ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3535/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3535/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1234 din

12 aprilie 2003, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis în parte cererea

formulată de reclamantul O.V. în contradictoriu cu pârâții SC A.G. SA, Compania

P.H. SA și Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului,

a constatat că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent

sub formă de acțiuni și a respins ca neîntemeiată cererea de constatare a nulității

contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. XX/1999 încheiat între FPS și SC A.G.

SA, a convenției de cesiune a contractului susmenționat încheiate între SC A.G.

SA și Compania P.H. SA și a actului adițional la același contract.

Pentru a pronunța

această sentință, s-a reținut că autorii reclamantului, numiții N.B. și E.B., au

deținut 37.560 de acțiuni la societatea S.S., eliberate fie nominal, fie transferate

prin înscrierea pe verso-ul titlului, acțiuni inventariate de experții contabili

N.M. și P.F., ce reprezintă 66,66% din acțiunile S.S.

Din înscrisurile

depuse, a rezultat că patrimoniul și capitalul social existent la data naționalizării

al S.S. nu se identifică cu patrimoniul și capitalul social al SC S. SA, societăți

la care reclamantul solicită să i se acorde acțiuni.

De asemenea, nici

în privința SC So. SA nu se poate susține că există identitate între această societate

și S.S. unde autorii reclamantului au deținut acțiuni.

Întrucât, în speță,

nu există identitate între persoana juridică naționalizată și societatea comercială

indicată de către reclamant, urmează ca reclamantul să se adreseze instituției publice

implicate în privatizare în vederea acordării măsurilor reparatorii prin echivalent

sub formă de acțiuni, conform art. 32 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

constatarea nulității absolute a contractului de privatizare nr. XX din 7

aprilie 1999 și a actelor subsecvente, Tribunalul a respins această cerere ca neîntemeiată,

motivat de faptul că actele juridice respective s-au încheiat cu respectarea legislației

în vigoare la data încheierii contractului privind privatizarea societăților comerciale,

respectiv O.U.G. nr. 88/1997, H.G. nr. 450/1999 și Legea nr. 99/1999, nefiind făcută

dovada încălcării actelor normative în vigoare la data încheierii contractelor.

De asemenea, prin

încheierea contractului sus arătat, nu a fost încălcat principiul specialității

persoanelor juridice prevăzut de art. 34 din Decretul nr. 31/1954, întrucât dobândirea

de participație la alte societăți comerciale este prevăzută în obiectul de activitate,

reprezentând o modalitate de a investi fondurile societății prin cumpărare de valori

mobiliare, fără a reprezenta o faptă de comerț.

Prin probele administrate

în cauză, reclamantul nu a făcut dovada cauzei ilicite și imorale a contractului

de vânzare-cumpărare de acțiuni și nici a faptului că respectivul contract a fost

încheiat prin fraudarea legii, dovezi ce-i incumbau, conform art. 1169 C. civ.

Prin decizia

nr. 260/A din 7 mai 2003, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins

ca nefondat apelul declarat de către pârâta Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea

Participațiilor Statului împotriva sentinței menționate și a admis apelul declarat

de către reclamant împotriva aceleiași sentințe, cu consecința schimbării, în parte,

a acesteia, în sensul obligării pârâtei Autoritatea pentru Privatizarea și

Administrarea Participațiilor Statului de a acorda reclamantului acțiunile solicitate,

cu prioritate la o societatea comercială tranzacționată pe piața de capital, fiind

menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

În prealabil,

au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile necompetenței materiale a secției civile

a Tribunalului București și a lipsei de interes invocate de către Autoritatea

pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin decizia nr. 7584 din 4 octombrie 2005, a admis recursurile

declarate de reclamantul O.V. și de către pârâta Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului (fostă Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea

Participațiilor Statului) împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o și a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța

această decizie, s-a arătat că este necesar a se pune în discuție incidența Legii

nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, la care reclamantul

a făcut referire prin cererea depusă la termenul de judecată din 23 septembrie 2005

și, totodată, ca reclamantul să precizeze dacă înțelege să-și mențină acea cerere,

ce conține o renunțare la drept, în raport cu noile prevederi legale.

Cauza a fost reînregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă pentru cauze cu minori

și de familie, sub nr. 28846/1/2005, iar prin decizia nr. 389/A din 15 iunie 2006,

s-a luat act că apelantul O.V. renunță la drept, conform art. 247 C. proc. civ.

în ceea ce privește judecarea capetelor de cerere de la pct. 1 și 2, anume la despăgubirile

prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv la toate drepturile cuvenite conform Legii

nr. 10/2001; totodată, s-a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Prin încheierile

date în camera de consiliu la 29 iunie 2006 și 10 august 2006, s-au admis cererile

de îndreptare eroare materială formulate din oficiu și de către apelantul O.V. și

s-a dispus, conform art. 281 C. proc. civ., îndreptarea erorilor materiale din dispozitivul

deciziei civile nr. 389 A din 15 iunie 2006, în sensul că apelul reclamantului va

fi admis în ceea ce privește renunțarea la dreptul pretins, cu consecința anulării

în parte a sentinței civile nr. 1243 din 12 septembrie 2002 a Tribunalului București,

secția a III-a civilă, în sensul renunțării de către apelant la cererile formulate

în baza Legii nr. 1072001, înlăturând mențiunea renunțării la judecata apelului.

Totodată, s-a respins apelul împotriva aceleiași sentințe declarat de pârâta Autoritatea

pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului (Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului), cât și excepția lipsei de interes.

Recursul declarat

de către reclamant împotriva sentinței menționate a fost admis prin decizia nr.

2508 din 20 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, decizia recurată fiind casată, iar cauza,

trimisă spre rejudecarea apelului declarat de O.V.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța supremă a reținut că decizia instanței de apel este lovită

de nulitate, întrucât s-a pronunțat pe fondul cauzei, deși din încheierea de dezbateri

a rezultat că s-au pus concluzii numai pe excepțiile lipsei de interes și a lipsei

calității procesual active.

Cauza a fost reînregistrată

la Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, sub nr. 14352/1/2006.

Prin decizia

nr. 37 A din 23 ianuarie 2008, această instanță a respins ca neîntemeiate excepțiile

lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active, totodată, a admis apelul

reclamantului, a anulat în parte sentința civilă nr. 1243 din 12 septembrie 2002

și a respins în fond capetele 1 și 2 din acțiune referitoare la măsurile reparatorii

în temeiul Legii nr. 10/2001, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea deciziei,

s-a reținut că prin cererea formulată la data de 29 mai 2005 (în fața Înaltei

Curți de Casație și Justiție), apelantul a arătat că „înțelege să renunțe la capetele

1 și 2 din cererea introductivă de instanță formulată în Dosarul nr. 5458/2001 al

Tribunalului București, secția a III-a civilă, și anume la orice măsuri reparatorii

în baza Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, pentru cele 66,66%

acțiuni emise de S.S.", deoarece a renunțat la notificarea nr. BB/2001 trimisă

FPS, iar la termenul din 1 iunie 2006 a făcut precizarea expresă că renunță la dreptul

de a cere despăgubiri, anume la aplicarea Legii nr. 10/2001.

Asupra acestei

renunțări a insistat și după rejudecare.

Față de această

cerere, în temeiul art. 247 C. proc. civ., s-a dispus anularea hotărârii primei

instanțe și, pe fond, respingerea capetelor de cerere din acțiune formulate în baza

Legii nr. 10/2001.

Cu privire la

cererile pentru care apelantul a arătat că dorește continuarea judecății, intimatele

SC A.G. SA - în prezent, SC F.A.A. SA - și Autoritatea pentru Privatizarea și

Administrarea Participațiilor Statului au invocat excepțiile lipsei de interes și

a lipsei calității procesual active, în condițiile în care reclamantul a renunțat

la judecata primelor capete de cerere.

La rândul său

reclamantul a invocat excepția lipsei de interes a intimatelor în invocarea acestei

excepții.

Curtea a apreciat

că excepțiile sunt neîntemeiate, întrucât, pe de o parte, intimatele-pârâte sunt

interesate să invoce în apărarea lor excepții de procedură și de fond, care, dacă

ar fi admise ar face de prisos cercetarea în tot sau în parte a fondului pricinii,

conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. iar, pe de altă parte, reclamantul-apelant

O.V. are interes în a solicita constatarea nulității absolute a celor două acte

juridice și, în același timp, calitate procesuală activă, deoarece pe rolul instanțelor

judecătorești se află Dosarul nr. 1135/1998 ce are ca obiect restituirea unor imobile

ce au făcut parte din patrimoniul SC S. SA și care ar fi aparținut autorilor săi,

condiții în care interesul său este născut, actual și legitim, tinzându-se la revenirea

imobilelor în patrimoniul său.

În ceea ce privește

motivele de apel referitoare la soluționarea cererii privind constatarea nulității

absolute a celor trei acte juridice, s-a apreciat că sunt nefondate.

În primul rând,

din perspectiva principiului specialității capacității de folosință, consacrat de

art. 34 din Decretul nr. 31/1954, s-a constatat că a fost respectat la momentul

încheierii actului de privatizare nr. XX/1999, contrar susținerilor apelantului.

La data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare acțiuni (aprilie 1999), SC A.G. SA avea ca principal

obiect de activitate asigurarea-reasigurarea, iar la art. 4 pct. 1 alin. ultim se

prevedea că „Societatea poate desfășura, de asemenea, orice activitate și orice

operațiune, cu excepția celor interzise de lege, în România și în străinătate, în

lei sau în valută, inerente, conexe sau utile, chiar indirect, atingerii scopului

social, acționând în mod direct sau ca intermediar și să participe în cadrul altei

societăți, organizații sau altor persoane juridice române sau străine".

Interpretând aceste

dispoziții din perspectiva celor două principii ce se completează reciproc - generalitatea

și specialitatea capacității de folosință a persoanelor juridice - Curtea a constatat

că instanța de fond a reținut în mod corect că, prin cumpărarea de acțiuni la SC

S. SA, SC G.A. SA nu și-a încălcat capacitatea de folosință.

Scopul principal

al SC A.G. SA - asigurarea-reasigurarea și obținerea de profit - scop specific oricărei

societăți comerciale, este completat astfel de un scop complementar, respectiv „participarea

la alte societăți, organizații...".

Principiul specialității

capacității de folosință a persoanei juridice nu trebuie văzut rigid, static, ci

în dinamica sa.

Economia de piață

se caracterizează prin concurență și prin urmare limitele principiului specialității,

trebuie apreciat în mod corespunzător cu o oarecare larghețe.

În consecință,

aplicarea principiului specialității capacității de folosință trebuie să ia în considerare

toate elementele ce alcătuiesc scopul societății comerciale, atât cele principale,

cât și cele complementare, secundare, cele inițiale și cele subsecvente, ulterioare

(modificatoare).

În acest sens

sunt și dispozițiile Legii nr. 32/2000 privind asigurările și reasigurările în România,

care în art. 19 stipulează că „Asigurătorii pot investi sau fructifica capitalul

social, rezervele de capital și rezervele tehnice în bunuri mobiliare și imobiliare,

precum acțiuni, obligațiuni, alte titluri de participație, depozite bancare, clădiri

destinate activității proprii sau închirierii".

Așa fiind, rezultă

că atât scopul stabilit de lege (scopul generic), cât și cel stabilit prin actul

de înființare (scopul concret) al SC A.G. SA, a fost respectat prin încheierea contractului

de vânzare-cumpărare acțiuni nr. XX, încheiat cu FPS la data de 7 aprilie 1999 și

a actelor subsecvente.

În ceea ce privește

legalitatea încheierii acestui contract din perspectiva legilor privatizării, Curtea

a constatat că incidente în cauză sunt dispozițiile art. 4 alin. (2) lit. d) și

art. 33 din O.U.G. nr. 88/1997, precum și art. 9 lit. f) și art. 16 din H.G.

nr. 55/1998 (în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare) pentru

aprobarea Normelor metodologice privind privatizarea societăților comerciale și

vânzarea de active, precum și a Regulamentului de organizare și funcționare a FPS.

Privatizarea SC

S. SA a fost aprobată de Guvernul României, fiind trecută în lista anexă la H.G.

nr. 626/1995, pentru aprobarea listei societăților comerciale ce se privatizează

în baza Legii nr. 55/1995; la poziția ZZ - a Hotărârii publicate în M. Of. nr.

190/21.08.1995.

Într-adevăr, la

data privatizării SC S. SA, H.G. nr. 626/1995 și Legea nr. 55/1997 nu mai erau în

vigoare, acestea fiind abrogate prin O.U.G. nr. 88/1997, care însă la art. 36

alin. (1) prevedea că „procedurile de privatizare aflate în curs de derulare la

data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență vor continua cu recunoașterea

valabilității actelor și etapelor consumate până la acea dată, potrivit dispozițiilor

legale anterioare". În consecință, nu se impunea să se facă o nouă publicare

în M. Of.

De asemenea, vânzarea

a fost făcută publică prin intermediul ziarului A.

Cum, în final,

după îndeplinirea formalităților de publicitate s-a prezentat un singur ofertant,

acesta fiind SC A.G. SA, Curtea a constatat că, în mod corect, a reținut instanța

de fond că dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997 au fost respectate.

De altfel, nerespectarea

dispozițiilor legale invocate de către reclamantul-apelant nu conduc la nulitatea

actului decât în măsura în care se constată de către organele în drept că s-a săvârșit

o infracțiune,

În caz contrar

fapta este sancționată contravențional, iar nulitatea este relativă, conform

art. 33 din O.U.G. nr. 88/1997.

În ceea ce privește

cauza ilicită și imorală a contractului de privatizare și a actelor subsecvente,

Curtea a reținut că scopul mediat urmărit de SC A.G. SA la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare de acțiuni a fost de a obține profit prin investirea fondurilor

societății, operațiune în concordanță cu legea și statutul de funcționare al societății.

Faptul că SC A.G.

SA și Compania P.H. SA aveau același reprezentant, care era și salariat al FPS și

membru în Consiliul de Administrație al SC S. SA, nu face dovada unei conivențe

frauduloase între aceste societăți. În măsura în care acesta ar fi acționat în detrimentul

uneia dintre societăți, actul ar fi lovit de nulitate relativă, nulitate ce poate

fi invocată numai de partea contractantă lezată. Tot nulitatea relativă este și

sancțiunea ce intervine pentru neacceptarea cesiunii de către FPS, în prezent Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului.

Frauda la lege

presupune încheierea unui act juridic pe care legea îl interzice sau încheierea

acestuia cu încălcarea dispozițiilor legale.

Împrejurarea că

pe rolul instanțelor judecătorești se aflau, la data încheierii contractului, acțiuni

în revendicare prin care reclamantul-apelant solicita restituirea unor imobile ce

se aflau în capitalul social SC S. SA nu constituie un motiv de nulitate a contractului,

în condițiile în care au fost respectate dispozițiile legale privind privatizarea,

respectiv dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997 și H.G. nr. 450/1999 și Legea nr. 99/1999.

Încheierea unui

contract de vânzare-cumpărare cu privire la un bun în litigiu nu constituie o fraudă

la lege atâta timp cât nu s-a făcut dovada admiterii irevocabile a acțiunii în revendicare.

Mai mult, în speță

nu s-a vândut un imobil, ci s-au vândut acțiuni, care sunt titluri de valoare negociabile

și transmisibile, s-a mai arătat în motivarea deciziei.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

dispozițiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., deoarece prin decizia de casare

nr. 2508/2007 s-a dispus casarea și trimiterea cauzei la rejudecare doar pentru

unul dintre motivele de apel, cu mențiunea că se vor avea în vedere toate mijloacele

de apărare invocate prin cererea de recurs; or, prin decizia recurată, nu s-a analizat

decât cererea din 6 noiembrie 2001, fiind ignorate celelalte susțineri și apărări.

s-a apreciat că a fost respectat principiul specialității capacității de folosință

a persoanei juridice la momentul încheierii contractului nr. XX/1999, deoarece:

- art. 19 din

Legea nr. 32/2000 a fost aplicat retroactiv, deoarece nu exista la momentul contractului

nr. XX/1999;

- a fost ignorat

art. 34 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data încheierii contractului, potrivit

căruia sunt nule actele încheiate cu încălcarea principiului specializării; faptul

că în actul constitutiv al A.G. se arată la art. 4 pct. ultim că societatea poate

desfășura orice activitate, dar „inerentă, conexă sau utilă chiar indirect, atingerii

scopului social", trebuie interpretat în sensul că poate să participe la capitalul

altei societăți, dar cumpărând, cel mult, acțiuni, nu asumându-și drepturi care

excedau fără echivoc scopului social al societății de asigurare, după cum s-a dovedit

ulterior (prin concedierea de salariați, reducerea numărului de clădiri etc);

- a fost schimbat

înțelesul textului art. 4 din actul de înființare al SC A.G., încălcându-se, astfel,

art. 34 din Decretul nr. 31/1954, deoarece, chiar dacă s-ar admite că s-a acționat

cu respectarea întregului art. 4 din actul constitutiv, prin actul de privatizare

al SC S., SC A.G., ce avea ca obiect de activitate asigurările-reasigurările, și-a

asumat drepturi fără legătură cu obiectul său de activitate, respectiv: mențiunile

privind plata acțiunilor din capitolele 3-6, completarea obiectului SC. S., ca acționar

majoritar, din capitolul 8, preluarea drepturilor și obligațiilor legate de salariați

de la pct. 8.5, clauzele din capitolele 9-14.

recurată, au fost aplicate greșit legile privatizării, respectiv art. 33 și 36 din

O.U.G. nr. 88/1997, H.G. nr. 55/1998, precum și art. 45 din Legea nr. 10/2001, soluția

instanței de apel întemeindu-se pe norme abrogate sau care au avut o aplicabilitate

temporară, precum H.G. nr. 626/1995, Legea nr. 55/1995, după cum urmează:

- vânzarea SC

S. a avut loc fără acordul legal al Guvernului dat prin hotărâre, așa cum preciza

O.U.G. nr. 88/1997, iar apariția în ziarul A. a anunțului de privatizare a SC S.

nu suplinește lipsa acestei formalități;

- H.G. nr. 626/1995

nu mai era în vigoare la data privatizării SC S., iar art. 36 alin. (1) din O.U.G.

nr. 88/1997 nu este incident, deoarece nu exista o procedură de privatizare în curs

de derulare, privatizarea S. începând în anul 1999, până atunci nefiind pusă problema

vânzării cotei majoritare de acțiuni, motiv pentru care nu era aplicabilă nici Legea

nr. 55/1995;

- au fost încălcate

dispozițiile art. 4 alin. (1) și art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, care prevedea

că fostul Minister al Privatizării, responsabil cu elaborarea politicilor de privatizare

și cu coordonarea și controlul privatizării, că acea instituție trebuia să avizeze

și să supună spre aprobare Guvernului programul anual de privatizare elaborat de

FPS, care se publică în M. Of., prin grija FPS; or, S. nu a fost inclusă în această

modalitate în programul anual de privatizare, nefiind menționată ca atare nici în

H.G. nr. 363/1998, nici în H.G. nr. 202/1998, ceea ce împiedica vânzarea de acțiuni

la această societate.

Prin cererea de

recurs, s-a solicitat suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 244

alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pănă la soluționarea irevocabilă a Dosarului

nr. 1135/1998 început la Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, (în prezent,

nr. 7615/1/2008).

Această cerere

a fost respinsă prin încheierea de ședință de la termenul din 12 februarie 2010,

cu motivarea că motivele de nulitate a actelor juridice invocate în prezenta cauză

pot fi analizate independent de argumentele aduse în susținerea cererii în revendicare

întemeiate pe dreptul comun, care face obiectul Dosarului nr. 7615/1/2008, în considerarea

judecării căreia a fost solicitată suspendarea judecății în prezenta cauză.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată

că recursul nu este fondat.

Este de precizat,

în primul rând, faptul că prin decizia recurată s-a valorificat manifestarea de

voință a reclamantului în sensul renunțării la beneficiul acordării măsurilor reparatorii

în temeiul Legii nr. 10/2001, respingându-se în fond cererile cu acest obiect, urmare

a anulării parțiale a hotărârii primei instanțe, în aplicarea art. 247 C. proc.

civ.

Cu toate acestea,

instanța de apel a considerat că reclamantul își conservă interesul susținerii cererilor

în constatarea nulității absolute a celor trei acte juridice - încheiate în cursul

sau în legătură cu procesul de privatizare a SC S. SA, întrucât tinde, într-un alt

dosar aflat pe rolul instanțelor judecătorești, la restituirea în natură a unei

părți din patrimoniul SC S. SA, în cotă de 66%.

Soluția de respingere

a excepției lipsei de interes în formularea cererilor în constatarea nulității absolute

a actelor juridice nu a fost recurată în prezenta cauză, ca atare, nu face obiectul

învestirii acestei instanțe de control judiciar, intrând în puterea de lucru judecat

și reprezentând premisa analizei de față.

Aceeași constatare

se impune și în privința excepției necompetenței funcționale a instanței civile,

în virtutea caracterului comercial al litigiului, care a fost respinsă prin decizia

nr. 260/A din 7 mai 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă.

Chiar dacă această

decizie a fost casată prin decizia nr. 7584 din 4 octombrie 2005 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, casarea nu a vizat și dispoziția de respingere a excepției,

din moment ce nu s-au formulat critici pe acest aspect, atare poziție procesuală

a intimatelor fiind confirmată prin faptul că nici ulterior, în cursul rejudecărilor

succesive ale cauzei, nu au înțeles să reitereze apărarea relativă la caracterul

comercial al pricinii.

Ca atare, se consideră

că și acest aspect a intrat în puterea de lucru judecat, nefăcând obiectul învestirii

acestei instanțe de recurs.

Pe de altă parte,

chiar dacă respingerea excepției fusese motivată cu referire la art. 17 C.

proc. civ., acest mijloc de apărare nu a mai fost invocat după renunțarea reclamantului,

în anul 2005, la dreptul subiectiv ce a făcut obiectul primelor două cereri deduse

judecății, respectiv dreptul la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

În atare condiții,

nu ar fi fost posibilă rediscutarea la acest moment a chestiunii competenței instanței

civile de soluționare a cererilor de constatare a nulității absolute a unor acte

juridice din procesul de privatizare sau în legătură cu acesta.

Consecința ar

fi aceea a reluării judecății în primă instanță în fața unei instanțe comerciale,

într-un proces început cu peste 9 ani în urmă (respectiv, în anul 2001), ce a parcurs

trei cicluri succesive, or, aceasta ar echivala cu încălcarea dreptului la un proces

echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale, inclusiv din perspectiva duratei rezonabile a judecății.

Drept urmare,

sunt admisibile și vor fi evaluate ca atare criticile legate de modul de aplicare

a legii comerciale de către instanța de apel.

În ceea ce privește

criticile relative la dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, acestea nu au

fost indicate de la bun început drept temei juridic al cererilor în constatarea

nulității absolute a actelor juridice, reclamantul făcând referire la motive de

nulitate din dreptul comun și relative la respectarea legilor privatizării, de aceea

nici nu se regăsesc în considerentele deciziei de apel.

De altfel, dispozițiile

art. 45 din Legea nr. 10/2001 acoperă motivele de nulitate din dreptul comun și,

chiar în ipoteza preluării imobilului de către stat cu titlu valabil, subzistă cauzele

de nulitate izvorând din încălcări ale legilor privatizării, astfel cum a susținut

reclamantul, ca atare, analiza presupusă de incidența normei din Legea nr. 10/2001

s-ar suprapune celei deja efectuate în cauză.

În ceea ce privește

calificarea juridică a criticilor formulate de recurent, se constată că, deși s-au

invocat cazurile descrise de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea

motivelor de recurs, rezultă că este posibilă încadrarea acestora doar în cazul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., operațiune permisă de

art. 306 alin. (3) C. proc. civ., urmând a fi evaluate ca atare.

Nu poate fi incident

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece criticile

recurentului nu sunt legate de o eventuală interpretare greșită a titlului de proprietate

pe care se întemeiază pretențiile formulate în cauză, care reprezintă cauza cererii

de chemare în judecată, la care se referă sintagma „actul juridic dedus judecății"

din art. 304 pct. 8 C. proc. civ., astfel încât este exclusă aplicabilitatea acestui

motiv de recurs.

a susținut, în primul rând, încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (3) C.

proc. civ., pentru nerespectarea deciziei de casare nr. 2508/2007, fără a arăta

în concret care dintre susținerile și apărările invocate în cererea de recurs din

Dosarul nr. 14352/1/2006 ar fi fost ignorate.

Se constată că

instanța de apel a sistematizat corespunzător susținerile reclamantului asupra motivelor

de nulitate, aceleași, de altfel, cu cele reiterate prin prezenta cerere de recurs

(cu excepția cauzei ilicite și imorale și a fraudei la lege, la care recurentul

nu a mai făcut referire), răspunzând fiecăreia dintre acestea.

În consecință,

criticile recurentului pe acest aspect nu au suport și vor fi înlăturate ca atare.

privește motivele legate de aprecierea respectării, la momentul încheierii contractului

de vânzare - cumpărare de acțiuni nr. XX/1999 încheiat între FPS și SC A.G. SA,

a principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice, acestea

sunt, de asemenea, nefondate și vor fi respinse ca atare.

Chiar dacă instanța

de apel a făcut referire la dispozițiile Legii nr. 32/2000, ce nu era în vigoare

la data încheierii actului juridic în discuție, se constată că subzistă considerentele

deciziei de apel, întrucât art. 19 din acest act normativ coincide în conținut cu

reglementarea de la momentul contractării, respectiv art. 20 din Legea nr. 47/1991.

Astfel, art. 19

din Legea nr. 32/2000 prevede că „Asigurătorii pot investi sau fructifica capitalul

social, rezervele de capital și rezervele tehnice în bunuri mobiliare și imobiliare,

precum acțiuni, obligațiuni, alte titluri de participație, depozite bancare, clădiri

destinate activității proprii sau închirierii", în timp ce art. 20 alin.

(2) din Legea nr. 47/1991 stipula că „Societățile comerciale din domeniul asigurărilor

pot investi o parte din capital, din rezervele de capital și rezervele tehnice în

titluri de valoare, bunuri mobiliare sau imobiliare...".

Contrar susținerilor

recurentului, prin decizia de apel nu a fost ignorat art. 34 din Decretul nr. 31/1954,

această normă reprezentând consacrarea principiului specialității de folosință a

persoanei juridice, a cărui încălcare, prin încheierea de acte juridice, este sancționată

cu nulitatea absolută.

Instanța de apel

s-a raportat în mod corect atât la scopul generic al societății, stabilit prin lege,

sens în care a făcut referire la prevederile legii asigurărilor și reasigurărilor,

cât și la scopul concret al persoanei juridice, stabilit prin actul de constituire,

cercetând art. 4 al acestui act, conchizând că a fost respectat principiul specialității,

din moment ce atât legea, cât și actul constitutiv, permit fructificarea fondurilor

societății de asigurare prin investire, respectiv dobândirea de participații în

alte societăți comerciale.

Referindu-se la

acest aspect, recurentul nu contestă posibilitatea cumpărării de acțiuni la alte

societăți comerciale, ci pretinde că drepturile asumate prin contract exced scopului

social al societății de asigurare.

Se observă că

mențiunile din contract pe care recurentul le indică reprezintă concretizări ale

obligațiilor, și nu ale drepturilor cumpărătorului, astfel cum se pretinde, în sensul

că, în esență, acesta este ținut de drepturile și obligațiile existente la momentul

transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor, decurgând din lege, contractul

colectiv și individual de muncă; de asemenea, sunt prevăzute obligațiile legate

de investiții.

Toate aceste clauze

determină conținutul raportului juridic între vânzător și cumpărător, devenit acționar

majoritar, fără a avea vreo legătură cu specialitatea capacității de folosință a

persoanei juridice, care este întrunită în cauză exclusiv din perspectiva posibilității

dobândirii de participații în alte societăți comerciale.

Pe acest temei,

urmează a fi respinse criticile recurentului, cu atât mai mult cele care vizează

atitudinea acționarului majoritar ulterioară cumpărării de acțiuni, privind concedierea

de salariați, reducerea numărului de clădiri etc, care nu interesează legalitatea

actului juridic, ci derularea acesteia, prin modul de respectare a obligațiilor

contractuale asumate.

privește modul de aplicare a legile privatizării, criticile recurentului sunt, de

asemenea, nefondate.

Instanța de apel

a constatat în mod corect că privatizarea SC S. SA a început în baza Legii nr. 55/1995

pentru accelerarea procesului de privatizare, societatea fiind menționată ca atare

în lista anexă la H.G. nr. 626/1995, pentru aprobarea listei societăților comerciale

ce se privatizează în baza Legii nr. 55/1995, figurând la poziția ZZ - a Hotărârii

publicate în M. Of. nr. 190/21.08.1995.

Formalitățile

inițiate în temeiul Legii nr. 55/1995 sunt pe deplin valabile, chiar dacă, la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni – 7 aprilie 1999, acest

act normativ fusese abrogat prin O.U.G. nr. 88/1997, deoarece prin această ordonanță,

respectiv în art. 36 alin. (1), s-a recunoscut explicit valabilitatea actelor și

etapelor consumate până la acea dată, potrivit dispozițiilor legale anterioare,

în privința procedurilor de privatizare aflate în curs de derulare la data intrării

în vigoare a ordonanței de urgență.

Același art. 36

alin. (1) include în sfera „procedurilor de privatizare aflate în curs de derulare"

și vânzările de acțiuni, de natura celor din cauză.

Contrar susținerilor

recurentului, SC S. SA se afla într-o procedură în curs de derulare, aprobată fiind

ca atare prin hotărâre de guvern în baza reglementării privind procesul de privatizare

anterioare O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum deja s-a arătat.

În același timp,

Legea nr. 55/1995 a avut drept obiect, după cum rezultă din art. 1, nu numai transferul

gratuit, către cetățenii români îndreptățiți, al acțiunilor aferente cotei de 30%

din capitalul social al societăților comerciale cu capital de stat - astfel cum

pretinde recurentul, contestând posibilitatea inițierii privatizării SC S. SA sub

imperiul acestei legi, ci și vânzarea acțiunilor emise de aceste societăți.

Drept urmare,

la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 88/1997, actele și etapele consumate, parcurse

în baza Legii nr. 55/1995, își păstrau valabilitatea, nefiind necesară reluarea

întregii proceduri în baza noii reglementări.

Pentru acest motiv,

vor fi înlăturate susținerile recurentului privind necesitatea menționării din nou

a societății într-o hotărâre de guvern și includerea societății în programul anual

de privatizare.

Aceasta, cu atât

mai mult cu cât, după cum s-a arătat în întâmpinarea depusă de către SC F.A.A. SA,

la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare din cauză, nu mai exista

formalitatea avizării și supunerii spre aprobare Guvernului de către Ministerul

Privatizării a programului anual de privatizare: prin O.U.G. nr. 56/1998 se abrogase

art. 4 din O.U.G. nr. 88/1997, la care face referire recurentul, cu consecința desființării

Ministerului Privatizării, ale cărui atribuții au fost preluate de către Agenția

Română de Dezvoltare, ce elabora strategii de privatizare, nu și liste supuse spre

aprobare Guvernului.

În consecință,

prin încheierea actului juridic a cărui nulitate se solicită a se constata în cauză

au fost respectate întocmai prevederile legale aplicabile în materia privatizării,

din perspectiva invocată de către recurent, după cum, în mod corect, a apreciat

instanța de apel.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul O.V. împotriva deciziei nr. 37A din 23 ianuarie

2008 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 4 iunie 2010.