea

deciziei de restituire.

În realitate, obiectul

Dosarului nr. 7767/302/2006 a fost obligarea la plata de daune interese constând

în lipsa de folosință a imobilului calculată de la data sentinței de obligare a

primăriei să răspundă la notificare până la data la care pârâta va pune în aplicare

sentința civilă nr. 5998 din 25 octombrie 2004.

Rezultă că eroarea materială

este evidentă, întrucât petitele acțiunii indicate de către instanță în motivare

sunt ale Dosarului nr. 2909/2004 și nu ale Dosarului nr. 7767/302/2006.

Consecința săvârșirii

acestei erori materiale a constat în respingerea puterii de lucru judecat prin raportare

la o altă sentință decât cea avută în vedere de către recurenți.

În situația descrisă,

nu este vorba ca instanța de recurs să fi interpretat diferit decizia pronunțată

în Dosarul nr. 7767/302/2006, ci, pur și simplu, de confundarea celor două decizii,

ceea ce corespunde noțiunii de greșeală materială în sensul art. 318 alin. (1) C.

proc. civ.

S-a solicitat admiterea

contestației în anulare, modificarea deciziei atacate și respingerea prescripției

dreptului la acțiune iar pe fond, obligarea pârâtei la plata sumelor datorate reclamantului

pentru perioada 2002-2006.

Intimații nu au depus

întâmpinare la dosar, astfel cum prevăd dispozițiile art. 320 alin. (2) C. proc.

civ.

Analizând aspectele deduse

judecății, Înalta Curte constată următoarele:

Prin decizia nr. 898

din 18 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, ce face

obiectul contestației în anulare de față, au fost respinse, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanții P.Ș.O., P.G.I., M.M.C. împotriva deciziei nr. 16/A din

24 ianuarie 2013 și a încheierii de ședință din 06 martie 2013 (prin care s-a dispus,

din oficiu, îndreptarea erorilor materiale din dispozitivul sentinței) pronunțate

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

S-a reținut în considerente

că, potrivit acțiunii ce a învestit prima instanță, reclamanții au solicitat obligarea

pârâților la plata sumei de 1.635.467 RON reprezentând lipsa de folosință a imobilului

- retrocedat în procedura Legii nr. 10/2001, prin dispoziție a primarului din 16

iunie 2009 - pe perioada 15 ianuarie 2002-30 iunie 2009.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, a respins cererea ca prescrisă, pentru perioada 15

ianuarie 2002-septembrie 2006 și ca neîntemeiată, pentru perioada octombrie 2006-octombrie

2009.

Sentința a fost schimbată

în parte în apel (prin decizia nr. 16A din 24 ianuarie 2013 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă) în sensul respingerii, ca prescrise și a pretențiilor pentru

perioada 01 octombrie 2006-05 octombrie 2006 și admiterii în parte a acțiunii, cu

obligarea pârâtului Primarul municipiului București la plata sumei de 312.225,975

RON reprezentând despăgubiri pentru perioada 05 octombrie 2006-30 iunie 2009.

A reținut instanța de

apel, că pentru perioada menționată sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile

delictuale: fapta ilicită constând în emiterea cu întârziere a dispoziției primarului

și în încălcarea obligației negative de a nu dispune de bunurile pentru care se

formulaseră cereri de restituire în natură în temeiul Legii nr. 112/1995, prejudiciul

fiind reprezentat de lipsirea proprietarului de exercițiul concret al atributului

ius utendi al dreptului de proprietate, iar legătura de cauzalitate fiind evidentă,

câtă vreme omisiunea pârâtului de a soluționa favorabil notificarea, corelată cu

păstrarea imobilului, a generat lipsirea reclamantului de folosința imobilului.

În ce privește prescripția

dreptului la acțiune, față de caracterul patrimonial al pretenției, de dispozițiile

art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și de data introducerii cererii de chemare în judecată,

a fost menținută soluția de primă instanță, constatându-se în plus, că prescripția

operează și pentru intervalul 01 octombrie 2006-04 octombrie 2006.

Criticile pe care le-a

formulat reclamantul P.Ș.O. în recurs au vizat modalitatea de soluționare a excepției

prescripției extinctive, pretinzându-se admiterea în tot a acțiunii, ca efect al

respingerii acestei excepții, reținute în mod eronat de instanțele fondului.

Prin decizia (atacată

în prezent pe calea contestației în anulare) s-a stabilit caracterul nefondat al

acestor critici întrucât, față de termenul general de prescripție reglementat de

art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, recurentul nu poate valorifica pretenții

constând în lipsa de folosință a imobilului pentru întreg intervalul solicitat,

15 ianuarie 2002-30 iunie 2009. În plus, Legea nr. 10/2001 nu recunoaște foștilor

proprietari un drept la despăgubiri pentru lipsa de folosință corespunzătoare perioadei

de timp în care imobilele au fost în administrarea statului.

Susținând greșita dezlegare

dată de instanța de recurs aspectului de nelegalitate referitor la prescripția extinctivă,

reclamantul a pretins, pe calea contestației în anulare promovate, că aceasta ar

avea la bază o eroare materială în sensul art. 318 alin. (1) C. proc. civ., întrucât

apreciind asupra momentului de la care începe cursul prescripției, instanța a reținut

greșit obiectul judecății anterioare (din Dosarul nr. 7767/302/2006) în care s-a

pus și s-a tranșat această chestiune. Consecința a fost eronata respingere a puterii

de lucru judecat în ceea ce privește data la care se naște dreptul de a cere lipsa

de folosință a imobilului.

Aspectul învederat de

reclamant nu se circumscrie noțiunii de greșeală materială care fundamentează contestația

în anulare, pentru a permite retractarea unei hotărâri irevocabile.

Astfel, pentru a face

posibilă reluarea unei judecăți finalizate irevocabil, este necesar ca greșeala

de ordin formal (în speță, confundarea obiectului și efectelor a două hotărâri pronunțate

anterior) să fi fost determinantă în adoptarea soluției, condiție neîndeplinită

în cauză.

Este real că reclamanții

s-au prevalat de puterea de lucru judecat a deciziei nr. 412 din 26 martie 2007

pronunțate în Dosarul nr. 7767/302/2006 al Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, pentru a pretinde că s-a stabilit jurisdicțional că nu era născut dreptul

la acțiune pentru lipsa de folosință a bunului până la momentul emiterii dispoziției

primarului (așa încât prescripția nu putea începe să curgă anterior acestui moment).

Înlăturând susținerea

acestora, instanța de recurs a reținut lipsa de relevanță a celor pretinse întrucât

„potrivit petitelor acțiunii soluționate, instanța a dispus obligarea Primăriei

municipiului București să răspundă reclamanților la notificarea din anul 2001 și

a respins cererea de obligare la plata daunelor cominatorii”.

Chiar dacă a fost indicat

greșit obiectul judecății anterioare - care a fost de obligare la despăgubiri pentru

neexecutarea unei hotărâri, iar nu de obligare la soluționarea notificării - această

eroare nu a fost una determinantă în adoptarea soluției pentru a putea justifica

promovarea contestației în anulare.

Pe de o parte, decizia

nr. 412 din 26 martie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 7767/302/2006 al Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, nu reține (pentru a se opune efectul pozitiv al

autorității lucrului judecat) că n-a început să curgă prescripția extinctivă pentru

contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, ci doar că aceasta nu e stabilită

ca datorată, câtă vreme hotărârea anterioară - pronunțată în Dosarul nr. 2909/2004,

pentru a cărei neexecutare reclamantul a cerut despăgubiri - nu făcuse decât să

oblige la soluționarea notificării, fără a arăta în ce modalitate (adică, nu se

dispusese restituirea bunului, pentru a se putea pretinde contravaloarea lipsei

de folosință a acestuia); de asemenea, prin aceeași sentință, se dispusese obligarea

pârâtului la amendă în folosul statului, conform art. 580

3

C. proc. civ.,

pentru întârziere în executarea obligațiilor.

Prin urmare, chiar dacă

a indicat greșit obiectul judecății Dosarului nr. 7767/302/2006 - făcând trimitere,

în realitate, la cel în care a fost pronunțată hotărârea a cărei neexecutare a reprezentat

cauza promovării cererii în dosarul menționat - instanța de recurs nu a săvârșit

din acest motiv o greșeală materială esențială întrucât, oricum, nu funcționa efectul

autorității de lucru judecat în sensul arătat de către recurenți.

Chiar în contextul acestei

inadvertențe, față de obiectul judecății anterioare, este corectă statuarea instanței

conform căreia în litigiul anterior nu s-a stabilit cu putere de lucru judecat momentul

de la care reclamanții puteau să solicite despăgubiri pentru lipsa de folosință

a bunului (respectiv, cum pretind aceștia, faptul că dreptul s-ar fi născut

după data emiterii dispoziției primarului).

Pe de altă parte, lipsa

caracterului esențial al greșelii materiale, de care se prevalează contestatorii,

este dată și de împrejurarea că instanța de recurs nu și-a fundamentat soluția pe

simpla trimitere la obiectul Dosarului nr. 7767/302/2006, ci a realizat propria

analiză și verificare jurisdicțională, arătând de ce nu se poate considera că prescripția

a început să curgă după emiterea dispoziției primarului.

Astfel, s-a reținut în

considerentele deciziei atacate, că Legea nr. 10/2001 nu recunoaște în favoarea

foștilor proprietari un drept la despăgubiri constând în lipsa de folosință pentru

perioada de timp în care imobilele au fost în administrarea statului și, de asemenea,

că recurenții aveau posibilitatea să promoveze acțiune în justiție - neexistând

niciun impediment de ordin juridic sau faptic de natură să le îngrădească accesul

la instanță pentru recuperarea bunului și pentru a solicita repararea prejudiciului

- așa cum s-a statuat, de altfel, prin decizia în interesul legii nr. XX/2007, dată

în interpretarea și aplicarea art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001.

Rezultă, potrivit celor

arătate, că greșeala indicării obiectului judecății din Dosarul nr. 7762/302/2006

al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, nu a fost una relevantă și esențială

în adoptarea soluției, nealterând rezultatul judecății în așa fel încât împotriva

hotărârii irevocabile a instanței de recurs să poată fi promovată cu succes calea

extraordinară de atac a contestației în anulare.

Pentru toate considerentele

menționate anterior, constatând lipsa de fundament, în sensul art. 318 alin.

(1) teza I C. proc. civ., a demersului reclamantului P.Ș.O., contestația în anulare

promovată va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată,

contestația în anulare formulată de P.Ș.O. împotriva deciziei nr. 898 din 18 martie

2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 martie 2015.