ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3314/2008

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 61/F/CA din 28 mai 2007, Curtea de Apel Brașov a admis în parte acțiunea reclamantei SC R.R. SA (fostă T.H. SRL Brașov), a dispus anularea în parte a procesului - verbal din 3 februarie 2005, emis de A.N.V. București, A.C.D.R.V. Brașov, și a deciziei nr. 60 din 31 martie 2005 emisă de M.F.P., A.N.A.F., D.G.S.C. București, privind obligarea reclamantei la plata sumei de 43.763.143.289 lei până la concurența sumei de 9.551.628.159 lei, reținută cu titlu de obligații fiscale vamale, conform raportului de expertiză din 22 ianuarie 2007, sumă pentru care s-au menținut actele fiscale și vamale atacate, a respins celelalte capete de cerere și a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată,respectiv onorariu expert,către reclamanți.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta a importat echipamente industriale care sunt scutite de taxe vamale și T.V.A., încadrându-se în capitolele 84, 85, 87 din Tariful Vamal de Import al României. Prin contractul de asociere în participațiune, s-a procedat la construirea unei rețele de fibră optică pentru transmisii de date, interne și programe TV. Ulterior, a fost încheiat un „Acord" prin care fiecare dintre părți își păstra cu deplinătate drepturile de proprietate asupra bunurilor materiale și intelectuale dobândite în nume propriu. Instanța de fond a reținut că reclamanta beneficiază de acordarea facilităților fiscale în sensul prevederilor art. 211 din Legea nr. 133/1999.

Potrivit acestui text de lege, întreprinderile mici și mijlocii erau scutite de la plata taxelor vamale pentru importul de echipamente industriale achiziționate în vederea dezvoltării activității proprii de producție și servicii. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs D.G.F.P. Brașov, în nume propriu și pentru A.N.A.F., precum și A.N.V., prin D.R.A.O.V. Brașov, care au invocat prevederile art. 304 C. proc. civ. Prin Decizia nr. 1185 din 20 martie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de D.G.F.P. Brașov, în numele și pentru M.E.F., A.N.A.F., și de A.N.V. reprezentată de D.R.A.O.V. Brașov, împotriva sentinței civile nr. 61/F/CA din 28 mai 2007 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și pe fond, a respins acțiunea reclamantei SC R.R.

SA (fostă T.H. SRL Brașov), ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că SC T.H. SRL Brașov (antecesoarea intimatei SC R.R. SA) a importat în anul 2002 o serie de bunuri de la furnizorii externi, importuri pentru care a beneficiat de facilitățile vamale prevăzute de Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, cu modificările și completările ulterioare. În urma controlului efectuat în perioada 22 martie - 19 aprilie 2004, organele A.N.A.F. și A.N.V. au constatat că societatea comercială importatoare nu a folosit bunurile importate pentru realizarea unor investiții proprii, în sensul prevederilor art. 211 din Legea nr. 133/1999 și ale art. 14 și art. 15 din Normele metodologice aprobate prin H.G.

nr. 244/2001, ci le-a folosit pentru realizarea unor investiții pe baza unor contracte de asociere în participațiune cu alte societăți comerciale. Astfel, organele de control au calculat în sarcina societății comerciale obligații bugetare în sumă totală de 43.688.141.089 ROL, reprezentând drepturi vamale și accesorii, care au fost menținute prin decizia nr. 60 din 31 martie 2005 prin care A.N.A.F. a respins contestația formulată împotriva procesului verbal de control din 3 februarie 2005. A constatat Înalta Curte că, așa cum au reținut instanța de fond și organele de control, soluționarea cauzei depinde de răspunsul dat problemei dacă societatea comercială importatoare a folosit bunurile importate cu respectarea prevederilor legale în baza cărora a beneficiat de facilitățile fiscale acordate.

Astfel, potrivit art. 211 din Legea nr. 133/1999, introdus prin O.U.G. nr. 297/2000, aprobată prin Legea nr. 415/2001 „întreprinderile mici și mijlocii sunt scutite de la plata taxelor vamale pentru importul de mașini, instalații, echipamente industriale, instrumente, aparate și know-how, care se regăsesc la capitolele 84, 85 și 87, cu excepția autoturismelor, și la capitolul 90 din Tariful vamal de import al României, achiziționate în vederea activității proprii de producție și servicii". De asemenea, potrivit pct. 14 și 15 din Normele metodologice aprobate prin H.G.

nr. 244/2001 „scutirile de la plata taxelor vamale pentru mașinile, instalațiile, echipamentele industriale, know-how, care se importă în vedere dezvoltării activităților proprii de producție și servicii, se acordă de către birourile vamale, pe baza unei declarații pe propria răspundere semnate de reprezentantul legal al întreprinderii mici sau mijlocii, în forma prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezentele norme metodologice, cu condiția ca întreprinzătorul să fi obținut avizul M.I.R.

S-a mai constatat că instanța de fond a reținut, în esență, că investiția realizată „în cadrul asocierii în participațiune este o activitate proprie" a societății comerciale importatoare, astfel că aceasta a beneficiat în mod legal de facilitățile fiscale acordate de Legea nr. 133/1999, cu modificările și completările ulterioare, împărtășind astfel susținerile reclamantei și punctul de vedere al expertului contabil, soluție care se bazează pe o interpretare eronată a prevederilor legale incidente, citate mai sus.

Însă Înalta Curte a apreciat că bunurile importate au fost folosite pentru realizarea unor investiții pe baza unor contracte de asociere în participațiune dintre societatea comercială importatoare și alte societăți comerciale, astfel că activitatea realizată de structura asociativă nu a mai reprezentat o activitate proprie a societății comerciale importatoare, ci o activitate comună a tuturor societăților comerciale componente ale asocierii în participațiune. A concluzionat instanța de recurs în sensul că din interpretarea teleologică a prevederilor legale incidente în cauză, rezultă, că s-a urmărit stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, iar nu pentru înființarea și dezvoltarea unor structuri asociative ale întreprinzătorilor privați.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare intimata - reclamantă SC R.R. SA București,apreciind că dezlegarea pricinii este rezultatul unei vădite greșeli materiale, în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. Dezvoltând acest motiv al contestației în anulare, prin memoriul depus ulterior la dosar, a criticat soluția adoptată de instanța de recurs, apreciind că Legea nr. 33/1999 nu interzice exploatarea bunurilor în cadrul unor asocieri sau prin închirierea acestora, singura interdicție expresă fiind cea referitoare la vânzarea bunurilor importate. În opinia contestatoarei, atât denumirea cât și spiritul Legii nr. 133/1999 este de a ajuta societățile mici și mijlocii să se dezvolte și să realizeze venituri din exploatarea bunurilor importate, iar SC T.H.

SRL, prin investițiile realizate, a înregistrat creșteri constante ale veniturilor, atât prin exploatarea în mod direct, cât și prin utilizarea în comun cu alte societăți a bunurilor importate, orice altă interpretare a legii fiind considerată neproductivă. S-a apreciat, de asemenea, că pentru a se decide asupra modului de utilizate a bunurilor erau absolut necesare anumite constatări de fapt și administrarea unui probatoriu complex, instanța de recurs bazându-se însă pe simple afirmații ale recurentelor, fără a efectua o analiză corespunzătoare a cauzei deduse judecății. Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că în speță nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a unei contestații în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza întâi C. proc.

civ., pentru considerentele în continuare arătate. Potrivit acestui text de lege, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale. Pentru a putea fi admisă o contestație în anulare în temeiul acestei ipoteze a art. 318 C. proc. civ. este necesar ca greșeală materială invocată de parte să privească neobservarea unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată, textul referindu-se la erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, cum ar fi respingerea unui recurs ca tardiv, greșita anulare a acestuia ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate, etc., erori pentru a căror verificare nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Greșelile materiale ale instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare nu sunt așadar greșeli de apreciere a probelor și de interpretare a dispozițiilor legale, nefiind admisibil să se examineze, pe această cale, justețea soluției promovate. Prin urmare, susținerile contestatoarei vizând greșita interpretare a dispozițiilor Legii nr. 133/1999 și a probatoriului administrat nu pot fi circumscrise noțiunii de greșeală materială, în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., motiv pentru care contestația în anulare formulată de aceasta va fi respinsă ca fiind neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC R.R. SA București, împotriva Deciziei nr. 1185 din 20 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2008.