ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4494/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4494/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

de față, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, prin decizia civilă nr. 414/A din 28 septembrie 2012, a admis cererile

de apel formulate de pârâții Agenția Domeniilor Statului și Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B., împotriva sentinței civile nr.

497 din 12 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul București prin Primarul

General, Primăria Sector 1 prin Primar și Stațiunea de Cercetare Dezvoltare

pentru Pomicultură Băneasa.

S-a schimbat în

totalitate sentința, în sensul că s-a respins ca neîntemeiată, în totalitate,

cererea formulată de reclamanții M.D., M.G., M.T., R.P., S.I. și de

intervenienții D.F. și I.P. în contradictoriu cu pârâții Agenția Domeniilor

Statului, Municipiul București prin Primarul General, Primăria Sector 1 prin

Primar, Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa,

Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor.

S-au respins, ca

nefondate, cererile de apel formulate de reclamanții S.I., M.D., M.G., M.T., R.P.,

M.I. și intervenienții I.P. și D.F. împotriva aceleiași sentințe civile.

La pronunțarea

acestei hotărâri, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 09 martie 1997,

reclamanții S.I., M.D., M.T., M.G., R.P. și M.I., apoi intervenienții în

interes propriu I.P. și D.F. prin cererea înregistrată la data de 18 aprilie 2007,

au chemat în judecată pe pârâții Agenția Domeniilor Statului, Municipiul

București, Primăria Sector 1 București, Ministerul Finanțelor Publice, Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Stațiunea de Cercetare -

Dezvoltare, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligată

pârâta Agenția Domeniilor Statului să le lase reclamanților și intervenienților

în deplină proprietate și posesie o suprafață de teren de 4000 mp situată în

intravilanul Municipiului București (cu motivarea că Statul nu are un titlu de

proprietate) și să se constate nulitatea absolută a actului de schimb încheiat

între autorul reclamanților și fostul Minister al Agriculturii și Silviculturii

(cu motivarea că actul în baza căreia a fost încheiat, respectiv decretul nr.

151/1950, a fost ilegal).

Prin sentința civilă

nr. 494/2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis, în parte, cererea

reclamanților și a constatat nulitatea actului de schimb, reținând că decretul nr.

151/1950 în baza căruia a fost încheiat actul de schimb de terenuri a fost neconstituțional,

deoarece a urmărit comasarea terenurilor fără a ține cont de interesul proprietarilor

și de voința acestora și fără a acorda o dreaptă despăgubire.

Prin decizia civilă

nr. 98 din 10 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

desființat sentința menționată și a trimis cauza spre rejudecare, cu motivarea că

instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de revendicare a terenului în litigiu.

Decizia Curții de Apel

București a fost casată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță de apel, prin decizia nr. 4077/2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, care a reținut că, prin admiterea apelului declarat de intervenienți,

acestora li s-a creat o situație mai grea în propria cale de atac, în condițiile

în care ei erau beneficiarii unei dispoziții favorabile, prin care instanța de fond

constatase nulitatea contractului de schimb și în care instanța nu a arătat considerentele

pentru care a dispus casarea totală a sentinței.

Rejudecând cauza, Curtea

de Apel București a pronunțat decizia civilă nr. 395/2011 prin care a admis apelurile

declarate de Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Domeniilor Statului și a schimbat

în parte sentința, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiate. De asemenea,

a respins ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți și intervenienți, reținâmdu-se

că decretul nr. 151/1950 în baza căruia a fost încheiat contractul de schimb și

a cărui nulitate se solicită a fost constituțional, iar actul de schimb de terenuri

este valabil încheiat.

Prin decizia civilă nr.

2247 din 27 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat decizia pronunțată

de Curtea de Apel București și a trimis cauza spre rejudecare, cu motivarea că instanța

de apel trebuia să soluționeze cauza din perspectiva comparării titlurilor opuse

de părți, dând preferință titlului mai bine caracterizat.

În rejudecarea cauzei,

s-au constat următoarele:

Apelantele pârâte nu au

formulat critici directe împotriva dispoziției instanței de fond prin care a fost

constată nelegalitatea decretului nr. 151/1950, însă acestea sunt implicite în apelul

declarat de Ministerul Finanțelor, deoarece acesta a precizat că, chiar dacă s-ar

reține ideea că decretul nr. 151/1950 ar fi considerat abuziv, actul de schimb reprezintă

voința părților, fiind respectate condițiile de fond și formă cerute de legea civilă

pentru actele translative de proprietate asupra terenurilor.

Critica formulată de Ministerul

Finanțelor este ambiguă, deoarece neconstituționalitatea decretului nr. 151/1950

atrage nulitatea absolută a actului de schimb, indiferent de respectarea condițiilor

de fond și de formă ale contractului în sine - este de conceput, din punct de vedere

juridic, existența unui contract legal încheiat în baza unei legi neconstituționale,

fiind aplicabil principiul quod nullum est nullum producit effectum. De altfel,

și instanța de fond a raționat în același mod, întrucât reținând neconstituționalitatea

decretului nr. 151/1950 nici nu a mai verificat dacă actul de schimb a fost încheiat

cu respectarea condițiilor de fond și de formă, considerând astfel inutilă verificarea

condițiilor interne ale actului în raport de constatarea neconstituționalității

decretului nr. 151/1950 în baza căruia a fost încheiat.

De aceea, având în vedere

motivarea sentinței, apelantul Ministerul Finanțelor a formulat o critică ce nu

poate produce nici un efect, deoarece s-a referit la condițiile de fond și de formă

ale actului de schimb (neanalizate de instanța de fond) acceptând implicit constatarea

nelegalității decretului nr. 151/1950, deși singurul motiv pentru anularea actului

de schimb a fost constatarea nelegalității decretului nr. 151/1950 - așa cum rezultă

din sentință, fără nici un echivoc, neconstituționalitatea decretului nr. 151/1950

face inutilă discutarea altor aspecte privind actul de schimb, care, în condițiile

neconstituționalității menționate, ar fi lovit de nulitate în mod necondiționat.

Dar, pentru a da un efect

criticii formulate de Ministerul Finanțelor, instanța a analizat inclusiv constituționalitatea

decretului nr. 151/1950, iar pentru a califica astfel critica formulată a avut în

vedere atât dispozițiile art. 84 C. proc. civ., principiul voinței reale a părții

ce rezultă din întregul act și principiul în baza căruia orice act trebuie analizat

în sensul în care poate produce un efect și nu în sensul în care nu ar produce nici

un efect, deoarece, dacă instanța ar considera că Ministerul Finanțelor nu a criticat

nici chiar implicit dispoziția instanței de fond de constatare a neconstituționalității

decretului nr. 151/1950, celelalte critici ar trebui respinse fără nicio altă analiză,

simpla constatare a neconstituționalității conducând la nulitatea actului.

De aceea, instanța s-a

considerat învestită implicit și sub acest aspect, pentru a da un efect criticilor,

în ansamblu.

Având în vedere atât cererile

părților reclamante, cât și deciziile de casare, instanța a constatat că este învestită

cu o acțiune în revendicare de drept comun, în care este necesară compararea titlurilor

de proprietate ale părților din proces, în baza art. 480-481 C. civ.

În acest context, atât

Ministerul Finanțelor Publice, cât și Agenția Domeniilor Statului au calitate procesuală,

deoarece Agenția Domeniilor Statului se află în posesia bunului, iar Ministerul

Finanțelor, în calitate de reprezentant al Statului, introdus în judecată de intervenienți,

este chemat să se apere asupra legalității și constituționalității unui act emis

de legiuitor, decretul nr. 151/1950. Astfel, criticile din ambele apeluri ale pârâților

privind lipsa calității procesuale au fost respinse.

Pe fondul cererilor părților,

instanța a constatat că decretul nr. 151/1950 este constituțional în raport de

art. 6 din Legea nr. 213/1998, întrucât:

Constituția din anul 1948

prevedea în art. 8 protecția proprietății particulare, iar decretul nu a încălcat

dispoziția constituțională, ci chiar i-a dat eficiență, întrucât terenul proprietatea

autorilor reclamanților nu a fost confiscat sau naționalizat, ci a fost recunoscut

ca valoare juridică și a constituit, în virtutea acestei recunoașteri, obiect al

unui contract de schimb încheiat chiar cu autoritățile de la acea vreme. În același

timp, Constituția din anul 1948 prevedea încurajarea cooperației sătești și crearea

de „întreprinderi agricole” pentru „a stimula ridicarea agriculturii”, iar decretul

a concretizat chiar acest proces, prin „comasarea de terenuri” și pentru eliminarea

„proprietății parcelare fărâmițate” și „asigurarea condițiunilor cele mai prielnice

pentru întovărășirile agricole”.

În aceste condiții, decretul

nr. 151/1950 nu doar că nu a încălcat dispozițiile Constituției din anul 1948, ci

chiar s-a aflat în deplină concordanță cu aceasta.

Nu s-a analizat neconcordanța

invocată de reclamanți dintre dispozițiile decretului nr. 151/1950 și C. civ. din

acea perioadă, cu motivarea că aceștia nu au invocat dispozițiile neconcordante,

care să poată fi cercetate.

Nerespectarea art. 5 din

decretul nr. 151/1950, privind diferența suprafețelor de teren schimbate, nu poate

constitui motiv de nulitate a actului, în condițiile în care schimbul a fost ratificat

de autorul reclamanților în fața autorității locale și a notarului public, fapt

care nu poate fi interpretat decât sub forma unui acord al celor doi proprietari

pentru suprafețele schimbate. Semnând actul, fostul proprietar a achiesat la prevederile

sale și, consfințind voința părților în aplicarea unui text legal, acesta nu poate

fi apreciat altfel decât valabil.

Actul ar fi fost considerat

valabil încheiat, potrivit art. 7 din decretul nr. 151/1950, chiar și în lipsa semnăturii

autorului reclamanților și al intervenienților, dar numai într-o atare situație

s-ar fi putut accepta nulitatea prin vădita înfrângere a voinței unuia dintre proprietarii

coschimbași.

În condițiile menționate,

în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, s-a constat că decretul nr. 151/1950 a fost

constituțional și a respectat tratatele internaționale la care România era parte

la data faptelor, deoarece în schimbul terenului dat în schimb, autorul reclamantelor

a primit un teren echivalent, fiind pe deplin despăgubit cu acesta, în lipsa oricăror

obiecțiuni pe care le-ar fi putut face, chiar în baza decretului nr. 151/1950 -

lipsă de obiecțiuni ce conduce instanța la convingerea că terenul dat în schimb

a fost de aceeași valoare, în echivalent acceptabil, chiar dacă suprafața primită

în schimb a fost mai mică, deoarece actul normativ în baza căruia a fost încheiat

actul de schimb a recomandat, și nu a impus, schimbul asupra unor terenuri egale.

Este evident că într-un contract de schimb nu suprafața terenurilor, ci valoarea

lor echivalentă este importantă, iar acest aspect esențial a fost respectat, în

limite legale, de vreme ce a fost consimțit, fără nicio obiecție, de autorul reclamanților.

Instanța a constatat în

baza acestor considerente că, în baza unui decret constituțional, autorul reclamanților

a cedat o suprafață de teren în favoarea statului, în schimbul unei suprafețe de

teren echivalente, pe care a primit-o în schimb, iar contractul de schimb a fost

legal încheiat, cu respectarea tuturor condițiilor de fond și formă, ceea ce rezultă

din compararea contractului (dosar fond) cu condițiile impuse de decretul nr. 151/1950,

în baza căruia a fost încheiat.

De aceea, titlul de proprietate

asupra terenului revendicat de reclamanți și de intervenienți aparține statului,

iar reclamanții și intervenienții nu justifică în prezent nici un titlu de proprietate

asupra acestuia, ceea ce impune respingerea acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată,

ca urmare a respingerii, ca neîntemeiate a tuturor celorlalte capete de cerere.

Față de cele menționate,

instanța a admis apelurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice și Agenția

Domeniilor Statului și a schimbt sentința, în sensul că a respins în totalitate

cererea formulată de reclamanți și de intervenienți.

Pentru aceleași motive

au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanți și de intervenienți.

Având în vedere că s-a

pronunțat în integralitate asupra fondului cauzei, instanța a considerat inutilă

pronunțarea asupra unor aspecte legate de calitatea procesuală a pârâților sau asupra

unor aspecte de admisibilitate a cererii, considerate depășite, prin analizarea

fondului cauzei. Este evident că s-a considerat cererea ca fiind admisibilă, în

totalitatea ei și, de asemenea, că toate părțile din proces au calitate procesuală,

cel puțin pentru un capăt de cerere dintre cele patru formulate de reclamanți, și

nu s-a considerat relevantă pentru prezenta cauză detalierea asupra calității procesuale

a părților cu privire la fiecare capăt de cerere în parte, dată fiind soluția asupra

fondului cauzei. De asemenea, tehnica de redactare a dispozitivului sentinței atacate

face imposibilă modificarea parțială, fără riscul de a trimite în ambiguitate întreaga

hotărâre pronunțată, astfel că a optat pentru clarificarea soluției, în sensul rezultat

din dispozitivul deciziei.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții și intervenienții.

A. Reclamanții M.D., M.G.

și M.T. au criticat decizia pentru următoarele motive:

a.1. Instanța a acordat

ceea ce nu s-a cerut, cu aplicarea art. 304 pct. 6 C. proc.civ.

Dispozițiile art. 84 C.

proc. civ. se referă la posibilitatea recalificării cererii care a fost greșit denumită

de parte, prin interpretarea termenilor în care a fost redactată aceasta - ipoteză

care nu poate fi reținută în cauză în condițiile în care cererea formulată de acest

pârât a fost intitulată apel.

Argumentul referitor la

voința reală a părții ce rezultă din întregul act este inadmisibil având în vedere

prevederile C. proc. civ., care stabilesc limitele devoluțiunii și obligația motivării

apelului până la prima zi de înfățișare. Astfel, numai în cazul în care apelul nu

se motivează instanța se poate considera învestită să analizeze pe fond cauza sub

toate aspectele. În cazul în care cererea de apel cuprinde motivele de fapt și de

drept pe care se sprijină, instanța de judecată nu poate să lărgească cadrul procesual

în temeiul așa-zisei „voințe reale a părții", mai ales când aceasta extindere

este făcută fără a fi pusă în discuția pârtilor.

Oricum, intenția pârâtului

a fost de a critica faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra condițiilor

de fond și de formă ale actului de schimb, chiar dacă a considerat că decretul nr.

151/1950 nu era în concordanță cu prevederile constituționale în vigoare în acea

perioadă - considerând acest act ca fiind unul de sine stătător, ipoteză pe care

instanța de apel nu a luat-o în considerare (deși era exprimată expres în motivarea

apelului).

Ambele apelante-pârâte

nu au criticat soluția instanței de fond cu privire la nelegalitatea decretului

nr. 151/1950, aspect care a fost însă identificat de instanța de apel și analizat

în favoarea acestora, fiind lipsiți astfel de posibilitatea de a combate o nouă

critică a hotărârii de fond care a fost adăugată de instanța de apel.

Instanța a reținut eronat

că dacă ar fi judecat, în mod legal, raportat la limitele devoluțiunii fixate prin

cererea de apel, aceasta n-ar fi produs niciun efect. Din contră, efectul ar fi

fost analiza susținerilor apelanților-intimați coroborate cu considerentele instanței

de fond intrate în puterea lucrului judecat și respingerea apelurilor ca nefondate,

urmată de analiza apelurilor recurenților.

a.2. Instanța de apel

a schimbat în tot hotărârea, deși criticile formulate de părți nu vizau toate soluțiile

cuprinse în dispozitivul instanței de fond.

Prin schimbarea în tot

a hotărârii s-au desființat soluțiile asupra excepțiilor invocate și soluționate

de către instanța de fond, excepții ce au rămas astfel nesoluționate. Prin considerente

instanța de apel a considerat că nu mai este necesar să se pronunțe cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților față de faptul că s-a pronunțat

în totalitate asupra fondului.

Hotărârea nu cuprinde

astfel motivele pentru care a fost schimbată soluția de respingere a excepției lipsei

calității procesuale active (hotărârea fiind din aceasta perspectivă nemotivată);

aceasta este dată cu încălcarea art. 137 C.proc.civ, întrucât excepțiile se soluționează

înainte sau cel mai târziu odată cu fondul, și a art. 166 și art. 295 alin. (1)

același cod, întrucât nu au fost formulate motive de apel cu privire la soluția

de respingere a excepției lipsei calității procesuale active, astfel că acesta a

intrat în puterea lucrului judecat - instanța de apel depășind astfel limitele cu

care a fost învestită și schimbând soluția cu privire la aceasta excepție.

a.3. Hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii, cu aplicarea art. 304 pct. 9 C. proc.civ.

S-au aplicat greșit dispozițiilor

art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, care stabilește două cerințe pentru

valabilitatea titlului - la preluare să fi fost respectate dispozițiile constituționale,

tratatele internaționale la care România este parte și legile în vigoare, iar preluarea

să nu fi fost realizată prin vicierea consimțământului.

Lipsa validității contractului

de schimb decurge atât din faptul că decretul nr. 151/1950 era contrar dispozițiilor

constituționale, ale C. civ. și ale art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, pe de o parte, cât și din inexistența consimțământului autorului (proprietar)

prin nesemnarea actului de schimb, precum și prin faptul că schimbul era obligatoriu

sub pedeapsa privării de libertate, pe de altă parte.

Se specifică faptul că

nu este necesară analiza neconcordanței invocată de reclamanți dintre dispozițiile

decretului nr. 151/1950 și C. civ. din acea perioadă, cu motivarea că reclamanții

nu au invocat dispozițiile neconcordante pentru ca acestea să poată fi cercetate.

Legea fundamentală, Constituția

din 1948, cuprindea doar principii generale de protecție a drepturilor și libertăților

fundamentale - art. 8 prevăzând că proprietatea particulară și dreptul de moștenire

sunt recunoscute și garantate prin lege.

Pentru a analiza dacă

un act normativ este în concordanță cu prevederile constituționale, este necesar

a se face referire la regimul general al proprietății exprimat, în primul rând,

prin C. civ. în vigoare la acea dată și la pactele și tratatele internaționale la

care România era parte.

Având în vedere prevederile

generale ale C. civ., referitoare la libertatea contractuală, garantarea proprietății

private și cedarea silită a acesteia doar pentru cauză de utilitate publică și cu

o dreaptă și prealabilă despăgubire (art. 480 și urm.) se subliniază prevederi relevante

din decretul nr. 151/1950 care sunt esențiale în operațiunea de verificare a legalității:

art. 5 alin. (2) prevedea că schimburile aprobate (de Ministerul Agriculturii la

propunerea Sfaturilor populare) sunt obligatorii pentru toți proprietarii a căror

terenuri sunt supuse comasării; potrivit art. 7, actele de schimb vor fi formulate

potrivit contractelor tip ce vor fi alcătuite de Ministerul Agriculturii, iar ele

vor fi obligatorii pentru părțile interesate chiar atunci când vor fi semnate numai

de către una din acestea; art. 13 prevedea că cei care vor contraveni în orice mod

dispozițiunilor decretului sau vor contribui la săvârșirea unor asemenea infracțiuni

vor fi pedepsiți cu închisoare corecțională de la 6 luni până la 6 ani, amendă de

la 4.000 până la 100.000 RON și cu confiscarea bunurilor în cauză.

Prin urmare, decretul

considerat legal de instanță, impunea schimbul de terenuri, din inițiativa exclusivă

a Ministerului Agriculturii, pe baza unor contracte tip redactate de acesta, fiind

fără relevanță faptul că nu exista un acord de voințe (semnătura coschimbașului

nici nu era necesară pentru ca aceste „contracte" să producă efecte) și, pentru

a stimula libertatea de voință, actul normativ prevedea sancțiuni cumulative (închisoare,

amendă, confiscare) pentru proprietarii ce nu se conformau acestui schimb „liber

consimțit" și se sustrăgeau acestuia.

Consimțământul nu a existat

în condițiile în care actul de schimb nu a fost semnat de către proprietar (autorul

reclamanților), ci numai de reprezentanții statului evingător.

În plus, chiar și în situația

în care actul ar fi fost semnat, consimțământului ar fi fost unul viciat față de

faptul că art. 5 alin. (2) din decretul nr. 151/1950 impunea schimbul, chiar și

conținutul actului de schimb, în vreme ce art. 13 „stimula” consimțământul proprietarilor

cu sancțiuni.

Nu se justifică astfel

nici argumentul instanței în sensul că soluția ar fi fost cu totul alta dacă ar

fi existat o vădită înfrângere a voinței unuia dintre proprietarii coschimbași.

a.4. Hotărârea cuprinde

motive contradictorii, cu aplicarea art. 304 pct. 7 C. proc.civ.

Instanța reține că este

adevărat că actul ar fi fost considerat valabil încheiat, potrivit art. 7 din decretul

nr. 151/1950, chiar și în lipsa semnăturii autorului reclamanților și al intervenienților,

dar numai într-o atare situație s-ar fi putut accepta nulitatea prin vădita înfrângere

a voinței unuia dintre proprietarii coschimbași.

Contradicția rezultă din

faptul că un articol dintr-un act normativ, considerat a fi în concordanță cu prevederile

constituționale, dă naștere unui act subsecvent lovit de nulitate absolută, în condițiile

în care însăși norma respectivă prevede clar că actul este valabil și în lipsa semnăturii

uneia dintre părți.

Aceasta constatare a instanței

de apel sprijină și susținerile de la punctul anterior, în legătura cu greșita aplicare

a legii în privința constatării legalității decretului nr. 151/1950.

a.5. Instanța, interpretând

greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia, cu aplicarea art. 304 pct. 8 C. proc.civ.

Instanța de apel reține

că, semnând actul, fostul proprietar a achiesat la prevederile sale.

O atare semnătură nu există

pe exemplarul contractului de schimb depus la dosar și, mai mult, această constatare

apare ca inutilă având în vedere că prevederile „constituționale” ale decretului

nr. 151/1950 confereau efecte juridice și unui contract nesemnat.

Problema esențială o reprezintă

îndeplinirea condițiilor de fond și de formă ale actului de schimb, condiții care

sunt considerate îndeplinite în viziunea instanței de apel, evitându-se detalierea

acestei susțineri.

Actul de schimb (nesemnat

de I.O.) transcris de Tribunalul Regional al Raionului Stalin sub nr. 355 din 9

Septembrie 1958 nu este autentificat, așa cum rezultă din stampila aplicată „conform

cu originalul" în care peste textul din forma standard a ștampilei „autentificat"

este adnotat textul olograf „din dosarul". Ștampila aplicată de notariat este

una de legalizare a unei copii a actului și nu una de autentificare a acestuia.

Ca urmare a neîndeplinirii

condiției autentificării, actul de schimb este lovit de nulitate absolută, aspect

ignorat de instanța de apel.

Pe cale de consecință,

instanța de apel a interpretat greșit conținutul vădit neîndoielnic al actului de

schimb dedus judecății atunci când a reținut că acesta ar fi fost semnat în fata

notarului public.

Se constată că actul normativ

în baza căruia a fost încheiat actul de schimb a recomandat și nu a impus schimbul

asupra unor terenuri egale, lucru contrazis de formularea art. 5 din decretul nr.

151/1950, potrivit căruia schimburile de terenuri se vor face la suprafețe egale,

urmărindu-se ca țărănimea muncitoare să primească, pe cât posibil, terenuri de calitate

și în poziții cât mai avantajoase - ceea ce determină încă un motiv de nulitate

absolută a contractului de schimb, conform art. 12 din decretul nr. 151/1950, aspect

ignorat de asemenea de instanța de apel.

B. Intervenienții I.P.

și D.F. - ulterior decedat, au formulat următoarele motive de recurs:

b.1. Hotărârea a fost

dată cu încălcarea dispozițiilor art. 24 și 25 C. proc. civ.

Unul dintre magistrații

care au pronunțat decizia civilă recurată a făcut parte și din completul care a

pronunțat decizia civila nr. 98 din 10 februarie 2009, care a fost casată în primul

ciclu procesual.

În primul ciclu procesual

s-a considerat raționamentul instanței de fond ca fiind corect în ceea ce privește

neconstituționalitatea și caracterul abuziv al decretului nr. 151/1950, admițând

apelul numai în ceea ce privește capătul de cerere privind revendicarea, iar în

al treilea ciclu procesual același judecător considera că același decret este constituțional.

b.2. Hotărârea a fost

dată cu încălcarea art. 84 și art. 295 C. proc. civ., formulându-se aceleași critici

în susținere ca și în recursul reclamanților.

b.3. Hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii.

Deși în dispozitivul hotărârii

se menționează că se admit apelurile Ministerului de Finanțe și Agenției Domeniilor

Statului, schimbându-se în tot sentința instanței de fond, în motivarea hotărârii

sunt respinse criticile din apel privind calitatea procesuală pasivă a acestora,

excepție respinsă chiar și de instanța de fond.

Hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină atunci când respinge apelurile formulate de intervenienți

și reclamanți, neanalizându-se în nici un fel motivele lor de apel, titlul lor de

proprietate, ci doar titlul de proprietate al Statului și avându-se în vedere exclusiv

calificarea motivelor de apel formulate de Ministerul de Finanțe și Agenția Domeniilor

Statului.

Împotriva unora dintre

părți s-a admis de instanța de fond excepția lipsei calității procesual pasive,

însă s-a schimbat în tot sentința și, mai mult, împreună cu reclamanții au formulat

critici prin motivele de apel.

b.4. Hotărârea este lipsită

de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, cu trimitere

la

art. 6

din Legea nr. 213/1998.

Sub un prim aspect, decretul

nr. 151/1950 nu respecta Constituția României în vigoare la acea dată, fiind încălcat

art. 8 care garanta proprietatea particulară.

Motivarea instanței referitoare

la neconcordanța cu C. civ. din acea perioadă, în sensul că nu s-au indicat dispozițiile

neconcordante pentru ca acestea să poată fi cercetate, nu este corectă având în

vedere că dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ. au fost invocate prin cererea

de chemare în judecată și cererea de intervenție în interes propriu, iar instanța

de fond le-a avut în vedere când a admis capătul de cerere privind constatarea nulității

absolute a acestui decret și a actului de schimb.

Astfel, art. 480 și 481

C. civ. ocrotește dreptul de proprietate, pierderea acestuia putând interveni doar

pentru utilitate publică, cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, iar, în cazul

de față, nu există nici un act care să declare suprafața de 4000 mp ca fiind de

utilitate publică și nu a fost acordată nici o despăgubire în acest sens.

În ceea ce privește nerespectarea

dispozițiilor decretului în baza căruia s-a încheiat actul de schimb:

Cu privire la diferența

suprafețelor de teren interschimbate, contrar opiniei instanței de apel, dispozițiile

art. 5 din acest decret sunt imperative, iar autorul lor, O.A. a fost proprietarul

suprafeței de 1 ha și 4000 mp din Moșia B., fosta proprietate a Contesei de M.,

prin actul de schimb primind doar 1 ha teren, care nici nu era de calitate.

În ceea ce privește restituirea

în natură a terenului, trebuie avut în vedere faptul că niciuna din restricțiile

legale nu se aplică terenului în cauză (cu detalierea acestora), respectiv cele

prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 22

3

din

Legea nr. 290/2002 sau art. l din H.G. nr. 1832/2005, texte legale la care s-a referit

instanța de fond. Mai mult, terenul identificat în raportul de expertiză este parte

din terenul în suprafață de 1ha și 4000 mp din Moșia B., fosta proprietate a autorului.

Înalta Curte constată

că recursurile sunt fondate și impun soluția casării deciziei și trimiterii cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță de apel, în considerarea argumentelor ce succed:

care se impune a fi analizat este cel privind alcătuirea instanței, formulat de

către intervenienți, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 1 C. proc.

civ., acesta nefiind incident în cauză.

Potrivit art. 99

alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, c

auzele trimise spre rejudecare după casare revin la completul

inițial învestit, dispozițiile art. 98 aplicându-se în mod corespunzător în situația

existenței unui caz de incompatibilitate.

Față de modul

de dispunere în cauză prin prima decizie de apel, motivele pentru care s-a dispus

casarea și dezlegările din decizia recurată, nu se pune problema incompatibilității,

în condițiile art. 24 C. proc. civ.

prin ambele cereri, relativ la limitele de învestire a instanței de apel.

Instanța de apel a constatat

că apelantele pârâte nu au formulat critici directe împotriva dispoziției instanței

de fond prin care a fost constatată nelegalitatea decretului nr. 151/1950, însă

acestea sunt implicite în apelul declarat de Ministerul Finanțelor, deoarece s-a

precizat că, chiar dacă s-ar reține ideea că decretul nr. 151/1950 ar fi considerat

abuziv, actul de schimb reprezintă voința părților, fiind respectate condițiile

de fond și formă cerute de legea civilă pentru actele translative de proprietate

asupra terenurilor.

Plecând de la motivarea

sentinței primei instanțe în constatarea nulității actului de schimb, care se grefează

pe principiul quod nullum est nullum producit effectum, în condițiile neconstituționalității

decretului nr. 151/1950 în baza căruia a fost încheiat, nemaiverificându-se dacă

actul de schimb a fost încheiat cu respectarea condițiilor de fond și de formă,

instanța de apel reține că această critică formulată de Ministerul Finanțelor este

ambiguă și nu poate produce nici un efect, deoarece s-a referit la condițiile de

fond și de formă ale actului de schimb (neanalizate de instanța de fond) acceptând

implicit constatarea nelegalității decretului nr. 151/1950.

Cu toate acestea, sub

argumentul de a un efect criticii formulate de Ministerul Finanțelor, instanța a

analizat inclusiv constituționalitatea decretului nr. 151/1950, iar pentru a califica

astfel critica formulată a făcut trimitere la dispozițiile art. 84 C. proc.

civ., principiul voinței reale a părții ce rezultă din întregul act și principiul

în baza căruia orice act trebuie analizat în sensul în care poate produce un efect

și nu în sensul în care nu ar produce nici un efect. Pentru aceste considerente

s-a arătat că dacă instanța ar considera că Ministerul Finanțelor nu a criticat

nici chiar implicit dispoziția instanței de fond de constatare a neconstituționalității

decretului nr. 151/1950, celelalte critici ar trebui respinse fără nicio altă analiză,

simpla constatare a neconstituționalității conducând la nulitatea actului - considerându-se

învestită implicit și sub acest aspect, pentru a da un efect criticilor, în ansamblu.

Procedând în acest fel,

instanța de apel a încălcat formele de procedură în condițiile art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și

art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

a. Prin cererea de apel

formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice s-a invocat, în principal, lipsa

calității procesual pasive.

În subsidiar, în măsura

în care nu se reține această excepție, s-a susținut că în mod greșit instanța de

fond a constatat nulitatea actului de schimb, iar în justificarea acestei critici

s-a arătat că: chiar dacă s-ar reține ideea că decretul nr. 151/1950 ar fi considerat

abuziv, actul de schimb încheiat reprezintă voința părților, fiind respectate condițiile

de fond și formă cerute de legea civilă pentru actele translative de proprietate

asupra terenurilor; acest act de schimb a fost încheiat personal de autorul reclamanților,

respectiv intervenienților și de către delegatul Ministerului Agriculturii și Silviculturii,

fiind autentificat prin procesul-verbal nr. V1. din 28 iulie 1958 al Notariatului

de Stat al Raionului Stalin și transcris în registrul de transcripțiuni al Tribunalului

Raionului Stalin sub nr. 355/29 septembrie 1958; ca urmare, nu se poate reține nici

cauza de nulitate a actului de schimb, voința părților rezultând în mod neechivoc

din partea finală a actului de schimb.

b. Concluzia instanței

de apel nu este corectă în ceea ce privește interpretarea pe care o dă conținutului

cererii de apel formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Mai mult, se

reține o motivare implicită a acestei cereri de apel, în condițiile în care se constată,

totodată, că prin referirea la condițiile de fond și de formă ale actului de schimb

(neanalizate de instanța de fond) se acceptă de către apelantul-pârât, implicit,

constatarea nelegalității decretului nr. 151/1950.

Potrivit art. 295

alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel verifică, în limitele cererii de apel,

stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță, iar acestea sunt

cele care rezultă din conținutul cererii de apel - dispoziții ce înlătură considerentele

referitoare la interpretarea actului juridic; inclusiv din perspectiva aprecierii

voinței reale a părții care ar rezulta din cuprinsul cererii de apel,concluzia instanței

nu este susținută, în condițiile în care se reține și că prin referirea la condițiile

de fond și de formă ale actului de schimb (neanalizate de instanța de fond) se acceptă

implicit constatarea nelegalității decretului nr. 151/1950.

Dispozițiile art. 84

C. proc. civ. permit recalificarea unei căi de atac denumită greșit, ipoteză care

nu se poate reține în cauză.

În condițiile în care,

cu încălcarea art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice nu a arătat motivele de fapt și de drept pentru care prima instanță ar fi

constatat greșit neconstituționalitatea decretului în baza căruia a fost încheiat

actul de schimb, instanța a depășit limitele de învestire (modul de soluționare

fiind grefat pe respectarea cerințelor de fond și de formă ale actului de schimb,

impuse de decretul reținut astfel constituțional), ceea ce atrage incidența în cauză

a art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului.

mai sus sub pct. 2, se constată că instanța de apel nu s-a pronunțat în cauză, în

soluționarea impusă prin ultima decizie de recurs, cu respectarea limitelor fixate

prin cererea de apel formulată de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și

a efectelor dezlegărilor din sentința primei instanțe, necontestate.

În acest context, cu aplicarea

art. 304 pct. 5, art. 312 alin. (5) C. proc. civ. și art. 6 parag. 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului, se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță de apel - care va avea în vedere și celelalte

critici formulate, ținând cont totodată și de chestiunile pe care le-a dezlegat,

necontestate în dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de reclamanții M.D., R.P., M.G., M.T. și de intervenienții D.P. și D.F. - decedat,

continuat de moștenitorul I.M.O. împotriva deciziei nr. 314A din data de 28 septembrie

2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare

la aceeași Curte de Apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie

2013.