ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5797/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1139 din 21 septembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 40596/3/2009 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-au respins excepțiile tardivității întâmpinării și lipsei calității procesual pasive, ca neîntemeiate. S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții P.L. și P.C., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 7.992.850 RON, reprezentând despăgubiri pentru imobilul situat în București. șos. V. nr. X, sector 4, format din teren și construcții demolate. S-a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a dispune în acest sens, în esență, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt și de drept.

Reclamanții sunt beneficiari ai dispozițiilor Legii nr. 10/2001, aceștia notificând autoritățile statului pentru acordarea măsurilor reparatorii cu privire la imobilul situat în București, șos. V. nr. X, sector 4, actual sector 3. Prin Dispoziția nr. 10369 din 18 aprilie 2008, Primăria municipiului București a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în diferența dintre suma încasată și valoarea de piață actualizată, pentru construcția demolată de 600,32 mp și terenul în suprafață de 1.050 mp afectate de elemente de sistematizare și imposibil de restituit. Notificarea a fost soluționată la 7 ani după formularea acesteia, iar dispoziția primarului a fost înaintată la ANRP în scopul achitării despăgubirilor către beneficiari.

Ca urmare a cererilor depuse de reclamanți, A.N.R.P. a răspuns că dosarele transmise se analizează în ordinea înregistrării lor și că până la formularea răspunsului dosarul cuprinzând Dispoziția nr. 10369/2008 nu a fost atribuit unui consilier din cadrul ANRP. Ulterior, la 17 septembrie 2009, reclamanți au revenit cu alte cereri la ANRP pentru a se comunica stadiul în care se află dosarul, cerere la care nu s-a mai primit nici un răspuns. În cauza pendinte, reclamanții au solicitat să fie obligat Statul Român la plata despăgubirilor bănești la care să se adauge o sumă care să reprezinte lipsa de compensație prelungită. S-a mai arătat, că s-a încuviințat efectuarea unei expertize în acord cu dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, expertiză care a fost întocmită de expert M.D.

iar, potrivit concluziilor acesteia, valoarea actuală a imobilului este de 7.992.850 RON. Referitor la excepția tardivității depunerii întâmpinării, s-a arătat că aceasta a fost depusă la al doilea termen de judecată, dar dispozițiile procedurale nu reglementează decăderea pârâtului de a formula apărări și deci este neîntemeiată. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive, s-a arătat că dispozițiile art. 12 din Legea nr. 213/1998 sunt incidente în cauză și deci Statul reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesual pasivă, pe de o parte, iar, pe de altă parte, Statul trebuie să asigure realizarea efectivă a dreptului la restituirea imobilelor ori a plății despăgubirilor reglementate de Legea nr. 10/2001.

Pe fond, s-a reținut că acțiunea este întemeiată pentru următoarele considerente: Reclamanții au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, notificarea lor fiind soluționată după circa 7 ani, în anul 2008, când dispoziția primarului a fost înaintată Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, după aproximativ un an, iar, conform răspunsului ANRP, dosarul încă nu a fost repartizat unui consilier pentru soluționare. Referindu-se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța a reținut că este notoriu faptul că Fondul Proprietatea nu funcționează efectiv pentru a se asigura persoanelor îndreptățite accesul efectiv la măsurile reparatorii. S-a mai reținut, că, deși prin lege au fost reglementate termene scurte de parcurgere a procedurilor, autoritățile statului nu și-au îndeplinit obligațiile derivate din lege, deși s-au scurs mulți ani de la data apariției actului normativ de reparație.

De asemenea, s-a reținut că, deși reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, aceștia nu se pot bucura efectiv de o despăgubire, deși statul are obligația de a asigura și de a acorda o despăgubire reprezentând valoarea actuală a imobilului, calculată la nivelul standardelor internaționale de evaluare, conform art. 10 din Legea nr. 10/2001. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 734A din 21 septembrie 2011, a admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Sentinței civile nr. 1139 din 21 septembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 40596/3/2009 de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți P.L.

și P.C.; a schimbat sentința apelată în sensul că a respins acțiunea ca inadmisibilă și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate, referitoare la excepțiile tardivității și lipsei calității procesuale pasive, reținând următoarele; Sub aspectul criticii privind necompetența secției civile a Tribunalului București, excepția nu a fost primită, reținându-se că nu se află în ipoteza emiterii unui act administrativ ori nesoluționării în termenul legal al unei cereri, așa cum se prevede în art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, deoarece statul nu a emis un act administrativ și nici nu este ținut personal să soluționeze o cerere a reclamanților, de natură administrativă, și că nu se poate reține existența unui litigiu de natura contenciosului administrativ, cu atât mai mult cu cât pretențiile își au izvorul într-un drept de proprietate transformat într-un drept la despăgubiri.

Curtea a apreciat că cea de-a doua excepție ce trebuie examinată este cea a admisibilității cererii de obligare a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la despăgubiri. Cu privire la această excepție Curtea a considerat-o întemeiată, deoarece prin Legea nr. 247/2005, Titlu VII, s-a stabilit o procedură specială de acordare a dreptului la despăgubiri, procedura care nu a fost încă epuizată. Susținerea intimaților-reclamanți în sensul că modalitatea de acordare a despăgubirilor prevăzute de Titlu VII din Legea nr. 247/2005 ar fi ineficientă și iluzorie nu a fost primită, cu motivarea că, în prezent, exista deja soluționate o parte din dosarele aflate pe rolul Comisiei Centrale de Acordare a Despăgubirilor.

Faptul că prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a dispus suspendarea timp de 2 ani a emiterii de titluri de plată prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu înseamnă că despăgubirile ar fi iluzorii, de vreme ce se continua acordarea de acțiuni care pot fi valorificate pe piața de capital. Curtea a apreciat că atâta timp cât exista o procedură care trebuie urmată pentru obținerea de despăgubiri nu se poate invoca o altă cale de obținere a despăgubirilor și printr-o altă formă decât cele reglementate de lege. Pentru aceste considerente, instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii de a solicita despăgubiri direct instanței de judecată și, pe cale de consecință, a admis apelul, în temeiul art. 296 C. proc.

civ., și a respins acțiunea ca inadmisibilă. Excepția lipsei calității procesual pasive nu a mai fost examinată, reținându-se că accesul reclamanților la instanța pentru obținerea de despăgubiri este limitat de parcurgerea mai întâi a procedurii în fața Comisiei Centrale de Acordare a Despăgubirilor. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții P.L. și P.C., care, indicând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., au arătat următoarele: Instanța de apel a interpretat greșit natura cererii introductive de instanța, iar prin soluția pronunțată a îngrădit dreptul de acces la un tribunal garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv a Legii nr. 247/2005, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii poate apărea conflictul între norma internă și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenția ratificată prin Legea nr. 30/1994. Reclamanții au invocat ca temei juridic al acțiunii încălcarea prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenției, care garantează dreptul de proprietate al unui cetățean al statelor semnatare, ceea ce înseamnă nu doar dreptul la restituirea unui bun preluat abuziv de autoritățile statale, ci garantează și orice valoare patrimonială, inclusiv creanțe, la care reclamanții pot pretinde o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat.

Instanța de apel avea obligația de a analiza strict condițiile specifice ale cauzei deduse judecății fără a se raporta la alte cauze care nu sunt similare, or aceasta s-a limitat la a enunța principii de bază ale restituirii fără niciun fel de referire la situația concretă a reclamanților, ceea ce este similar cu neanalizarea cauzei deduse judecății. În baza plenitudinii de competență a judecătorului intern, ca prim judecător al Convenției, reclamanții au solicitat explicit analiza în concret, asupra cauzei de față, a caracterului eficient și concret al procedurii asupra dreptului de proprietate aparținând acestora. Însă, din acest punct de vedere, trimiterea automată la procedura instituită de Legea nr. 247/2005, fără o analiza în concret a eficienței acestei proceduri asupra cauzei, reprezintă o denegare de dreptate, respectiv încălcarea dreptului de acces la un tribunal garantat de art. 6 din Convenție.

Respingerea de plano și automat a cererii privind obligarea Statului român la plata despăgubirilor bănești, cu motivarea că „judecata cauzei se desfășoară în cadrul procesual prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/200, procedură ce nu a fost epuizată” aduce atingere substanței dreptului de acces la instanța (cauza Atanasiu și alții vs. România - parag.

123) și conduce la încălcarea dreptului garantat de art. 6 din Convenție, în acest sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că, în situația în care principiul restituirii proprietății a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea în ceea ce privește aplicarea acestui principiu, fie că este de sorginte legislativă, administrativă, fie că ține de punerea în aplicare de către autorități, este de natură să dea naștere, dacă persistă în timp, unei situații echivalente cu neîndeplinirea obligației pozitive a statului de a asigura exercitarea efectiva a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. (Broniovski contra Poloniei; Păduraru contra României, Străin și alții contra României; Porteanu contra României, Radu contra României).

În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005, care o modifică, nu au luat în calcul prejudiciul suferit din cauza lipsei prelungite a despăgubiri persoanelor care au fost private de bunurile lor, încălcându-se, astfel, caracterul previzibil al aplicării procedurilor de acordare a despăgubirilor; termenul rezonabil de acordare a despăgubirilor; transparența selectării dosarelor spre evaluare și soluționare, și respectarea justei proporții între interesul individual și interesul general. Trimiterea la procedurile legii speciale golește practic de conținut dreptul de proprietate al reclamanților care nu și-l văd valorificat. Dreptul de proprietate (fie el și drept la despăgubiri) nu există în absența exercițiului prerogativelor specifice acestuia-exercițiul efectiv al dreptului de proprietate.

De asemenea, s-a arătat că instanța de apel prin soluția pronunțată a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât reclamanții dețin un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Respingerea acțiunii privind acordarea directă de despăgubiri de către Statul Român și obligarea apelanților la parcurgerea procedurii speciale de despăgubire, instituită de Legea nr. 247/2005, Titlu VII, conduce la încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, deoarece apelanții au „un bun” în sensul Convenției.

S-a arătat, că soluția instanței de apel refuză aplicarea corectă a textelor legale din perspectiva dată de dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, întrucât recurenții-reclamanții, în calitate de persoane îndreptățite, prin Notificarea înregistrată sub nr. 2409 din 8 august 2001, au revendicat de la Statul Român imobilul, compus din teren și construcție demolată, situat în București. Sos. V., nr. X, sector 4, actual sector 3, imobil ce fusese preluat abuziv de autoritățile comuniste. Primăria municipiului București a soluționat notificarea prin emiterea Dispoziției nr. 10369 din 18 aprilie 2008, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Dosarul de despăgubire a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu nr. 43460/CC, în anul 2008, astfel că după 11 ani de la data depunerii notificării și 4 ani de la data emiterii dispoziției și înregistrării dosarului de despăgubiri la ANRP, dosarul reclamanților nu a ajuns nici astăzi să fie examinat. S-a conchis, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre contrară Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru că trebuia să cerceteze, prin raportare la situația specifică, în ce măsură procedura specială reglementată de Legea nr. 247/2005, Titlu VII, este una eficientă, în sensul jurisprudenței Curții Europene și în ce măsura reclamanții au fie un bun actual, fie o speranță legitimă de a dobândi un bun, în sensul pe care Curtea Europeană l-a dat acestor noțiuni autonome.

Cu privire la calitatea procesual pasivă a Statului Român, s-a arătat că acesta este debitorul principal al obligației asumate prin legislația de restituire și că tot el trebuie obligat direct la plata despăgubirilor imobilelor și terenurile preluate abuziv, câtă vreme mecanismele puse la dispoziția reclamanților și-au dovedit ineficiența în ultimii 11 ani. Statul este cel care trebuie să asigure realizarea efectivă a dreptului la restituirea imobilelor și terenurilor, sau la acordarea despăgubirilor când restituirea nu mai este posibilă. Statul este garantul proprietății, potrivit principiilor constituționale și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, așa încât are calitate procesual pasivă în prezenta cauză.

Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deși reclamanții au indicat ca temei legal al acestora art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Prin criticile formulate, reclamanții au arătat că decizia recurată este dată cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât aceștia au un „bun” în sensul Convenției și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât prin trimiterea automată la procedura instituită de Legea nr. 247/2005 li s-a încălcat dreptul de acces la un tribunal. Potrivit art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”. Conform jurisprudenței constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea de „bun” poate cuprinde atât „bunurile existente, cât și valori patrimoniale”, respectiv creanțele cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a le vedea concretizate. Creanța de restituire de care reclamanții se prevalează constituie un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât a fost stabilită în favoarea acestora în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pe care aceștia au declanșat-o prin formularea notificării, prin Dispoziția nr. 10369 din 18 aprilie 2008 emisă de Primarul municipiului București.

Instanța de apel nu a soluționat cauza pe excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea reclamanților, în consecință, întrucât aceștia nu ar fi titularii unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ci pentru că dreptul intern reglementează o procedură specială de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri prin Legea nr. 247/2005, Titlul VII, procedură neepuizată de către reclamanți, care au apelat la dreptul comun, promovând prezenta acțiune direct împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Cu alte cuvinte, deși nu a arătat expres, rezultă că instanța de apel a apreciat că acțiunea, pe dreptul comun, împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție este inadmisibilă, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant, iar soluția dată este legală, pentru cele ce urmează.

Prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În prezenta cauză, se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială, fiind evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.

Astfel, prin decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea speciala și legea generală se rezolva în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate. Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția Europeană, se constată că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reținut ca art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin. Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanța Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiza al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanța, aspect reamintit în Hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (paragraful 115). Prin urmare, exigentele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

De altfel, cauzele care au antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior Hotărârii-pilot pronunțate în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul „Proprietatea”, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului după pronunțarea Hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

În hotărârea-pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare” și că „punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne” (paragraful 233). Pe de altă parte, chiar dacă, în situația în care exista o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui „bun”, în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite, în speță, în cadrul procedurii reglementată de Legea nr. 247/2005.

Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia nr. 27/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., a stabilit că acțiunile în justiție împotriva Statului român de natura celei pendinte, respectiv întemeiate pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sunt inadmisibile.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții P.L. și P.C. împotriva Deciziei nr. 734A din 21 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2012. Procesat de GGC-LM