ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4494/2013

Instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, cu aplicarea art. 304 pct. 6 C. proc.civ. Dispozițiile art. 84 C. proc. civ. se referă la posibilitatea recalificării cererii care a fost greșit denumită de parte, prin interpretarea termenilor în care a fost redactată aceasta - ipoteză care nu poate fi reținută în cauză în condițiile în care cererea formulată de acest pârât a fost intitulată apel. Argumentul referitor la voința reală a părții ce rezultă din întregul act este inadmisibil având în vedere prevederile C. proc. civ., care stabilesc limitele devoluțiunii și obligația motivării apelului până la prima zi de înfățișare. Astfel, numai în cazul în care apelul nu se motivează instanța se poate considera învestită să analizeze pe fond cauza sub toate aspectele. În cazul în care cererea de apel cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, instanța de judecată nu poate să lărgească cadrul procesual în temeiul așa-zisei „voințe reale a părții", mai ales când aceasta extindere este făcută fără a fi pusă în discuția pârtilor. Oricum, intenția pârâtului a fost de a critica faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra condițiilor de fond și de formă ale actului de schimb, chiar dacă a considerat că decretul nr. 151/1950 nu era în concordanță cu prevederile constituționale în vigoare în acea perioadă - considerând acest act ca fiind unul de sine stătător, ipoteză pe care instanța de apel nu a luat-o în considerare (deși era exprimată expres în motivarea apelului). Ambele apelante-pârâte nu au criticat soluția instanței de fond cu privire la nelegalitatea decretului nr. 151/1950, aspect care a fost însă identificat de instanța de apel și analizat în favoarea acestora, fiind lipsiți astfel de posibilitatea de a combate o nouă critică a hotărârii de fond care a fost adăugată de instanța de apel. Instanța a reținut eronat că dacă ar fi judecat, în mod legal, raportat la limitele devoluțiunii fixate prin cererea de apel, aceasta n-ar fi produs niciun efect. Din contră, efectul ar fi fost analiza susținerilor apelanților-intimați coroborate cu considerentele instanței de fond intrate în puterea lucrului judecat și respingerea apelurilor ca nefondate, urmată de analiza apelurilor recurenților. a.

Instanța de apel a schimbat în tot hotărârea, deși criticile formulate de părți nu vizau toate soluțiile cuprinse în dispozitivul instanței de fond. Prin schimbarea în tot a hotărârii s-au desființat soluțiile asupra excepțiilor invocate și soluționate de către instanța de fond, excepții ce au rămas astfel nesoluționate. Prin considerente instanța de apel a considerat că nu mai este necesar să se pronunțe cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților față de faptul că s-a pronunțat în totalitate asupra fondului. Hotărârea nu cuprinde astfel motivele pentru care a fost schimbată soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active (hotărârea fiind din aceasta perspectivă nemotivată); aceasta este dată cu încălcarea art. 137 C.proc.civ, întrucât excepțiile se soluționează înainte sau cel mai târziu odată cu fondul, și a art. 166 și art. 295 alin. (1) același cod, întrucât nu au fost formulate motive de apel cu privire la soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active, astfel că acesta a intrat în puterea lucrului judecat - instanța de apel depășind astfel limitele cu care a fost învestită și schimbând soluția cu privire la aceasta excepție. a.

Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, cu aplicarea art. 304 pct. 9 C. proc.civ. S-au aplicat greșit dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, care stabilește două cerințe pentru valabilitatea titlului - la preluare să fi fost respectate dispozițiile constituționale, tratatele internaționale la care România este parte și legile în vigoare, iar preluarea să nu fi fost realizată prin vicierea consimțământului. Lipsa validității contractului de schimb decurge atât din faptul că decretul nr. 151/1950 era contrar dispozițiilor constituționale, ale C. civ. și ale art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, pe de o parte, cât și din inexistența consimțământului autorului (proprietar) prin nesemnarea actului de schimb, precum și prin faptul că schimbul era obligatoriu sub pedeapsa privării de libertate, pe de altă parte. Se specifică faptul că nu este necesară analiza neconcordanței invocată de reclamanți dintre dispozițiile decretului nr. 151/1950 și C. civ. din acea perioadă, cu motivarea că reclamanții nu au invocat dispozițiile neconcordante pentru ca acestea să poată fi cercetate. Legea fundamentală, Constituția din 1948, cuprindea doar principii generale de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale - art. 8 prevăzând că proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege. Pentru a analiza dacă un act normativ este în concordanță cu prevederile constituționale, este necesar a se face referire la regimul general al proprietății exprimat, în primul rând, prin C. civ. în vigoare la acea dată și la pactele și tratatele internaționale la care România era parte. Având în vedere prevederile generale ale C. civ., referitoare la libertatea contractuală, garantarea proprietății private și cedarea silită a acesteia doar pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire (art. 480 și urm.) se subliniază prevederi relevante din decretul nr. 151/1950 care sunt esențiale în operațiunea de verificare a legalității: art. 5 alin. (2) prevedea că schimburile aprobate (de Ministerul Agriculturii la propunerea Sfaturilor populare) sunt obligatorii pentru toți proprietarii a căror terenuri sunt supuse comasării; potrivit art. 7, actele de schimb vor fi formulate potrivit contractelor tip ce vor fi alcătuite de Ministerul Agriculturii, iar ele vor fi obligatorii pentru părțile interesate chiar atunci când vor fi semnate numai de către una din acestea; art. 13 prevedea că cei care vor contraveni în orice mod dispozițiunilor decretului sau vor contribui la săvârșirea unor asemenea infracțiuni vor fi pedepsiți cu închisoare corecțională de la 6 luni până la 6 ani, amendă de la 4.000 până la 100.000 RON și cu confiscarea bunurilor în cauză. Prin urmare, decretul considerat legal de instanță, impunea schimbul de terenuri, din inițiativa exclusivă a Ministerului Agriculturii, pe baza unor contracte tip redactate de acesta, fiind fără relevanță faptul că nu exista un acord de voințe (semnătura coschimbașului nici nu era necesară pentru ca aceste „contracte" să producă efecte) și, pentru a stimula libertatea de voință, actul normativ prevedea sancțiuni cumulative (închisoare, amendă, confiscare) pentru proprietarii ce nu se conformau acestui schimb „liber consimțit" și se sustrăgeau acestuia. Consimțământul nu a existat în condițiile în care actul de schimb nu a fost semnat de către proprietar (autorul reclamanților), ci numai de reprezentanții statului evingător. În plus, chiar și în situația în care actul ar fi fost semnat, consimțământului ar fi fost unul viciat față de faptul că art. 5 alin. (2) din decretul nr. 151/1950 impunea schimbul, chiar și conținutul actului de schimb, în vreme ce art. 13 „stimula” consimțământul proprietarilor cu sancțiuni. Nu se justifică astfel nici argumentul instanței în sensul că soluția ar fi fost cu totul alta dacă ar fi existat o vădită înfrângere a voinței unuia dintre proprietarii coschimbași. a.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii, cu aplicarea art. 304 pct. 7 C. proc.civ. Instanța reține că este adevărat că actul ar fi fost considerat valabil încheiat, potrivit art. 7 din decretul nr. 151/1950, chiar și în lipsa semnăturii autorului reclamanților și al intervenienților, dar numai într-o atare situație s-ar fi putut accepta nulitatea prin vădita înfrângere a voinței unuia dintre proprietarii coschimbași. Contradicția rezultă din faptul că un articol dintr-un act normativ, considerat a fi în concordanță cu prevederile constituționale, dă naștere unui act subsecvent lovit de nulitate absolută, în condițiile în care însăși norma respectivă prevede clar că actul este valabil și în lipsa semnăturii uneia dintre părți. Aceasta constatare a instanței de apel sprijină și susținerile de la punctul anterior, în legătura cu greșita aplicare a legii în privința constatării legalității decretului nr. 151/1950. a.

Instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, cu aplicarea art. 304 pct. 8 C. proc.civ. Instanța de apel reține că, semnând actul, fostul proprietar a achiesat la prevederile sale. O atare semnătură nu există pe exemplarul contractului de schimb depus la dosar și, mai mult, această constatare apare ca inutilă având în vedere că prevederile „constituționale” ale decretului nr. 151/1950 confereau efecte juridice și unui contract nesemnat. Problema esențială o reprezintă îndeplinirea condițiilor de fond și de formă ale actului de schimb, condiții care sunt considerate îndeplinite în viziunea instanței de apel, evitându-se detalierea acestei susțineri. Actul de schimb (nesemnat de I.O.) transcris de Tribunalul Regional al Raionului Stalin sub nr. 355 din 9 Septembrie 1958 nu este autentificat, așa cum rezultă din stampila aplicată „conform cu originalul" în care peste textul din forma standard a ștampilei „autentificat" este adnotat textul olograf „din dosarul". Ștampila aplicată de notariat este una de legalizare a unei copii a actului și nu una de autentificare a acestuia. Ca urmare a neîndeplinirii condiției autentificării, actul de schimb este lovit de nulitate absolută, aspect ignorat de instanța de apel. Pe cale de consecință, instanța de apel a interpretat greșit conținutul vădit neîndoielnic al actului de schimb dedus judecății atunci când a reținut că acesta ar fi fost semnat în fata notarului public. Se constată că actul normativ în baza căruia a fost încheiat actul de schimb a recomandat și nu a impus schimbul asupra unor terenuri egale, lucru contrazis de formularea art. 5 din decretul nr. 151/1950, potrivit căruia schimburile de terenuri se vor face la suprafețe egale, urmărindu-se ca țărănimea muncitoare să primească, pe cât posibil, terenuri de calitate și în poziții cât mai avantajoase - ceea ce determină încă un motiv de nulitate absolută a contractului de schimb, conform art. 12 din decretul nr. 151/1950, aspect ignorat de asemenea de instanța de apel. B. Intervenienții I.P. și D.F. - ulterior decedat, au formulat următoarele motive de recurs: b.1. Hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 24 și 25 C. proc. civ. Unul dintre magistrații care au pronunțat decizia civilă recurată a făcut parte și din completul care a pronunțat decizia civila nr. 98 din 10 februarie 2009, care a fost casată în primul ciclu procesual. În primul ciclu procesual s-a considerat raționamentul instanței de fond ca fiind corect în ceea ce privește neconstituționalitatea și caracterul abuziv al decretului nr. 151/1950, admițând apelul numai în ceea ce privește capătul de cerere privind revendicarea, iar în al treilea ciclu procesual același judecător considera că același decret este constituțional. b.2. Hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 84 și art. 295 C. proc. civ., formulându-se aceleași critici în susținere ca și în recursul reclamanților. b.3. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Deși în dispozitivul hotărârii se menționează că se admit apelurile Ministerului de Finanțe și Agenției Domeniilor Statului, schimbându-se în tot sentința instanței de fond, în motivarea hotărârii sunt respinse criticile din apel privind calitatea procesuală pasivă a acestora, excepție respinsă chiar și de instanța de fond. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină atunci când respinge apelurile formulate de intervenienți și reclamanți, neanalizându-se în nici un fel motivele lor de apel, titlul lor de proprietate, ci doar titlul de proprietate al Statului și avându-se în vedere exclusiv calificarea motivelor de apel formulate de Ministerul de Finanțe și Agenția Domeniilor Statului. Împotriva unora dintre părți s-a admis de instanța de fond excepția lipsei calității procesual pasive, însă s-a schimbat în tot sentința și, mai mult, împreună cu reclamanții au formulat critici prin motivele de apel. b.4. Hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, cu trimitere la art. 6 din Legea nr. 213/1998. Sub un prim aspect, decretul nr. 151/1950 nu respecta Constituția României în vigoare la acea dată, fiind încălcat art. 8 care garanta proprietatea particulară. Motivarea instanței referitoare la neconcordanța cu C. civ. din acea perioadă, în sensul că nu s-au indicat dispozițiile neconcordante pentru ca acestea să poată fi cercetate, nu este corectă având în vedere că dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ. au fost invocate prin cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție în interes propriu, iar instanța de fond le-a avut în vedere când a admis capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a acestui decret și a actului de schimb. Astfel, art. 480 și 481 C. civ. ocrotește dreptul de proprietate, pierderea acestuia putând interveni doar pentru utilitate publică, cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, iar, în cazul de față, nu există nici un act care să declare suprafața de 4000 mp ca fiind de utilitate publică și nu a fost acordată nici o despăgubire în acest sens. În ceea ce privește nerespectarea dispozițiilor decretului în baza căruia s-a încheiat actul de schimb: Cu privire la diferența suprafețelor de teren interschimbate, contrar opiniei instanței de apel, dispozițiile art. 5 din acest decret sunt imperative, iar autorul lor, O.A. a fost proprietarul suprafeței de 1 ha și 4000 mp din Moșia B., fosta proprietate a Contesei de M., prin actul de schimb primind doar 1 ha teren, care nici nu era de calitate. În ceea ce privește restituirea în natură a terenului, trebuie avut în vedere faptul că niciuna din restricțiile legale nu se aplică terenului în cauză (cu detalierea acestora), respectiv cele prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 22 3 din Legea nr. 290/2002 sau art. l din H.G. nr. 1832/2005, texte legale la care s-a referit instanța de fond. Mai mult, terenul identificat în raportul de expertiză este parte din terenul în suprafață de 1ha și 4000 mp din Moșia B., fosta proprietate a autorului. Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate și impun soluția casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, în considerarea argumentelor ce succed: 1. Primul motiv de recurs care se impune a fi analizat este cel privind alcătuirea instanței, formulat de către intervenienți, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ., acesta nefiind incident în cauză. Potrivit art. 99 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, c auzele trimise spre rejudecare după casare revin la completul inițial învestit, dispozițiile art. 98 aplicându-se în mod corespunzător în situația existenței unui caz de incompatibilitate. Față de modul de dispunere în cauză prin prima decizie de apel, motivele pentru care s-a dispus casarea și dezlegările din decizia recurată, nu se pune problema incompatibilității, în condițiile art. 24 C. proc. civ. 2. Motivul de recurs formulat prin ambele cereri, relativ la limitele de învestire a instanței de apel. Instanța de apel a constatat că apelantele pârâte nu au formulat critici directe împotriva dispoziției instanței de fond prin care a fost constatată nelegalitatea decretului nr. 151/1950, însă acestea sunt implicite în apelul declarat de Ministerul Finanțelor, deoarece s-a precizat că, chiar dacă s-ar reține ideea că decretul nr. 151/1950 ar fi considerat abuziv, actul de schimb reprezintă voința părților, fiind respectate condițiile de fond și formă cerute de legea civilă pentru actele translative de proprietate asupra terenurilor. Plecând de la motivarea sentinței primei instanțe în constatarea nulității actului de schimb, care se grefează pe principiul quod nullum est nullum producit effectum, în condițiile neconstituționalității decretului nr. 151/1950 în baza căruia a fost încheiat, nemaiverificându-se dacă actul de schimb a fost încheiat cu respectarea condițiilor de fond și de formă, instanța de apel reține că această critică formulată de Ministerul Finanțelor este ambiguă și nu poate produce nici un efect, deoarece s-a referit la condițiile de fond și de formă ale actului de schimb (neanalizate de instanța de fond) acceptând implicit constatarea nelegalității decretului nr. 151/1950. Cu toate acestea, sub argumentul de a un efect criticii formulate de Ministerul Finanțelor, instanța a analizat inclusiv constituționalitatea decretului nr. 151/1950, iar pentru a califica astfel critica formulată a făcut trimitere la dispozițiile art. 84 C. proc. civ., principiul voinței reale a părții ce rezultă din întregul act și principiul în baza căruia orice act trebuie analizat în sensul în care poate produce un efect și nu în sensul în care nu ar produce nici un efect. Pentru aceste considerente s-a arătat că dacă instanța ar considera că Ministerul Finanțelor nu a criticat nici chiar implicit dispoziția instanței de fond de constatare a neconstituționalității decretului nr. 151/1950, celelalte critici ar trebui respinse fără nicio altă analiză, simpla constatare a neconstituționalității conducând la nulitatea actului - considerându-se învestită implicit și sub acest aspect, pentru a da un efect criticilor, în ansamblu. Procedând în acest fel, instanța de apel a încălcat formele de procedură în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. a. Prin cererea de apel formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice s-a invocat, în principal, lipsa calității procesual pasive. În subsidiar, în măsura în care nu se reține această excepție, s-a susținut că în mod greșit instanța de fond a constatat nulitatea actului de schimb, iar în justificarea acestei critici s-a arătat că: chiar dacă s-ar reține ideea că decretul nr. 151/1950 ar fi considerat abuziv, actul de schimb încheiat reprezintă voința părților, fiind respectate condițiile de fond și formă cerute de legea civilă pentru actele translative de proprietate asupra terenurilor; acest act de schimb a fost încheiat personal de autorul reclamanților, respectiv intervenienților și de către delegatul Ministerului Agriculturii și Silviculturii, fiind autentificat prin procesul-verbal nr. V1. din 28 iulie 1958 al Notariatului de Stat al Raionului Stalin și transcris în registrul de transcripțiuni al Tribunalului Raionului Stalin sub nr. 355/29 septembrie 1958; ca urmare, nu se poate reține nici cauza de nulitate a actului de schimb, voința părților rezultând în mod neechivoc din partea finală a actului de schimb. b. Concluzia instanței de apel nu este corectă în ceea ce privește interpretarea pe care o dă conținutului cererii de apel formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Mai mult, se reține o motivare implicită a acestei cereri de apel, în condițiile în care se constată, totodată, că prin referirea la condițiile de fond și de formă ale actului de schimb (neanalizate de instanța de fond) se acceptă de către apelantul-pârât, implicit, constatarea nelegalității decretului nr. 151/1950. Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță, iar acestea sunt cele care rezultă din conținutul cererii de apel - dispoziții ce înlătură considerentele referitoare la interpretarea actului juridic; inclusiv din perspectiva aprecierii voinței reale a părții care ar rezulta din cuprinsul cererii de apel,concluzia instanței nu este susținută, în condițiile în care se reține și că prin referirea la condițiile de fond și de formă ale actului de schimb (neanalizate de instanța de fond) se acceptă implicit constatarea nelegalității decretului nr. 151/1950. Dispozițiile art. 84 C. proc. civ. permit recalificarea unei căi de atac denumită greșit, ipoteză care nu se poate reține în cauză. În condițiile în care, cu încălcarea art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu a arătat motivele de fapt și de drept pentru care prima instanță ar fi constatat greșit neconstituționalitatea decretului în baza căruia a fost încheiat actul de schimb, instanța a depășit limitele de învestire (modul de soluționare fiind grefat pe respectarea cerințelor de fond și de formă ale actului de schimb, impuse de decretul reținut astfel constituțional), ceea ce atrage incidența în cauză a art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. 3. Față de cele reținute mai sus sub pct. 2, se constată că instanța de apel nu s-a pronunțat în cauză, în soluționarea impusă prin ultima decizie de recurs, cu respectarea limitelor fixate prin cererea de apel formulată de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a efectelor dezlegărilor din sentința primei instanțe, necontestate. În acest context, cu aplicarea art. 304 pct. 5, art. 312 alin. (5) C. proc. civ. și art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel - care va avea în vedere și celelalte critici formulate, ținând cont totodată și de chestiunile pe care le-a dezlegat, necontestate în dosarul de recurs.