ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1040/2013

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Buzău reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva prin Direcția Silvică

Vrancea a chemat în judecată pârâtul N.M., solicitând obligarea acestuia la

plata sumei de 61.033 RON, cu titlu de prejudiciu cauzat patrimoniului unității

prin îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu. În motivarea cererii

sale, reclamanta a arătat că pârâtul, în calitate de pădurar în cadrul Ocolului

Silvic Dumitrești, avea obligația să asigure paza și gestionarea stocului de

masă lemnoasă. Cererea a fost formulată invocându-se dispozițiile art. 269 C.

mun. și O.U.G. nr. 59/2000.

Tribunalul Buzău,

prin Sentința civilă nr. 1369 din 17 octombrie 2012, a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, reținând că, potrivit

dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. mun. conflictele de muncă se soluționează

de instanța pe raza căreia are sediul reclamanta.

La rândul său,

Tribunalul Vrancea, prin Sentința civilă nr. 905 din 27 noiembrie 2012, a

declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Buzău, reținând că

prezentul litigiu nu se soluționează de jurisdicția muncii prevăzută de art.

269 C. mun., ci de instanțele de contencios administrativ. În ceea ce privește

competența teritorială, art. 10 din Legea nr. 554/2004, reclamantul are dreptul

de opțiune între instanța de la domiciliul său sau de la domiciliul pârâtului,

or, în speță, reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului și

trebuie respectată voința reclamantei.

Ivindu-se conflictul

negativ de competență, în raport de dispozițiile art. 21 și 22 alin. (3) C.

proc. civ. a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție.

Asupra conflictului

negativ de competență ivit, Înalta Curte de Casație și Justiție reține

următoarele:

Acțiunea introductivă

privește răspunderea patrimonială a reclamantului N.M., pădurar în cadrul

Direcției Silvice Vrancea, pentru prejudiciul cauzat instituției prin

neîndeplinirea corespunzătoare a atribuțiunilor de serviciu.

Legea specială

aplicabilă în materie, respectiv O.U.G. nr. 59 din 26 mai 2000, privind

statutul personalului silvic, prevede expres la art. 58 alin. (1), că acest

personal - indiferent dacă este personal contractual sau funcționari publici -

intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 188/1999 privind statutul

funcționarilor publici, în măsura în care această ordonanță nu dispune altfel.

Acest act normativ nu cuprinde dispoziții exprese referitoare la răspunderea

personalului silvic pentru pagubele aduse unităților din subordinea Regiei

Naționale a Pădurilor, ca urmare a neexercitării sau exercitării

necorespunzătoare a îndatoririlor de serviciu, însă ulterior, printr-un nou act

normativ, respectiv O.U.G. nr. 85 din 08 noiembrie 2006, privind stabilirea

modalităților de evaluare a pagubelor produse vegetației forestiere din păduri

și din afara acestora, s-a reglementat expres prin art. 6 alin. (1) răspunderea

patrimonială în conformitate cu cap. III al titlului XI din Legea nr. 53/2003

privind Codul Muncii, pentru pagubele produse pe suprafețe de pădure pe care

salariatul le are în pază, constatate și evaluate în condițiile acestei

ordonanțe. Potrivit art. 270 alin. (1) C. mun., salariații răspund patrimonial

în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru

pagubele materiale produse angajatorului, din vina și în legătură cu munca lor.

În ceea ce privește modul de recuperare a pagubei produse de salariat, art. 164

alin. (2) C. mun. prevede că reținerile cu titlu de daune cauzate

angajatorului, nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă,

lichidă și exigibilă și a fost constatată ca atare printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă. Astfel, în cazul în care salariatul

nu înțelege să achite de bunăvoie prejudiciul, angajatorul va trebui să

promoveze o acțiune în realizare pentru repararea prejudiciului și să obțină o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă în acest sens. Prin urmare,

răspunderea patrimonială în dreptul muncii are ca temei contractul individual

de muncă și se întemeiază pe normele și principiile răspunderii civile

contractuale.

În consecință,

pârâtul în speță, fiind salariat și neînțelegând să achite de bunăvoie

reclamantei prejudiciul cauzat din vina sa și în legătură cu munca sa,

constatarea și recuperarea acestuia, conform dispozițiilor legale mai sus

arătate, se face prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Referitor la

competenta materială de soluționare a cauzei, se reține că în legătură cu

litigiile privind sancțiunile disciplinare aplicate personalului silvic, O.U.G.

nr. 59 din 26 mai 2000, prin art. 52, a prevăzut competența instanțelor de

contencios administrativ de a soluționa plângerile pe care cei nemulțumiți le

pot face împotriva hotărârilor consiliului de disciplină. Legiuitorul, în

această situație, nu a făcut distincție între personalul contractual și

funcționarii publici care formează personalul silvic din cadrul structurilor

R.N.P. Romsilva, însă nu a arătat expres, în cazul litigiilor care privesc

răspunderea patrimonială a salariatului pentru pagubele aduse unității, care

este instanța competentă material să le soluționeze. Cum însă, atât sancțiunile

disciplinare, cât și răspunderea patrimonială se întemeiază pe raporturile de

muncă sau de serviciu ale personalului silvic și privesc activitatea

desfășurată de acesta în cadrul unității, se impune pentru identitate de

rațiune, ca și litigiile de genul celui de față să fie soluționate de aceeași

instanță.

În sprijinul acestei

soluții trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 114 C. silvic în care se

arată că personalul silvic, în exercitarea atribuțiunilor de serviciu privind

paza fondului forestier, este asimilat personalului care îndeplinește funcții

ce implică exercițiul autorității publice, precum și faptul că angajatorul este

o autoritate publică în sensul prevăzut de art. 2 lit. b) din Legea nr.

554/2004 a contenciosului administrativ, aspecte care atrag de asemenea

competenta instanțelor de contencios administrativ în soluționarea litigiilor

care privesc acest personal.

Cum, în speță,

reclamanta și-a manifestat opțiunea, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (3)

din Legea nr. 554/2004, și a depus cererea pe rolul Tribunalului Buzău, acesta

este competent să soluționeze cauza.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 februarie 2013.

Procesat

de GGC - NN