ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 662/2015

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin contestația în anulare înregistrată la 05 ianuarie 2015 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, contestatorul P.Ș.O. a solicitat, în contradictoriu cu intimații Municipiul București, P.G.I., M.M.C., Consiliul general al municipiului București și Primăria municipiului București, retractarea deciziei nr. 898 din 18 martie 2014 a acestei instanțe. În motivarea căii extraordinare de atac promovate, s-a arătat că decizia menționată se întemeiază pe o greșeală materială care a dus la o altă dezlegare în cauză decât cea corectă.

S-a susținut că greșeala materială constă în aprecierea instanței de recurs potrivit căreia recurenții ar fi invocat puterea de lucru judecat a deciziei pronunțate în cauza ce a făcut obiectul Dosarului nr. 7767/302/2006 al Tribunalului București, apărare nefondată întrucât, potrivit petitelor acțiunii anterior soluționate, s-a cerut obligarea primăriei să răspundă reclamanților la notificare, precum și obligarea la plata daunelor cominatorii calculate pe zi de întârziere, de la data introducerii acțiunii și până la primirea deciziei de restituire.

În realitate, obiectul Dosarului nr. 7767/302/2006 a fost obligarea la plata de daune interese constând în lipsa de folosință a imobilului calculată de la data sentinței de obligare a primăriei să răspundă la notificare până la data la care pârâta va pune în aplicare sentința civilă nr. 5998 din 25 octombrie 2004. Rezultă că eroarea materială este evidentă, întrucât petitele acțiunii indicate de către instanță în motivare sunt ale Dosarului nr. 2909/2004 și nu ale Dosarului nr. 7767/302/2006. Consecința săvârșirii acestei erori materiale a constat în respingerea puterii de lucru judecat prin raportare la o altă sentință decât cea avută în vedere de către recurenți. În situația descrisă, nu este vorba ca instanța de recurs să fi interpretat diferit decizia pronunțată în Dosarul nr. 7767/302/2006, ci, pur și simplu, de confundarea celor două decizii, ceea ce corespunde noțiunii de greșeală materială în sensul art. 318 alin. (1) C. proc.

civ. S-a solicitat admiterea contestației în anulare, modificarea deciziei atacate și respingerea prescripției dreptului la acțiune iar pe fond, obligarea pârâtei la plata sumelor datorate reclamantului pentru perioada 2002-2006. Intimații nu au depus întâmpinare la dosar, astfel cum prevăd dispozițiile art. 320 alin. (2) C. proc. civ. Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: Prin decizia nr. 898 din 18 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, ce face obiectul contestației în anulare de față, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții P.Ș.O., P.G.I., M.M.C. împotriva deciziei nr. 16/A din 24 ianuarie 2013 și a încheierii de ședință din 06 martie 2013 (prin care s-a dispus, din oficiu, îndreptarea erorilor materiale din dispozitivul sentinței) pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

S-a reținut în considerente că, potrivit acțiunii ce a învestit prima instanță, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 1.635.467 RON reprezentând lipsa de folosință a imobilului - retrocedat în procedura Legii nr. 10/2001, prin dispoziție a primarului din 16 iunie 2009 - pe perioada 15 ianuarie 2002-30 iunie 2009. Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea ca prescrisă, pentru perioada 15 ianuarie 2002-septembrie 2006 și ca neîntemeiată, pentru perioada octombrie 2006-octombrie 2009. Sentința a fost schimbată în parte în apel (prin decizia nr. 16A din 24 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă) în sensul respingerii, ca prescrise și a pretențiilor pentru perioada 01 octombrie 2006-05 octombrie 2006 și admiterii în parte a acțiunii, cu obligarea pârâtului Primarul municipiului București la plata sumei de 312.225,975 RON reprezentând despăgubiri pentru perioada 05 octombrie 2006-30 iunie 2009. A reținut instanța de apel, că pentru perioada menționată sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale: fapta ilicită constând în emiterea cu întârziere a dispoziției primarului și în încălcarea obligației negative de a nu dispune de bunurile pentru care se formulaseră cereri de restituire în natură în temeiul Legii nr. 112/1995,

prejudiciul fiind reprezentat de lipsirea proprietarului de exercițiul concret al atributului ius utendi al dreptului de proprietate, iar legătura de cauzalitate fiind evidentă, câtă vreme omisiunea pârâtului de a soluționa favorabil notificarea, corelată cu păstrarea imobilului, a generat lipsirea reclamantului de folosința imobilului. În ce privește prescripția dreptului la acțiune, față de caracterul patrimonial al pretenției, de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și de data introducerii cererii de chemare în judecată, a fost menținută soluția de primă instanță, constatându-se în plus, că prescripția operează și pentru intervalul 01 octombrie 2006-04 octombrie 2006. Criticile pe care le-a formulat reclamantul P.Ș.O.

în recurs au vizat modalitatea de soluționare a excepției prescripției extinctive, pretinzându-se admiterea în tot a acțiunii, ca efect al respingerii acestei excepții, reținute în mod eronat de instanțele fondului. Prin decizia (atacată în prezent pe calea contestației în anulare) s-a stabilit caracterul nefondat al acestor critici întrucât, față de termenul general de prescripție reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, recurentul nu poate valorifica pretenții constând în lipsa de folosință a imobilului pentru întreg intervalul solicitat, 15 ianuarie 2002-30 iunie 2009. În plus, Legea nr. 10/2001 nu recunoaște foștilor proprietari un drept la despăgubiri pentru lipsa de folosință corespunzătoare perioadei de timp în care imobilele au fost în administrarea statului.

Susținând greșita dezlegare dată de instanța de recurs aspectului de nelegalitate referitor la prescripția extinctivă, reclamantul a pretins, pe calea contestației în anulare promovate, că aceasta ar avea la bază o eroare materială în sensul art. 318 alin. (1) C. proc. civ., întrucât apreciind asupra momentului de la care începe cursul prescripției, instanța a reținut greșit obiectul judecății anterioare (din Dosarul nr. 7767/302/2006) în care s-a pus și s-a tranșat această chestiune. Consecința a fost eronata respingere a puterii de lucru judecat în ceea ce privește data la care se naște dreptul de a cere lipsa de folosință a imobilului. Aspectul învederat de reclamant nu se circumscrie noțiunii de greșeală materială care fundamentează contestația în anulare, pentru a permite retractarea unei hotărâri irevocabile.

Astfel, pentru a face posibilă reluarea unei judecăți finalizate irevocabil, este necesar ca greșeala de ordin formal (în speță, confundarea obiectului și efectelor a două hotărâri pronunțate anterior) să fi fost determinantă în adoptarea soluției, condiție neîndeplinită în cauză. Este real că reclamanții s-au prevalat de puterea de lucru judecat a deciziei nr. 412 din 26 martie 2007 pronunțate în Dosarul nr. 7767/302/2006 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pentru a pretinde că s-a stabilit jurisdicțional că nu era născut dreptul la acțiune pentru lipsa de folosință a bunului până la momentul emiterii dispoziției primarului (așa încât prescripția nu putea începe să curgă anterior acestui moment).

Înlăturând susținerea acestora, instanța de recurs a reținut lipsa de relevanță a celor pretinse întrucât „potrivit petitelor acțiunii soluționate, instanța a dispus obligarea Primăriei municipiului București să răspundă reclamanților la notificarea din anul 2001 și a respins cererea de obligare la plata daunelor cominatorii”. Chiar dacă a fost indicat greșit obiectul judecății anterioare - care a fost de obligare la despăgubiri pentru neexecutarea unei hotărâri, iar nu de obligare la soluționarea notificării - această eroare nu a fost una determinantă în adoptarea soluției pentru a putea justifica promovarea contestației în anulare.

Pe de o parte, decizia nr. 412 din 26 martie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 7767/302/2006 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, nu reține (pentru a se opune efectul pozitiv al autorității lucrului judecat) că n-a început să curgă prescripția extinctivă pentru contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, ci doar că aceasta nu e stabilită ca datorată, câtă vreme hotărârea anterioară - pronunțată în Dosarul nr. 2909/2004, pentru a cărei neexecutare reclamantul a cerut despăgubiri - nu făcuse decât să oblige la soluționarea notificării, fără a arăta în ce modalitate (adică, nu se dispusese restituirea bunului, pentru a se putea pretinde contravaloarea lipsei de folosință a acestuia); de asemenea, prin aceeași sentință, se dispusese obligarea pârâtului la amendă în folosul statului, conform art. 580 3 C. proc.

civ., pentru întârziere în executarea obligațiilor. Prin urmare, chiar dacă a indicat greșit obiectul judecății Dosarului nr. 7767/302/2006 - făcând trimitere, în realitate, la cel în care a fost pronunțată hotărârea a cărei neexecutare a reprezentat cauza promovării cererii în dosarul menționat - instanța de recurs nu a săvârșit din acest motiv o greșeală materială esențială întrucât, oricum, nu funcționa efectul autorității de lucru judecat în sensul arătat de către recurenți. Chiar în contextul acestei inadvertențe, față de obiectul judecății anterioare, este corectă statuarea instanței conform căreia în litigiul anterior nu s-a stabilit cu putere de lucru judecat momentul de la care reclamanții puteau să solicite despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului (respectiv, cum pretind aceștia, faptul că dreptul s-ar fi născut după data emiterii dispoziției primarului).

Pe de altă parte, lipsa caracterului esențial al greșelii materiale, de care se prevalează contestatorii, este dată și de împrejurarea că instanța de recurs nu și-a fundamentat soluția pe simpla trimitere la obiectul Dosarului nr. 7767/302/2006, ci a realizat propria analiză și verificare jurisdicțională, arătând de ce nu se poate considera că prescripția a început să curgă după emiterea dispoziției primarului.

Astfel, s-a reținut în considerentele deciziei atacate, că Legea nr. 10/2001 nu recunoaște în favoarea foștilor proprietari un drept la despăgubiri constând în lipsa de folosință pentru perioada de timp în care imobilele au fost în administrarea statului și, de asemenea, că recurenții aveau posibilitatea să promoveze acțiune în justiție - neexistând niciun impediment de ordin juridic sau faptic de natură să le îngrădească accesul la instanță pentru recuperarea bunului și pentru a solicita repararea prejudiciului - așa cum s-a statuat, de altfel, prin decizia în interesul legii nr. XX/2007, dată în interpretarea și aplicarea art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001.

Rezultă, potrivit celor arătate, că greșeala indicării obiectului judecății din Dosarul nr. 7762/302/2006 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, nu a fost una relevantă și esențială în adoptarea soluției, nealterând rezultatul judecății în așa fel încât împotriva hotărârii irevocabile a instanței de recurs să poată fi promovată cu succes calea extraordinară de atac a contestației în anulare. Pentru toate considerentele menționate anterior, constatând lipsa de fundament, în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., a demersului reclamantului P.Ș.O., contestația în anulare promovată va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de P.Ș.O. împotriva deciziei nr. 898 din 18 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 martie 2015.