ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5797/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5797/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1139 din 21

septembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 40596/3/2009 al Tribunalului

București, secția a V-a civilă, s-au respins excepțiile tardivității

întâmpinării și lipsei calității procesual pasive, ca neîntemeiate.

S-a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanții P.L. și P.C., în contradictoriu cu Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a fost obligat

pârâtul la plata sumei de 7.992.850 RON, reprezentând despăgubiri pentru

imobilul situat în București. șos. V. nr. X, sector 4, format din teren și construcții

demolate. S-a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a dispune în

acest sens, în esență, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt și

de drept.

Reclamanții sunt

beneficiari ai dispozițiilor Legii nr. 10/2001, aceștia notificând autoritățile

statului pentru acordarea măsurilor reparatorii cu privire la imobilul situat

în București, șos. V. nr. X, sector 4, actual sector 3. Prin Dispoziția nr.

10369 din 18 aprilie 2008, Primăria municipiului București a propus acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în diferența dintre suma

încasată și valoarea de piață actualizată, pentru construcția demolată de

600,32 mp și terenul în suprafață de 1.050 mp afectate de elemente de

sistematizare și imposibil de restituit.

Notificarea a fost

soluționată la 7 ani după formularea acesteia, iar dispoziția primarului a fost

înaintată la ANRP în scopul achitării despăgubirilor către beneficiari.

Ca urmare a cererilor

depuse de reclamanți, A.N.R.P. a răspuns că dosarele transmise se analizează în

ordinea înregistrării lor și că până la formularea răspunsului dosarul

cuprinzând Dispoziția nr. 10369/2008 nu a fost atribuit unui consilier din

cadrul ANRP. Ulterior, la 17 septembrie 2009, reclamanți au revenit cu alte

cereri la ANRP pentru a se comunica stadiul în care se află dosarul, cerere la

care nu s-a mai primit nici un răspuns.

În cauza pendinte,

reclamanții au solicitat să fie obligat Statul Român la plata despăgubirilor

bănești la care să se adauge o sumă care să reprezinte lipsa de compensație

prelungită.

S-a mai arătat, că

s-a încuviințat efectuarea unei expertize în acord cu dispozițiile art. 10 din

Legea nr. 10/2001, expertiză care a fost întocmită de expert M.D. iar, potrivit

concluziilor acesteia, valoarea actuală a imobilului este de 7.992.850 RON.

Referitor la excepția

tardivității depunerii întâmpinării, s-a arătat că aceasta a fost depusă la al

doilea termen de judecată, dar dispozițiile procedurale nu reglementează

decăderea pârâtului de a formula apărări și deci este neîntemeiată.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesual pasive, s-a arătat că dispozițiile art. 12

din Legea nr. 213/1998 sunt incidente în cauză și deci Statul reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesual pasivă, pe de o parte,

iar, pe de altă parte, Statul trebuie să asigure realizarea efectivă a

dreptului la restituirea imobilelor ori a plății despăgubirilor reglementate de

Legea nr. 10/2001.

Pe fond, s-a reținut

că acțiunea este întemeiată pentru următoarele considerente:

Reclamanții au urmat

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, notificarea lor fiind soluționată

după circa 7 ani, în anul 2008, când dispoziția primarului a fost înaintată

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, după aproximativ un

an, iar, conform răspunsului ANRP, dosarul încă nu a fost repartizat unui

consilier pentru soluționare.

Referindu-se la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța a reținut că este

notoriu faptul că Fondul Proprietatea nu funcționează efectiv pentru a se

asigura persoanelor îndreptățite accesul efectiv la măsurile reparatorii.

S-a mai reținut, că,

deși prin lege au fost reglementate termene scurte de parcurgere a

procedurilor, autoritățile statului nu și-au îndeplinit obligațiile derivate

din lege, deși s-au scurs mulți ani de la data apariției actului normativ de

reparație.

De asemenea, s-a

reținut că, deși reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenție, aceștia nu se pot bucura efectiv de o despăgubire, deși

statul are obligația de a asigura și de a acorda o despăgubire reprezentând

valoarea actuală a imobilului, calculată la nivelul standardelor internaționale

de evaluare, conform art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 734A din 21 septembrie 2011,

a admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, împotriva Sentinței civile nr. 1139 din 21 septembrie 2010,

pronunțată în Dosarul nr. 40596/3/2009 de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți P.L. și P.C.; a schimbat

sentința apelată în sensul că a respins acțiunea ca inadmisibilă și a păstrat

celelalte dispoziții ale sentinței apelate, referitoare la excepțiile

tardivității și lipsei calității procesuale pasive, reținând următoarele;

Sub aspectul criticii

privind necompetența secției civile a Tribunalului București, excepția nu a

fost primită, reținându-se că nu se află în ipoteza emiterii unui act

administrativ ori nesoluționării în termenul legal al unei cereri, așa cum se

prevede în art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,

deoarece statul nu a emis un act administrativ și nici nu este ținut personal

să soluționeze o cerere a reclamanților, de natură administrativă, și că nu se

poate reține existența unui litigiu de natura contenciosului administrativ, cu

atât mai mult cu cât pretențiile își au izvorul într-un drept de proprietate

transformat într-un drept la despăgubiri.

Curtea a apreciat că

cea de-a doua excepție ce trebuie examinată este cea a admisibilității cererii

de obligare a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la

despăgubiri.

Cu privire la această

excepție Curtea a considerat-o întemeiată, deoarece prin Legea nr. 247/2005,

Titlu VII, s-a stabilit o procedură specială de acordare a dreptului la

despăgubiri, procedura care nu a fost încă epuizată.

Susținerea

intimaților-reclamanți în sensul că modalitatea de acordare a despăgubirilor

prevăzute de Titlu VII din Legea nr. 247/2005 ar fi ineficientă și iluzorie nu

a fost primită, cu motivarea că, în prezent, exista deja soluționate o parte

din dosarele aflate pe rolul Comisiei Centrale de Acordare a Despăgubirilor.

Faptul că prin O.U.G.

nr. 62/2010 s-a dispus suspendarea timp de 2 ani a emiterii de titluri de plată

prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu înseamnă că despăgubirile ar

fi iluzorii, de vreme ce se continua acordarea de acțiuni care pot fi

valorificate pe piața de capital.

Curtea a apreciat că

atâta timp cât exista o procedură care trebuie urmată pentru obținerea de

despăgubiri nu se poate invoca o altă cale de obținere a despăgubirilor și

printr-o altă formă decât cele reglementate de lege.

Pentru aceste

considerente, instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii de a

solicita despăgubiri direct instanței de judecată și, pe cale de consecință, a

admis apelul, în temeiul art. 296 C. proc. civ., și a respins acțiunea ca

inadmisibilă.

Excepția lipsei

calității procesual pasive nu a mai fost examinată, reținându-se că accesul

reclamanților la instanța pentru obținerea de despăgubiri este limitat de

parcurgerea mai întâi a procedurii în fața Comisiei Centrale de Acordare a

Despăgubirilor.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții P.L. și P.C., care, indicând art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ., au arătat următoarele:

Instanța de apel a

interpretat greșit natura cererii introductive de instanța, iar prin soluția

pronunțată a îngrădit dreptul de acces la un tribunal garantat de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În procedura de

aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv a Legii nr. 247/2005, în absența unor

prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor

reparatorii poate apărea conflictul între norma internă și dispozițiile art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20

alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenția ratificată

prin Legea nr. 30/1994.

Reclamanții au

invocat ca temei juridic al acțiunii încălcarea prevederilor art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenției, care garantează dreptul de proprietate al

unui cetățean al statelor semnatare, ceea ce înseamnă nu doar dreptul la

restituirea unui bun preluat abuziv de autoritățile statale, ci garantează și

orice valoare patrimonială, inclusiv creanțe, la care reclamanții pot pretinde

o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate

de multă vreme imposibil de exercitat.

Instanța de apel avea

obligația de a analiza strict condițiile specifice ale cauzei deduse judecății

fără a se raporta la alte cauze care nu sunt similare, or aceasta s-a limitat

la a enunța principii de bază ale restituirii fără niciun fel de referire la

situația concretă a reclamanților, ceea ce este similar cu neanalizarea cauzei

deduse judecății.

În baza plenitudinii

de competență a judecătorului intern, ca prim judecător al Convenției,

reclamanții au solicitat explicit analiza în concret, asupra cauzei de față, a

caracterului eficient și concret al procedurii asupra dreptului de proprietate

aparținând acestora.

Însă, din acest punct

de vedere, trimiterea automată la procedura instituită de Legea nr. 247/2005,

fără o analiza în concret a eficienței acestei proceduri asupra cauzei,

reprezintă o denegare de dreptate, respectiv încălcarea dreptului de acces la

un tribunal garantat de art. 6 din Convenție.

Respingerea de plano

și automat a cererii privind obligarea Statului român la plata despăgubirilor

bănești, cu motivarea că „judecata cauzei se desfășoară în cadrul procesual

prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/200, procedură ce nu a fost epuizată”

aduce atingere substanței dreptului de acces la instanța (cauza Atanasiu și

alții vs. România - parag. 123) și conduce la încălcarea dreptului garantat de

art. 6 din Convenție, în acest sens fiind și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, care a stabilit că, în situația în care principiul

restituirii proprietății a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea

în ceea ce privește aplicarea acestui principiu, fie că este de sorginte

legislativă, administrativă, fie că ține de punerea în aplicare de către

autorități, este de natură să dea naștere, dacă persistă în timp, unei situații

echivalente cu neîndeplinirea obligației pozitive a statului de a asigura

exercitarea efectiva a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție. (Broniovski contra Poloniei; Păduraru contra

României, Străin și alții contra României; Porteanu contra României, Radu

contra României).

În plus, nici Legea

nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005, care o modifică, nu au luat în calcul

prejudiciul suferit din cauza lipsei prelungite a despăgubiri persoanelor care

au fost private de bunurile lor, încălcându-se, astfel, caracterul previzibil

al aplicării procedurilor de acordare a despăgubirilor; termenul rezonabil de

acordare a despăgubirilor; transparența selectării dosarelor spre evaluare și

soluționare, și respectarea justei proporții între interesul individual și

interesul general.

Trimiterea la

procedurile legii speciale golește practic de conținut dreptul de proprietate

al reclamanților care nu și-l văd valorificat. Dreptul de proprietate (fie el

și drept la despăgubiri) nu există în absența exercițiului prerogativelor

specifice acestuia-exercițiul efectiv al dreptului de proprietate.

De asemenea, s-a

arătat că instanța de apel prin soluția pronunțată a încălcat art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât reclamanții dețin un bun în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Respingerea acțiunii

privind acordarea directă de despăgubiri de către Statul Român și obligarea

apelanților la parcurgerea procedurii speciale de despăgubire, instituită de

Legea nr. 247/2005, Titlu VII, conduce la încălcarea art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenție, deoarece apelanții au „un bun” în sensul Convenției.

S-a arătat, că

soluția instanței de apel refuză aplicarea corectă a textelor legale din

perspectiva dată de dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție - Secțiile Unite, întrucât recurenții-reclamanții, în

calitate de persoane îndreptățite, prin Notificarea înregistrată sub nr. 2409

din 8 august 2001, au revendicat de la Statul Român imobilul, compus din teren

și construcție demolată, situat în București. Sos. V., nr. X, sector 4, actual

sector 3, imobil ce fusese preluat abuziv de autoritățile comuniste. Primăria

municipiului București a soluționat notificarea prin emiterea Dispoziției nr.

10369 din 18 aprilie 2008, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent. Dosarul de despăgubire a fost înregistrat la Secretariatul

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu nr. 43460/CC, în anul

2008, astfel că după 11 ani de la data depunerii notificării și 4 ani de la data

emiterii dispoziției și înregistrării dosarului de despăgubiri la ANRP, dosarul

reclamanților nu a ajuns nici astăzi să fie examinat.

S-a conchis, că

instanța de apel a pronunțat o hotărâre contrară Curții Europene a Drepturilor

Omului, pentru că trebuia să cerceteze, prin raportare la situația specifică,

în ce măsură procedura specială reglementată de Legea nr. 247/2005, Titlu VII,

este una eficientă, în sensul jurisprudenței Curții Europene și în ce măsura

reclamanții au fie un bun actual, fie o speranță legitimă de a dobândi un bun,

în sensul pe care Curtea Europeană l-a dat acestor noțiuni autonome.

Cu privire la

calitatea procesual pasivă a Statului Român, s-a arătat că acesta este

debitorul principal al obligației asumate prin legislația de restituire și că

tot el trebuie obligat direct la plata despăgubirilor imobilelor și terenurile

preluate abuziv, câtă vreme mecanismele puse la dispoziția reclamanților și-au

dovedit ineficiența în ultimii 11 ani. Statul este cel care trebuie să asigure

realizarea efectivă a dreptului la restituirea imobilelor și terenurilor, sau

la acordarea despăgubirilor când restituirea nu mai este posibilă. Statul este

garantul proprietății, potrivit principiilor constituționale și jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, așa încât are calitate procesual pasivă

în prezenta cauză.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., deși reclamanții au indicat ca temei legal al acestora art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele

considerente:

Prin criticile

formulate, reclamanții au arătat că decizia recurată este dată cu încălcarea

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât aceștia au un „bun”

în sensul Convenției și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

întrucât prin trimiterea automată la procedura instituită de Legea nr. 247/2005

li s-a încălcat dreptul de acces la un tribunal.

Potrivit art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție „Orice persoană fizică sau juridică are

dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Conform

jurisprudenței constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea de

„bun” poate cuprinde atât „bunurile existente, cât și valori patrimoniale”,

respectiv creanțele cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel

puțin o „speranță legitimă” de a le vedea concretizate.

Creanța de restituire

de care reclamanții se prevalează constituie un „bun” în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât a fost stabilită în favoarea

acestora în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pe care aceștia au

declanșat-o prin formularea notificării, prin Dispoziția nr. 10369 din 18

aprilie 2008 emisă de Primarul municipiului București.

Instanța de apel nu a

soluționat cauza pe excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea

reclamanților, în consecință, întrucât aceștia nu ar fi titularii unui „bun” în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ci pentru că dreptul

intern reglementează o procedură specială de acordare a măsurilor reparatorii

sub formă de despăgubiri prin Legea nr. 247/2005, Titlul VII, procedură

neepuizată de către reclamanți, care au apelat la dreptul comun, promovând

prezenta acțiune direct împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Cu alte cuvinte, deși

nu a arătat expres, rezultă că instanța de apel a apreciat că acțiunea, pe

dreptul comun, împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție

este inadmisibilă, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant,

iar soluția dată este legală, pentru cele ce urmează.

Prin Decizia în

interesul Legii nr. 33/2008, a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în

revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În prezenta cauză, se

analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de

despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea

specială, fiind evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura

deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.

Astfel, prin decizia

menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus

derogant, concursul dintre legea speciala și legea generală se rezolva în

favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea

specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, aceasta din urma are prioritate.

Prin urmare, câtă

vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții

persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent

constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul

specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau

în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește

concordanța dintre legea specială și Convenția Europeană, se constată că

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor

semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de

cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de

despăgubiri.

Astfel, în Cauza

Păduraru împotriva României s-a reținut ca art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor

contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile

preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu

impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și

coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică

și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de

aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea - fie

legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de

autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a

aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic

adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi

revin.

Or, în această

materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr.

247/2005.

Prin Legea nr.

247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanța Legii nr. 10/2001, în

special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei

îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art.

1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor

consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către

entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu

acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile

prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori

desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza

raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul

de despăgubire.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiza al

instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost

stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Parcurgerea unei

proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanța,

aspect reamintit în Hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții

împotriva României (paragraful 115).

Prin urmare,

exigentele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii

pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv

celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru

restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

De altfel, cauzele

care au antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior Hotărârii-pilot

pronunțate în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din

faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure

despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece Curtea

Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat că soluțiile legislative adoptate

sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul „Proprietatea”, instituit prin Legea

nr. 247/2005, nu este funcțional.

Cu atât mai mult nu

se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului după pronunțarea Hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții

împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de

18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia

măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6

parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în

contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor

consacrate de Convenție.

În hotărârea-pilot,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „statului pârât trebuie să

i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să

garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile

de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare” și că „punerea în

balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor

persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului

juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită,

presupunând intervenția diverselor autorități interne” (paragraful 233).

Pe de altă parte,

chiar dacă, în situația în care exista o decizie sau dispoziție administrativă

ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a

stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui

„bun”, în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de

executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite, în speță, în cadrul

procedurii reglementată de Legea nr. 247/2005.

Or, mecanismul

eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, la care se referă Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria

Atanasiu și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem

eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și

dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

În acest sens, Înalta

Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia nr. 27/2011

pronunțată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., a stabilit că acțiunile în justiție împotriva

Statului român de natura celei pendinte, respectiv întemeiate pe dispozițiile

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, sunt inadmisibile.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca

nefondat recursul declarat de recurenții reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții P.L. și P.C. împotriva Deciziei nr. 734A din 21

septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 septembrie 2012.

Procesat de GGC-LM