ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2585/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2585/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

reclamanții P.D.D. și A.P.O.M. au formulat în contradictoriu cu pârâtul M.A.I.

contestație împotriva Deciziei nr. 498 din 7 februarie 2005 emisă de către

pârât în baza Legii nr. 10/2001, solicitând anularea deciziei contestate și

obligarea pârâtei Ia lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului

situat în com. Ghimpați, jud. Giurgiu, pentru care s-a formulat notificare

(compus din construcții și teren în suprafață de 15.600 mp). În subsidiar, s-a

solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să retrocedeze

reclamanților imobilul menționat.

Prin sentința civilă nr. 487 din 16

mai 2005, Tribunalul București a admis contestația astfel formulata, a dispus anularea

Deciziei nr. 498 din 7 februarie 2005 emisă de M.A.I. și a fost obligat

intimatul să lase contestatorilor în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în corn. Ghimpați, jud. Giurgiu, compus din 15,600 mp teren și

construcție, ce au formulat obiectul notificărilor din 13 iulie 2011 trimise prin

B.E.J., M.C.

După două cicluri procesuale, prin Decizia

civilă nr. 4580 din 19 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarai de pârâtul M.A.I. împotriva Deciziei nr. 205/A din 24

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte

a reținut că în cauza de față prin prima decizie de casare, instanța de recurs

a impus judecătorilor instanței superioare de fond administrarea de noi

probatorii pentru stabilirea pe deplin a următoarelor împrejurări de fapt: 1). Calitatea

de succesori a contesta tori lor față de persoana/persoanele îndreptățite la

acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent înscrise în Legea nr. 10/2001;

2). Întinderea dreptului de proprietate la care au vocație reclamanții; 3),

individualizarea imobilului ce formează obiectul litigiului (vecinătate,

compunere).

Cu privire Ia calitatea reclamanților

de succesori ai persoanei ori persoanelor îndreptățite, instanța de apel a

reținut că este dovedită tară a face propria analiză a probatoriilor

administrate sub acest aspect, respectiv a actelor de stare civilă care atestă

rudenia sau filiația eu titularul inițial al dreptului de proprietate.

Sub acest din urmă aspect, instanța de

apel nu s-a preocupat să stabilească de o manieră logică, coerenta prin

coroborare cu actele ce atestă deținerea proprietății, cine este titularul

inițial al dreptului de proprietate, în condițiile în care instanța de casare a

arătat în considerentele deciziei că „exproprierea nu s-a referit doar la A.G.,

căreia i-a fost expropriată suprafața de 50 ha, ci și la E.V.M. ce nu se

pretinde a fi autoarea reclamanților de la care au fost expropriate

„conace"."

De asemenea, potrivit dispozițiilor

instanței de control judiciar, instanța de trimitere avea obligația să

stabilească clar întinderea dreptului de proprietate.

Totodată, s-a constatat în decizia de

casare, existența unei contradicții între considerente în sensul că din unele

rezultă că apelul este nefondat, câtă vreme se afirmă că „contestatoriî nu sunt

îndreptățiți să li se restituie în natură terenul și construcțiile (aceasta

rezultând din însăși actele de partaj depuse după casare în apel), așa cum

rezultă și din expertiza efectuată după casare", iar din altele că acesta

este fondat (pârâtul nu a tăcut dovezi clare în sensui limitelor casării).

Cum instanța de apei nu a stabilit

întinderea dreptului de proprietate a autorului/autorilor reclamanților,

calitatea acestora din urmă de succesori ai persoanei/persoanelor îndreptățite,

conform art. 3 și 4 din Legea nr, 10/2001, conținutul raportului de expertiză

efectuat în cauză este nelămuritor în sensul stabilit de Înalta Curte de

Casație și Justiție prin decizia de casare.

În rejudecare, Curtea de Apei

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

prin Deciziei nr. 72A din 4 martie 2014, a admis apelul formulat de pârâtul

M.A.I. împotriva sentinței nr. 487 din 16 mai 2005, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă.

A schimbat în parte sentința apelată

în sensul că imobilul ce va fi restituit de pârât reclamanților se compune din

teren în suprafață de 8.340 mp, identificat ca reprezentând „Zona 1"

conform raportului de expertiză topo întocmit de expert S.S. (pag. 46-49 Dosar

nr. 2073/2/2007*) și având ca vecini: la N - P.D.D., O.P.M. și Cimitir; la E -

Cimitir; la S - Drum comunal, la V - Drum, precum și construcțiile Ci, C2, C3.

C4, C5, C?5 identificate conform raportului de expertiză construcții întocmit

de expert S.D. (pag. 113-122 Dosar nr. 2073/2/2007*).

A păstrat celelalte dispoziții ale

sentinței.

A obligat intimații-reclamanți la

plata către Biroul local de expertize de pe lângă Tribunalul Giurgiu a sumei de

100 lei, reprezentând diferență onorariu majorat pentru expertiza construcții

efectuată de expert S.D.

A obligat intima ți i-reclamanți la

plata către apelant a sumei de 1,800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că reclamanții apelanți au formulat notificări, în condițiile

Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului compus din

teren în suprafață de 15.600 mp și construcții, imobil care constituie o parte

a fostului conac situat în comuna Copaciu, jud. Giurgiu. Notificatorii au

susținut că sunt îndreptățiți la măsurile reparatorii solicitate în calitate de

succesori: a defunctei E.P. -nofificatoarea A.P.O.M. și respectiv, al defunctei

A.G. - notificatorui P.D.D.

Petenții au precizat că imobilele

pentru care au formulat, notificările au fost deținute în proprietate - la data

preluării lor în temeiul Decretului nr. 83/1949 - de către B.P. și respectiv.

A.G.

Verificând vocația acestora la

măsurile reparatorii solicitate prinprisma calității hr de succesori în

drepturi față de cele două persoane în privința cărora au pretins că dețineau

imobilul în proprietate, curtea de apel a reținut că, potrivit certificatului

de moștenitor din 2000 emis de Biroul Notarial F., moștenirea defunctei G.A. a

fost culeasă în cote egale de moștenitorii G.A.Ș. și P.E.C. (fii).

Numitul G.A.Ș. a decedat la data de 31

ianuarie 1970. moștenirea acestuia fiind culeasă în întregime de sora lui,

P.E.C., conform certificatului de moștenitor din 2000 eliberat de Biroul

Notarial F.

La data de 6 octombrie 1977, a

survenit și decesul numitei P.E.C., unicul moștenitor al acesteia din urmă

fiind reclamantul P.D.D. astfel cum reiese din certificatul de moștenitor din

1978 întocmit de fostul Notariat de stat sector 3 București,

În raport de succesiunile astfel

prezentate, instanța de apel a constatat că reclamantul P.D.D. a dobândit, prin

retransmitere, dreptul la măsurile reparatorii reglementate prin Legea nr.

10/2001, conform prevederilor art. 4 alin. (2) și (3), corespunzător dreptului

de proprietate pe care autoarea G.A. l-a deținut asupra imobilului notificat.

Pe de altă parte, curtea de apel a

reținut că, potrivit certificatului de moștenitor din 1963 eliberat de fostul

Notariat al Raionului 30 Decembrie București, numita P.E. a decedat la data de

19 martie 1952, moștenirea acesteia fiind culeasă în întregime de P.A.I.L.

În urma decesului numitei P.A.I.L.,

survenit la data de 9 august 1998, moștenirea acesteia a fost culeasă de către

reclamanta A.P.O.M., conform certificatului de moștenitor din 1998 întocmit de

B.N.P., A. E.S., S.D.T.

Raportat la aceste două ultime

transmisiuni succesorale, instanța de apel a reținut că și reclamanta A.P.O.M.

a făcut dovada dobândirii, prin retransmitere, a drepturilor derivate, conform

prevederilor att.4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, din calitatea

defunctei P.E. de proprietar al imobilului notificat.

Instanța a analizat daca cele două

autoare ale reclamanților au fost proprietare ale imobilului în litigiu, la

data preluării acestuia de către stat.

Sub acest aspect, curtea de apel a

subliniat regimul probatoriu special/derogatoriu reglementat prin Legea nr.

10/2001, în acest sens fiind avută în vedere reglementarea din art. 24 al Legii,

care instituie o prezumție legală relativă de proprietate în favoarea

persoanelor nominalizate în actul de preluare a imobilului.

Verificând situația autorilor

reclamanților în lumina normei juridice enunțate, instanța a reținut că:

Din înscrisul intitulat „Cota

proprietarelor", ce reprezintă anexă a Fișei de definitivare a moșiei C.C.

întocmita cu ocazia unei prime exproprieri efectuate în baza Legii nr. 187/1945

(act eliberat reclamanților de Arhivele Naționale) rezultă că, In urma acestei

prime exproprieri intervenite în anul 1945, numitei A.G. i-au rămas în

proprietate 50 ha, din care 3,5098 ha cotă parte din conace și lacul morii, iar

numitei E.P. i-au rămas în proprietate 49,7578 ha, din care 1,9768 ha cotă parte

din conace și lacul morii.

Potrivit extrasului din Tabloul

proprietăților expropriate conform Decretului Prezidiului M.A.N. din 2 martie

1949, jud. Vlașca, de la numita A.G. a fost expropriată suprafața de 50 ha, iar

din înscrisul intitulat „Situația privind fiecare moșie expropriată din

comunele Ghimpați - Vlașca la data de 01 martie 1949" rezultă că suprafața

de 50 ha expropriată era compusa din; 3,50 ha conac (care includea și

construcțiile conac și anexe) și 46,5 ha arabil.

Din adresa din 09 aprilie 1992 emisă

de Arhivele Statului Giurgiu reiese că numita E.P. a fost expropriată în baza

Decretului nr. 83/1949, în com. Copaciu, jud. Vlașca, cu suprafața de 22,25 ha,

din care 1,95 ha teren conac.

Probele astfel administrate atestă

împrejurarea că cele două autoare în raport de care reclamanții intimați au

solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat au fost

persoanele de la care s-a realizat exproprierea acestui bun, precum și că

acestea dețineau părți materializate în fapt din imobil, deși dreptul lor era

reprezentat de o cotă parte indiviză din bunul reprezentat de întreaga moșie

din care s-a realizat exproprierea.

Situația astfel reținută este de

natură a antrena prezumția de proprietate instituită prin art. 24 din Legea nr.

10/2001, prezumție care este menită a înlesni (prin raportare la regimul

probator specific dreptului comun) sarcina probei pentru persoanele care

reclamă măsuri reparatorii pentru actele de preluare abuzivă a unor imobile

săvârșite de autoritățile de stat în perioada regimului comunist și, prin

aceasta, repararea prejudiciilor suferite ca urmare a preluărilor realizate

într-o astfel de modalitate.

Curtea de apel a constatat că

probatoriul administrat nu relevă existența vreunui echivoc cu privire la

dreptul de proprietate al autoarelor reclamanților, spre a se aprecia că ar

exista „probe contrare" prezumției anterior reținute.

Situația reținută este confirmată, în

condițiile în care cele două autoare sunt moștenitoare acceptante ale

moștenirii numitului C.P. (aspect necontestat de apelant), iar dreptul de

proprietate al lui C.P. asupra moșiei C. - astfel cum a fost dobândit prin

Ordonanța de adjudecare nr. 350 din 31 martie 1906 - se afla în patrimoniul

acestuia la data decesului (aspect care reiese cu evidență din considerentele

sentinței civile nr. 85/1926) și moștenitorii lui au partajat în parte masa

succesorală astfel dobândită, prin mai multe convenții de partaj, convenind

astfel în sensul în care - după luarea de către comoștenitorul I.P. a conacului

de la moara C. - „rămânând restul conacelor surorilor".

Altfel spus, probele analizate relevă

faptul că A.G. și E.P. au moștenit (alături de numiții I./I.P., C.Ș. și E.M.E.)

de ia defunctul C.P., dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu -

care constituie parte a moșiei C.G. din com. Ghimpați, că acestea au rămas

titulare ale unor cote indivize asupra imobilului respectiv compus din teren și

construcții, iar în fapt au stăpânit în materialitatea lor părțile de imobil

(compuse din teren și construcțiile reprezentate de conac și dependințe) care

le-au fost expropriate în anul 1949, în baza Decretului nr. 83/1949.

Împrejurarea că, prin același act

normativ a fost expropriată și o altă coproprietară a moșiei menționate -

E.E.M., în privința unei suprafețe de 50 ha - nu are relevanță în speță, pentru

că reclamanții notificatori nu a formulat pretenții de despăgubire pentru

această expropriere și nici nu au pretins ca ar fi dobândit vreun drept de pe

urma acesteia din urma.

Atâta vreme cât autoarelor reclamanților

le-au fost expropriate imobile determinate în materialitatea lor și pretențiile

reclamanților au fost formulate ținând seama de limitele în care această

preluare a operat, iar probele administrate nu relevă faptul că situația

juridică a imobilelor respective ar fi fost diferită de cea evidențiată în

actul normativ de preluare, curtea de apel a constatat caracterul nefondat al

argumentului prin care apelantul susține că nu s-a dovedit, în speță, dreptul

de proprietate al antecesoarelor A.G. și E.P.

În ce privește actul dotai la care

apelanta face referire în dezvoltarea motivelor de apel, instanța a arătat că

acesta nu a fost reținut ca unui ce ar avea aptitudinea, prin el însuși, de a

dovedi dreptul de proprietate al A.G.

Considerentele anterior expuse - care

vor completa considerentele sentinței apelate - relevă faptul ca dreptul de

proprietate al acestei autoare în privința imobilului în litigiu a fost probat

îără a se da vreo eficiență actului dotai întocmit de autoare în favoarea

numitei E.P. (aceasta din urmă fiind înscrisă în înscrisul intitulat „Cota

proprietarelor", cu suprafața de 1.1131 ha cotă parte din conacul C.,

distinct de suprafața de 3,5098 ha cotă parte cu care era înscrisă A.G.).

În ce privește identificarea

imobilului ce a fost preluat de la autoarele reclamanților intimați, instanța

de apei a reținut că aceasta s-a realizat prin expertizele efectuate în

prezenta etapă a rejudecării apelului.

Conform raportului de expertiză întocmit

de expert S.S., terenul ce intră în compunerea imobilului a cărui restituire se

cere se suprapune cu cel deținut de către pârât în limitele unei suprafețe de 8.340

mp (identificat ca reprezentând „zona 1" în schița anexă a raportului de

expertiză). Din același teren preluat de la autoarele reclamanților, expertul a

mai identificat o suprafață de 3.663 mp, aceasta din urmă nefiind însă deținută

de către pârât.

Având în vedere această situație a

terenului identificat prin expertiză, curtea de apel a constatat că pârâtul are

calitate de unitate deținătoare numai în privința suprafeței de teren pe care o

deține efectiv, acestuia nerevenindu-i vreo obligație de acordare a

reparațiilor - în sensul prevederilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 - pentru

restul de teren.

Prin raportul de expertiză efectuat de

expert S.D. au fost identificate construcțiile ce s-au preluat de la autoarele

reclamanților, precum și celelalte construcții existente în prezent pe terenul

în privința căruia pârâtului apelant îi incumbă obligația de restituire;

astfel, pe respectivul teren se regăsesc construcțiile identificate prin

indicativele: Conac (C.I.), Garaj mare (C2), Magazie (C3), Magazie (C4),

Ghețărie (C5), Cabina poartă (C7), acestea fiind construcții edificate anterior

intrării imobilului în patrimoniul pârâtului.

Au mai fost identificate alte trei

construcții și amenajări (WC, garaj S.M.U.R.D. și platformă auto), care au fost

edificate ulterior datei la care a fost transferat pârâtului terenul pe care se

regăsesc.

Cum, în privința acestora din urmă,

pârâtul apelant nu a formulat apărări care să vizeze caracterul autorizat al

edificării lor (nefiind nici administrate probe în aceste sens) nu poate fi

reținut vreun impediment în a fi restituită reclamanților partea de teren pe

care ele se află.

Pe cale de consecință, instanța a

reținut incidența prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și

obligația pârâtului apelant de a restitui în natură reclamanților și terenul pe

care se află aceste construcții.

În ce privește cel de-al doilea motiv

de apel, prin care apelantul pretinde aplicarea prevederilor care se regăseau

în art. 16 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma de la data adoptării

acestui act normativ - reglementare potrivit căreia în situația imobilelor

ocupate de unități bugetare din învățământ, din sănătate, așezăminte social-culturale

sau de instituții publice, sedii ale partidelor politice legal înregistrate, de

misiuni diplomatice, oficii consulare, reprezentanțele organizațiilor

internaționale interguvernamentale acreditate în România, precum și de

personalul cu rang diplomatic ai acestora, necesare în vederea continuării

activităților de interes public, social-cultural sau obștesc, foștilor

proprietari li se acordă masuri reparatorii prin echivalent, în condițiile

prezentei legi" - curtea de apel a arătat că nu se poate reține incidența

în speța a acestei norme, câtă vreme legiuitorul a procedat la modificarea ei

înainte de soluționarea în mod definitiv a notificării formulate de reclamanți

(caracterul definitiv al soluției urmând a fi dobândit după epuizarea

procedurii judiciare pendinte, ce a fost exercitată în conformitate cu

prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001 - fost art. 24 în forma pe care legea

o avea la data exercitării căii de atac împotriva deciziei contestate).

Atâta vreme cât pretențiile

reclamanților nu au fost soluționate în mod definitiv până la data la care a

intervenit modificarea legislativă a normei a cărei aplicare este reclamată de

apelant, instanța este ținută a aplica legea în vigoare la data la care

analizează ea însăși temeinicia și legalitatea notificării, neputând reține o

limitare a drepturilor notificatorilor reclamanți fundamentată pe o reglementare

care a încetat să mai producă efecte juridice odată cu modificarea ei prin

Legea nr. 247/2005.

Având în vedere considerentele expuse

și dispozițiile legale menționate, instanța de apel a constatat - ținând seama

și de dezlegările date de instanța de casare - că apelul formulat de apelantul

M.A.I. este fondat în măsura în care se referă la limitele imobilului pe care

apelantul pârât îl deține, din cel care a fost preluat de la autoarele

reclamanților.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul M.A.I., în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și a solicitat, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâtul a

invocat nerespectarea indicațiilor instanței de casare și încălcarea

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., formulând, sub acest aspect, două

critici:.

1). Recurentul a arătat că în

componența moșiei C.C. intrau patru conace (nu numai cel administrat de LS.U.

Giurgiu în comuna Ghimpați), dintre acestea unul revenind la partaj lui I.C.P.,

iar restul (trei), au revenit, în indiviziune, surorilor acestuia; C.S.,

E.A.M.E., A.D.G. (P.) și E.P.

Conform documentelor existente la

dosarul cauzei, astfel cum a reținut și instanța de fond, intimații-reclamanți

au făcut într-adevăr dovada calității de moștenitori de pe urma a două dintre

moștenitoarele lui C.P., respectiv a defunctelor A.D.G. (P.), în ce-l privește

pe intimatul-reclamant P.D.D. și, în ce o privește pe intimata-reclamantă

A.P.O.M. însă, această calitate nu le conferă intimaților-reclamanți și calitatea

de succesori fata de persoana/persoanele îndreptățite să acordarea măsurilor

reparatorii prin echivalent, în sensul Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a analizat calitatea

de succesori față de persoanele îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii

înscrise In Legea nr. 10/2001 în raport cu prevederile art. 24 din lege, care

prevăd că, în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive este

presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Recurentul-pârât a arătat că, în

speță, există probe contrare: actul de partaj, înscrisul intitulat „Cota

proprietarelor", planul moșiei C.C. din comuna Copachi, județul Vlașca

scara 1/5000, an 1947.

În sprijinul susținerii potrivit

căreia documentele în discuție nu vorbesc despre același imobil, recurentul a

arătat că imobilul transmis în administrarea M.A.I., prin Hotărârea nr. 2 din

26 ianuarie 1995 a Consiliului local al comunei Ghimpați, figurează în document

ca având o suprafeță de 1,97 ha și a fost expropriat potrivit Decretului nr.

83/19495 situație în care este lesne de observat că acesta ar putea fi

identificat conform actelor de preluare, doar cu cel expropriat numitei E.P.

Nici în situația în care cele trei- documente

ar vorbi despre același imobil - conac și despre cotele părți din acesta

expropriate celor trei persoane, luând în considerare celelalte probe de la

dosarul cauzei, nu rezultă că imobilul revendicat ar fi chiar cel administrat

de instituția pârâtă prin L.S.U. Giurgiu, în condițiile în care din moșia

respectivă făceau parte mai multe conace și doar cei numit în „Planul moșiei

C.C. din comuna Copaciu, județul Vlașca", „Curtea Proprietății" se

află în administrarea M.A.I.

În concluzie, față de înscrisurile

menționate, recurentul-pârât a arătat că, în mod nelegal,instanța a reușit să

stabilească, tocmai în raport cu prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001,

calitatea de succesori a con testatori lor față de persoana/persoanele

îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, astfel cum

acestea și imobilele expropriate sunt menționate în actele de preluare.

Il), Art. 4 alin. (2) din Legea nr.

10/200 stipulează că, de prevederile acestui act normativ beneficiază și

moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, însă

„accesul moștenitorilor persoanei îndreptățite la beneficiul legii implică o

analiză calificată a actelor doveditoare depuse de solicitant pentru stabilirea

calității de moștenitor legal sau testamentar" - pct. 4.2 din normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Calitatea procesuală activă a

intimațiior-reclamanți și, implicit, calitatea acestora de persoane

îndreptățite la restituirea imobilului revendicat, în lipsa unor certificate de

moștenitor sau de calitate de moștenitor nu poate fi dovedită numai cu actele

de stare civilă, care stabilesc doar filiația față persoana de la care a fost

preluat acest imobil - T.E.M.

Tot astfel, este evident câ în lipsa

unui certificat de moștenitor/de calitate de moștenitor, nu pot fi primite

susținerile intimaților-reclamanți potrivit cărora „în ceea ce o privește pe

T.E.M., aceasta a decedat în anul 1953 fără a avea moștenitori. în ceea ce

privește cota parte a acesteia urmează ca instanța de judecată să constate că

în temeiul art. 4 alin. (4) beneficiem și de cota susnumitei, autoarea lui

P.D.D., A.G. și autoarea lui A.P.O., E.P., fiind surorile acesteia".

Consecința inexistenței unor documente

care să ateste calitatea de moștenitori de pe urma persoanei de Ia care a fost

preluat de către stat imobilul revendicat este neîndeplinirea de către cei doi

intimați-reclamanți a condițiilor prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. a)

coroborate cu cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv a

calității de persoane îndreptățite la restituirea acestuia.

Fără a ține cont de indicațiile

instanței supreme, instanța de apel a administrat aceleași probe, înscrisuri

existente deja la dosarul cauzei și, reținând în mod greșit că potrivit

extrasului din Tabloul proprietăților expropriate conform Decretului

Prezidiului M.A.N. din 2 martie 1949, jud. Vlașca - VI. Ocolul Agricol

Ghimpați, E.M. i-ar fi fost expropriată doar suprafața de 50 ha, a apreciat că

reclamanții notificatori nu au formulat pretenții de despăgubire pentru această

expropriere și nici nu au pretins ca ar fi dobândit vreun drept de pe urma

acesteia din urmă, constatând astfel, în mod vădit nelegal, că aceștia au

calitatea de persoane mdreptățite la restituirea întregului imobilul

revendicat.

Dacă s-ar fi dovedit că imobilul-conac

care figurează în cele trei acte de preluare este unul și același cu cel

administrat de instituția pârâta, având în vedere că acesta apare ca fund

expropriat de la trei persoane, era necesar ca - în executarea dispozițiilor

stabilite de instanța supremă - instanța de apel să administreze probe noi,

care să stabilească cu exactitate întinderea dreptului de proprietate Ia care

au vocație cei doi intimați-reclamanți.

Recursul este nefondat, urmând a fi

respins, pentru considerentele ce succed;

In prealabil, este de reținut că,

criticile formulate de recurentul-pârât ce vizează modul în care instanța de

apel a stabilit situația de fapt în baza probatoriului administrat nu pot face

obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de

temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.

Față de actuala configurație a art.

304 C. proc. civ., instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura

situația de fapt stabilită prin decizia atacată și de a reevalua în acest scop

probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația

de fapt pe care aceasta o constată.

I), Pârâtul a criticat hotărârea

instanței de apel pentru nerespectarea indicațiilor deciziei de casare (art.

315 C. proc. civ.) în ceea ce privește identificarea imobilului (lipsa de

identitate între imobilul revendicat și imobilul deținut de instituția pârâtă)

și întinderea dreptului de proprietate al reclamanților (greșita aplicare a

dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001).

Prin Decizia de casare nr. 458/G din

19 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că se Impune

stabilirea pe deplin a următoarelor împrejurări de fapt: 1). calitatea de

succesori a contestatorilor față de persoana/persoane îndreptățite la acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent înscrise în Legea nr. 10/2001; 2).

întinderea dreptului de proprietate la care au vocație reclamanții; 3).

individualizarea imobilului ce formează obiectul litigiului (vecinătate,

compunere).

Așadar, instanța supremă a stabilit

limitele de rejudecare a cauzei și, sub aspectul, criticat de recurent, a

dispus ca instanța de trimitere să administreze o expertiză tehnică judiciară

pentru identificarea imobilului revendicat și să verifice întinderea dreptului

de proprietate al autorilor reclamanților.

Astfel, în etapa rejudecării apelului,

în baza probatoriului administrat, a fost individualizat imobilul ce a fost

preluat de la autoarele reclamanților intimați (teren și construcții).

Instanța de apel a constatat că

terenul ce intră în compunerea imobilului a cărui restituire se cere se

suprapune cu cei deținut de către pârât în limitele unei suprafețe de 8.340 mp

(identificat prin schița anexă a raportului de expertiză topo).

În privința construcțiilor aflate pe tereti,prin

raportul de specialitate au fost identificate construcțiile preluate de la

autoarele reclamanților, precum și celelalte construcții existente în prezent

pe teren, care au fost edificate ulterior datei la care a fost transferat

pârâtului imobilul în privința acestor construcții (WC, garaj S.M.U.R.D. și

platformă auto) s-a constatat că pârâtul nu a tăcut dovada caracterului

autorizat al edificării lor și că nu poate fi reținut vreun impediment în a fi

restituită reclamanților partea de teren pe care ele se află.

Fiind stabilită această situație de

fapt a terenului, curtea de apel în mod corect a tăcut aplicarea prevederilor

art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a obligat pârâtul să restituie în

natură reclamanților terenul de 8.340 mp și construcțiile ce se află pe acesta.

În ceea ce privește incidența art. 24

din legea nr. 10/2001 în pricina de față este de reținut că instanța de apel a

verificat calitatea autoarelor reclamanților de proprietari ai imobilului ia

data preluării de către stat.

În raport cu înscrisurile analizate

(actul intitulat „Cota proprietarelor" - anexă a Fișei de definitivare a

moșiei C.C., extrasul din Tabloul proprietăților expropriate conform Decretului

Prezidiului M.A.N. din 2 martie 1949, jud. Vlașca, adresa emisă de Arhivele

Statului Giurgiu), curtea de apel a constatat o situație de fapt care atestă

prezumția de proprietate instituită prin art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Dat fiind că reclamanții au

administrat probe care fac dovada dreptului de proprietate al antecesorilor

asupra bunului revendicat și că nu s-au depus probe contrare operează prezumția

prevăzută de textul legal enunțat, a cărei aplicabilitate în speță a fost

corect reținută.

II). Pârâtul a criticat hotărârea

instanței de apel pentru nerespectarea indicațiilor deciziei de casare (art.

315 C. proc. civ.) referitoare la calitatea reclamanților de succesori pentru

imobilul revendicat și calitatea acestora de persoane îndreptățite la acordarea

măsurilor reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001 (greșita interpretare a

dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) coroborate cu cele ale art. 4 alin. (2)

din Lege și a normelor metodologice de aplicare a acestor prevederi legale).

Contrar susținerilor recurentului,

reclamanții au făcut dovada calității de succesori în drepturi față de

autoarele care au deținut imobilul în proprietate (G.A. și F.E.) cu certificate

de moștenitori, supuse analizei de către instanța de apel,

Sub acest aspect, instanța a stabilit

că potrivit certificatului de moștenitor din 2000 emis de Biroul Notarial F.,

moștenirea defunctei G.A. a fost culeasă în cote egale de moștenitorii G.A.Ș.

și P.E.C. (fii), care, la rândul lor, au fost moșteniți de către reclamantul

P.D.D., potrivit certificatului de moștenitor din 2000 eliberat de Biroul

Notarial F. și certificatului de moștenitor din 1978 întocmit de fostul

Notariat de stat sector 3 București.

În ceea ce o privește pe reclamanta

A.F.O.M., s-a reținut că potrivit certificatului de moștenitor din 1963

eliberat de fostul Notariat al Raionului 30 Decembrie București, numita F.E. a

decedat la data de 19 martie 1952, moștenirea acesteia fiind culeasă în

întregime de F.A.I.L. a cărei moștenire a fost culeasă de reclamantă, conform

certificatului de moștenitor din 1998 întocmit de S.N.P.A., E.S., S.D.T.

Ca urmare, instanța de apel a

constatat că ambii reclamanți au dobândit, prin retransmitere, dreptul la

măsurile reparatorii reglementate prin Legea nr. 10/2001 conform prevederilor

art. 4 alin. (2) și (3), corespunzător dreptului de proprietate pe care autoarele

acestora l-au deținut asupra imobilului notificat.

Astfel, instanța de apel a verificat

și calitatea de proprietari a autoarelor reclamanților cu privire la imobilul

în litigiu, reținând că înscrisurile depuse la dosarul cauzei și analizate fac

dovada faptului că bunul notificat a fost expropriat de la acestea - care

dețineau părți materializate în fapt din imobil,

Cum reclamanții au făcut dovada de

succesori pentru imobilul revendicat, precum și calitatea de proprietari ai

acestui bun pentru autoarele lor, aceștia au dovedit că sunt persoane

îndreptățite ia măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Printr-o altă critică,

recurentul-pârât a susținut că instanța de apel, în rejudecare după casare, nu

a administrat noi probatorii, obligație ce a fost stabilită în sarcina sa prin

decizia de casare.

Această obligație reclamată de către

recurent a fost reținută în sarcina instanței de trimitere prin cea dintâi

decizie de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 8895 din

6 noiembrie  2006).

Conform acestei indicații, în cel

de-al doilea ciclu procesual instanța de apel a dispus completarea

probatoriului cu înscrisuri și expertiză tehnică judiciara,

Prin ce-a de-a doua Decizie de casare

(nr. 4580 din 19 iunie 2012), Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat cu

privire la obligația instanței de rejudecare de a face propria analiză a

probatoriilor administrate în cauză, pentru a stabili clar întinderea și

componența dreptului de proprietate al autorilor reclamanților, precum și

calitatea reclamanților de succesori ai persoanelor îndreptățite, conform, art.

3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

Or, instanța de apel, în rejudecare

după casare, a analizat într-un mod amplu întregul material probator

administrat, prezentându-și argumentele în fapt și în drept și stabilind pe

deplin situația de fapt, după cum s-a reținut în precedent. În acest sens,

Curtea de Apel București a statuat cu privire ia calitatea de proprietari ai

imobilului la data preluării abuzive a autoarelor reclamanților, în conformitate

cu dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, precum și sub

aspectul calității de moștenitori ai persoanelor fizice îndreptățite pentru

reclamanți, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) și (3) din Legea

nr. 10/2001.

Având în vedere toate considerentele

reținute, Înalta Curte constată că, în rejudecare, instanța de apel a respectat

dezlegările și îndrumările instanței de control judiciarjuaâ astfel întrunite

cerințele prevăzute de art. 315 C. proc. civ.

De asemenea, hotărârea atacată a fost

dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor incidente din Legea nr. 10/2001, așa

încât nu se verifică cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Față de cele ce preced, recursul

declarat de intimatul M.A.I. va fi respins, ca nefondat, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de intimatul M.A.I. împotriva Deciziei nr. 72/A din data de 4 martie

2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publica, astăzi

7 octombrie 2014.