ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3535/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1234 din 12 aprilie 2003, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul O.V. în contradictoriu cu pârâții SC A.G. SA, Compania P.H. SA și Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, a constatat că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de acțiuni și a respins ca neîntemeiată cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. XX/1999 încheiat între FPS și SC A.G. SA, a convenției de cesiune a contractului susmenționat încheiate între SC A.G. SA și Compania P.H. SA și a actului adițional la același contract.

Pentru a pronunța această sentință, s-a reținut că autorii reclamantului, numiții N.B. și E.B., au deținut 37.560 de acțiuni la societatea S.S., eliberate fie nominal, fie transferate prin înscrierea pe verso-ul titlului, acțiuni inventariate de experții contabili N.M. și P.F., ce reprezintă 66,66% din acțiunile S.S. Din înscrisurile depuse, a rezultat că patrimoniul și capitalul social existent la data naționalizării al S.S. nu se identifică cu patrimoniul și capitalul social al SC S. SA, societăți la care reclamantul solicită să i se acorde acțiuni. De asemenea, nici în privința SC So. SA nu se poate susține că există identitate între această societate și S.S. unde autorii reclamantului au deținut acțiuni.

Întrucât, în speță, nu există identitate între persoana juridică naționalizată și societatea comercială indicată de către reclamant, urmează ca reclamantul să se adreseze instituției publice implicate în privatizare în vederea acordării măsurilor reparatorii prin echivalent sub formă de acțiuni, conform art. 32 din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de privatizare nr. XX din 7 aprilie 1999 și a actelor subsecvente, Tribunalul a respins această cerere ca neîntemeiată, motivat de faptul că actele juridice respective s-au încheiat cu respectarea legislației în vigoare la data încheierii contractului privind privatizarea societăților comerciale, respectiv O.U.G.

nr. 88/1997, H.G. nr. 450/1999 și Legea nr. 99/1999, nefiind făcută dovada încălcării actelor normative în vigoare la data încheierii contractelor. De asemenea, prin încheierea contractului sus arătat, nu a fost încălcat principiul specialității persoanelor juridice prevăzut de art. 34 din Decretul nr. 31/1954, întrucât dobândirea de participație la alte societăți comerciale este prevăzută în obiectul de activitate, reprezentând o modalitate de a investi fondurile societății prin cumpărare de valori mobiliare, fără a reprezenta o faptă de comerț. Prin probele administrate în cauză, reclamantul nu a făcut dovada cauzei ilicite și imorale a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni și nici a faptului că respectivul contract a fost încheiat prin fraudarea legii, dovezi ce-i incumbau, conform art. 1169 C. civ.

Prin decizia nr. 260/A din 7 mai 2003, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de către pârâta Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului împotriva sentinței menționate și a admis apelul declarat de către reclamant împotriva aceleiași sentințe, cu consecința schimbării, în parte, a acesteia, în sensul obligării pârâtei Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului de a acorda reclamantului acțiunile solicitate, cu prioritate la o societatea comercială tranzacționată pe piața de capital, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței. În prealabil, au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile necompetenței materiale a secției civile a Tribunalului București și a lipsei de interes invocate de către Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 7584 din 4 octombrie 2005, a admis recursurile declarate de reclamantul O.V. și de către pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (fostă Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului) împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a pronunța această decizie, s-a arătat că este necesar a se pune în discuție incidența Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, la care reclamantul a făcut referire prin cererea depusă la termenul de judecată din 23 septembrie 2005 și, totodată, ca reclamantul să precizeze dacă înțelege să-și mențină acea cerere, ce conține o renunțare la drept, în raport cu noile prevederi legale.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 28846/1/2005, iar prin decizia nr. 389/A din 15 iunie 2006, s-a luat act că apelantul O.V. renunță la drept, conform art. 247 C. proc. civ. în ceea ce privește judecarea capetelor de cerere de la pct. 1 și 2, anume la despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv la toate drepturile cuvenite conform Legii nr. 10/2001; totodată, s-a respins ca nefondat apelul reclamantului. Prin încheierile date în camera de consiliu la 29 iunie 2006 și 10 august 2006, s-au admis cererile de îndreptare eroare materială formulate din oficiu și de către apelantul O.V. și s-a dispus, conform art. 281 C. proc.

civ., îndreptarea erorilor materiale din dispozitivul deciziei civile nr. 389 A din 15 iunie 2006, în sensul că apelul reclamantului va fi admis în ceea ce privește renunțarea la dreptul pretins, cu consecința anulării în parte a sentinței civile nr. 1243 din 12 septembrie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în sensul renunțării de către apelant la cererile formulate în baza Legii nr. 1072001, înlăturând mențiunea renunțării la judecata apelului. Totodată, s-a respins apelul împotriva aceleiași sentințe declarat de pârâta Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului), cât și excepția lipsei de interes.

Recursul declarat de către reclamant împotriva sentinței menționate a fost admis prin decizia nr. 2508 din 20 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia recurată fiind casată, iar cauza, trimisă spre rejudecarea apelului declarat de O.V. Pentru a pronunța această decizie, instanța supremă a reținut că decizia instanței de apel este lovită de nulitate, întrucât s-a pronunțat pe fondul cauzei, deși din încheierea de dezbateri a rezultat că s-au pus concluzii numai pe excepțiile lipsei de interes și a lipsei calității procesual active. Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 14352/1/2006.

Prin decizia nr. 37 A din 23 ianuarie 2008, această instanță a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active, totodată, a admis apelul reclamantului, a anulat în parte sentința civilă nr. 1243 din 12 septembrie 2002 și a respins în fond capetele 1 și 2 din acțiune referitoare la măsurile reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea deciziei, s-a reținut că prin cererea formulată la data de 29 mai 2005 (în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție), apelantul a arătat că „înțelege să renunțe la capetele 1 și 2 din cererea introductivă de instanță formulată în Dosarul nr. 5458/2001 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, și anume la orice măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, pentru cele 66,66% acțiuni emise de S.S.", deoarece a renunțat la notificarea nr. BB/2001 trimisă FPS, iar la termenul din 1 iunie 2006 a făcut precizarea expresă că renunță la dreptul de a cere despăgubiri, anume la aplicarea Legii nr. 10/2001. Asupra acestei renunțări a insistat și după rejudecare.

Față de această cerere, în temeiul art. 247 C. proc. civ., s-a dispus anularea hotărârii primei instanțe și, pe fond, respingerea capetelor de cerere din acțiune formulate în baza Legii nr. 10/2001. Cu privire la cererile pentru care apelantul a arătat că dorește continuarea judecății, intimatele SC A.G. SA - în prezent, SC F.A.A. SA - și Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului au invocat excepțiile lipsei de interes și a lipsei calității procesual active, în condițiile în care reclamantul a renunțat la judecata primelor capete de cerere. La rândul său reclamantul a invocat excepția lipsei de interes a intimatelor în invocarea acestei excepții.

Curtea a apreciat că excepțiile sunt neîntemeiate, întrucât, pe de o parte, intimatele-pârâte sunt interesate să invoce în apărarea lor excepții de procedură și de fond, care, dacă ar fi admise ar face de prisos cercetarea în tot sau în parte a fondului pricinii, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. iar, pe de altă parte, reclamantul-apelant O.V. are interes în a solicita constatarea nulității absolute a celor două acte juridice și, în același timp, calitate procesuală activă, deoarece pe rolul instanțelor judecătorești se află Dosarul nr. 1135/1998 ce are ca obiect restituirea unor imobile ce au făcut parte din patrimoniul SC S. SA și care ar fi aparținut autorilor săi, condiții în care interesul său este născut, actual și legitim, tinzându-se la revenirea imobilelor în patrimoniul său.

În ceea ce privește motivele de apel referitoare la soluționarea cererii privind constatarea nulității absolute a celor trei acte juridice, s-a apreciat că sunt nefondate. În primul rând, din perspectiva principiului specialității capacității de folosință, consacrat de art. 34 din Decretul nr. 31/1954, s-a constatat că a fost respectat la momentul încheierii actului de privatizare nr. XX/1999, contrar susținerilor apelantului. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare acțiuni (aprilie 1999), SC A.G.

SA avea ca principal obiect de activitate asigurarea-reasigurarea, iar la art. 4 pct. 1 alin. ultim se prevedea că „Societatea poate desfășura, de asemenea, orice activitate și orice operațiune, cu excepția celor interzise de lege, în România și în străinătate, în lei sau în valută, inerente, conexe sau utile, chiar indirect, atingerii scopului social, acționând în mod direct sau ca intermediar și să participe în cadrul altei societăți, organizații sau altor persoane juridice române sau străine". Interpretând aceste dispoziții din perspectiva celor două principii ce se completează reciproc - generalitatea și specialitatea capacității de folosință a persoanelor juridice - Curtea a constatat că instanța de fond a reținut în mod corect că, prin cumpărarea de acțiuni la SC S. SA, SC G.A.

SA nu și-a încălcat capacitatea de folosință. Scopul principal al SC A.G. SA - asigurarea-reasigurarea și obținerea de profit - scop specific oricărei societăți comerciale, este completat astfel de un scop complementar, respectiv „participarea la alte societăți, organizații...". Principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice nu trebuie văzut rigid, static, ci în dinamica sa. Economia de piață se caracterizează prin concurență și prin urmare limitele principiului specialității, trebuie apreciat în mod corespunzător cu o oarecare larghețe. În consecință, aplicarea principiului specialității capacității de folosință trebuie să ia în considerare toate elementele ce alcătuiesc scopul societății comerciale, atât cele principale, cât și cele complementare, secundare, cele inițiale și cele subsecvente, ulterioare (modificatoare).

În acest sens sunt și dispozițiile Legii nr. 32/2000 privind asigurările și reasigurările în România, care în art. 19 stipulează că „Asigurătorii pot investi sau fructifica capitalul social, rezervele de capital și rezervele tehnice în bunuri mobiliare și imobiliare, precum acțiuni, obligațiuni, alte titluri de participație, depozite bancare, clădiri destinate activității proprii sau închirierii". Așa fiind, rezultă că atât scopul stabilit de lege (scopul generic), cât și cel stabilit prin actul de înființare (scopul concret) al SC A.G. SA, a fost respectat prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. XX, încheiat cu FPS la data de 7 aprilie 1999 și a actelor subsecvente. În ceea ce privește legalitatea încheierii acestui contract din perspectiva legilor privatizării, Curtea a constatat că incidente în cauză sunt dispozițiile art. 4 alin. (2) lit. d) și art. 33 din O.U.G.

nr. 88/1997, precum și art. 9 lit. f) și art. 16 din H.G. nr. 55/1998 (în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare) pentru aprobarea Normelor metodologice privind privatizarea societăților comerciale și vânzarea de active, precum și a Regulamentului de organizare și funcționare a FPS. Privatizarea SC S. SA a fost aprobată de Guvernul României, fiind trecută în lista anexă la H.G. nr. 626/1995, pentru aprobarea listei societăților comerciale ce se privatizează în baza Legii nr. 55/1995; la poziția ZZ - a Hotărârii publicate în M. Of. nr. 190/21.08.1995. Într-adevăr, la data privatizării SC S. SA, H.G. nr. 626/1995 și Legea nr. 55/1997 nu mai erau în vigoare, acestea fiind abrogate prin O.U.G.

nr. 88/1997, care însă la art. 36 alin. (1) prevedea că „procedurile de privatizare aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență vor continua cu recunoașterea valabilității actelor și etapelor consumate până la acea dată, potrivit dispozițiilor legale anterioare". În consecință, nu se impunea să se facă o nouă publicare în M. Of. De asemenea, vânzarea a fost făcută publică prin intermediul ziarului A. Cum, în final, după îndeplinirea formalităților de publicitate s-a prezentat un singur ofertant, acesta fiind SC A.G. SA, Curtea a constatat că, în mod corect, a reținut instanța de fond că dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997 au fost respectate.

De altfel, nerespectarea dispozițiilor legale invocate de către reclamantul-apelant nu conduc la nulitatea actului decât în măsura în care se constată de către organele în drept că s-a săvârșit o infracțiune, În caz contrar fapta este sancționată contravențional, iar nulitatea este relativă, conform art. 33 din O.U.G. nr. 88/1997. În ceea ce privește cauza ilicită și imorală a contractului de privatizare și a actelor subsecvente, Curtea a reținut că scopul mediat urmărit de SC A.G. SA la încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni a fost de a obține profit prin investirea fondurilor societății, operațiune în concordanță cu legea și statutul de funcționare al societății. Faptul că SC A.G.

SA și Compania P.H. SA aveau același reprezentant, care era și salariat al FPS și membru în Consiliul de Administrație al SC S. SA, nu face dovada unei conivențe frauduloase între aceste societăți. În măsura în care acesta ar fi acționat în detrimentul uneia dintre societăți, actul ar fi lovit de nulitate relativă, nulitate ce poate fi invocată numai de partea contractantă lezată. Tot nulitatea relativă este și sancțiunea ce intervine pentru neacceptarea cesiunii de către FPS, în prezent Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. Frauda la lege presupune încheierea unui act juridic pe care legea îl interzice sau încheierea acestuia cu încălcarea dispozițiilor legale.

Împrejurarea că pe rolul instanțelor judecătorești se aflau, la data încheierii contractului, acțiuni în revendicare prin care reclamantul-apelant solicita restituirea unor imobile ce se aflau în capitalul social SC S. SA nu constituie un motiv de nulitate a contractului, în condițiile în care au fost respectate dispozițiile legale privind privatizarea, respectiv dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997 și H.G. nr. 450/1999 și Legea nr. 99/1999. Încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la un bun în litigiu nu constituie o fraudă la lege atâta timp cât nu s-a făcut dovada admiterii irevocabile a acțiunii în revendicare. Mai mult, în speță nu s-a vândut un imobil, ci s-au vândut acțiuni, care sunt titluri de valoare negociabile și transmisibile, s-a mai arătat în motivarea deciziei.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: 1. Au fost încălcate dispozițiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., deoarece prin decizia de casare nr. 2508/2007 s-a dispus casarea și trimiterea cauzei la rejudecare doar pentru unul dintre motivele de apel, cu mențiunea că se vor avea în vedere toate mijloacele de apărare invocate prin cererea de recurs; or, prin decizia recurată, nu s-a analizat decât cererea din 6 noiembrie 2001, fiind ignorate celelalte susțineri și apărări.

2. În mod greșit, s-a apreciat că a fost respectat principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice la momentul încheierii contractului nr. XX/1999, deoarece: - art. 19 din Legea nr. 32/2000 a fost aplicat retroactiv, deoarece nu exista la momentul contractului nr. XX/1999; - a fost ignorat art. 34 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data încheierii contractului, potrivit căruia sunt nule actele încheiate cu încălcarea principiului specializării; faptul că în actul constitutiv al A.G.

se arată la art. 4 pct. ultim că societatea poate desfășura orice activitate, dar „inerentă, conexă sau utilă chiar indirect, atingerii scopului social", trebuie interpretat în sensul că poate să participe la capitalul altei societăți, dar cumpărând, cel mult, acțiuni, nu asumându-și drepturi care excedau fără echivoc scopului social al societății de asigurare, după cum s-a dovedit ulterior (prin concedierea de salariați, reducerea numărului de clădiri etc); - a fost schimbat înțelesul textului art. 4 din actul de înființare al SC A.G., încălcându-se, astfel, art. 34 din Decretul nr. 31/1954, deoarece, chiar dacă s-ar admite că s-a acționat cu respectarea întregului art. 4 din actul constitutiv, prin actul de privatizare al SC S., SC A.G., ce avea ca obiect de activitate asigurările-reasigurările, și-a asumat drepturi fără legătură cu obiectul său de activitate, respectiv: mențiunile privind plata acțiunilor din capitolele 3-6, completarea obiectului SC.

S., ca acționar majoritar, din capitolul 8, preluarea drepturilor și obligațiilor legate de salariați de la pct. 8.5, clauzele din capitolele 9-14. 3. Prin decizia recurată, au fost aplicate greșit legile privatizării, respectiv art. 33 și 36 din O.U.G. nr. 88/1997, H.G. nr. 55/1998, precum și art. 45 din Legea nr. 10/2001, soluția instanței de apel întemeindu-se pe norme abrogate sau care au avut o aplicabilitate temporară, precum H.G. nr. 626/1995, Legea nr. 55/1995, după cum urmează: - vânzarea SC S. a avut loc fără acordul legal al Guvernului dat prin hotărâre, așa cum preciza O.U.G. nr. 88/1997, iar apariția în ziarul A. a anunțului de privatizare a SC S. nu suplinește lipsa acestei formalități; - H.G.

nr. 626/1995 nu mai era în vigoare la data privatizării SC S., iar art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 nu este incident, deoarece nu exista o procedură de privatizare în curs de derulare, privatizarea S. începând în anul 1999, până atunci nefiind pusă problema vânzării cotei majoritare de acțiuni, motiv pentru care nu era aplicabilă nici Legea nr. 55/1995; - au fost încălcate dispozițiile art. 4 alin. (1) și art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, care prevedea că fostul Minister al Privatizării, responsabil cu elaborarea politicilor de privatizare și cu coordonarea și controlul privatizării, că acea instituție trebuia să avizeze și să supună spre aprobare Guvernului programul anual de privatizare elaborat de FPS, care se publică în M. Of., prin grija FPS; or, S. nu a fost inclusă în această modalitate în programul anual de privatizare, nefiind menționată ca atare nici în H.G.

nr. 363/1998, nici în H.G. nr. 202/1998, ceea ce împiedica vânzarea de acțiuni la această societate. Prin cererea de recurs, s-a solicitat suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pănă la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 1135/1998 început la Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, (în prezent, nr. 7615/1/2008). Această cerere a fost respinsă prin încheierea de ședință de la termenul din 12 februarie 2010, cu motivarea că motivele de nulitate a actelor juridice invocate în prezenta cauză pot fi analizate independent de argumentele aduse în susținerea cererii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, care face obiectul Dosarului nr. 7615/1/2008, în considerarea judecării căreia a fost solicitată suspendarea judecății în prezenta cauză.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Este de precizat, în primul rând, faptul că prin decizia recurată s-a valorificat manifestarea de voință a reclamantului în sensul renunțării la beneficiul acordării măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, respingându-se în fond cererile cu acest obiect, urmare a anulării parțiale a hotărârii primei instanțe, în aplicarea art. 247 C. proc. civ. Cu toate acestea, instanța de apel a considerat că reclamantul își conservă interesul susținerii cererilor în constatarea nulității absolute a celor trei acte juridice - încheiate în cursul sau în legătură cu procesul de privatizare a SC S. SA, întrucât tinde, într-un alt dosar aflat pe rolul instanțelor judecătorești, la restituirea în natură a unei părți din patrimoniul SC S. SA, în cotă de 66%.

Soluția de respingere a excepției lipsei de interes în formularea cererilor în constatarea nulității absolute a actelor juridice nu a fost recurată în prezenta cauză, ca atare, nu face obiectul învestirii acestei instanțe de control judiciar, intrând în puterea de lucru judecat și reprezentând premisa analizei de față. Aceeași constatare se impune și în privința excepției necompetenței funcționale a instanței civile, în virtutea caracterului comercial al litigiului, care a fost respinsă prin decizia nr. 260/A din 7 mai 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Chiar dacă această decizie a fost casată prin decizia nr. 7584 din 4 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, casarea nu a vizat și dispoziția de respingere a excepției, din moment ce nu s-au formulat critici pe acest aspect, atare poziție procesuală a intimatelor fiind confirmată prin faptul că nici ulterior, în cursul rejudecărilor succesive ale cauzei, nu au înțeles să reitereze apărarea relativă la caracterul comercial al pricinii. Ca atare, se consideră că și acest aspect a intrat în puterea de lucru judecat, nefăcând obiectul învestirii acestei instanțe de recurs. Pe de altă parte, chiar dacă respingerea excepției fusese motivată cu referire la art. 17 C. proc. civ., acest mijloc de apărare nu a mai fost invocat după renunțarea reclamantului, în anul 2005, la dreptul subiectiv ce a făcut obiectul primelor două cereri deduse judecății, respectiv dreptul la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

În atare condiții, nu ar fi fost posibilă rediscutarea la acest moment a chestiunii competenței instanței civile de soluționare a cererilor de constatare a nulității absolute a unor acte juridice din procesul de privatizare sau în legătură cu acesta. Consecința ar fi aceea a reluării judecății în primă instanță în fața unei instanțe comerciale, într-un proces început cu peste 9 ani în urmă (respectiv, în anul 2001), ce a parcurs trei cicluri succesive, or, aceasta ar echivala cu încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, inclusiv din perspectiva duratei rezonabile a judecății. Drept urmare, sunt admisibile și vor fi evaluate ca atare criticile legate de modul de aplicare a legii comerciale de către instanța de apel.

În ceea ce privește criticile relative la dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, acestea nu au fost indicate de la bun început drept temei juridic al cererilor în constatarea nulității absolute a actelor juridice, reclamantul făcând referire la motive de nulitate din dreptul comun și relative la respectarea legilor privatizării, de aceea nici nu se regăsesc în considerentele deciziei de apel. De altfel, dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 acoperă motivele de nulitate din dreptul comun și, chiar în ipoteza preluării imobilului de către stat cu titlu valabil, subzistă cauzele de nulitate izvorând din încălcări ale legilor privatizării, astfel cum a susținut reclamantul, ca atare, analiza presupusă de incidența normei din Legea nr. 10/2001 s-ar suprapune celei deja efectuate în cauză.

În ceea ce privește calificarea juridică a criticilor formulate de recurent, se constată că, deși s-au invocat cazurile descrise de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că este posibilă încadrarea acestora doar în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., operațiune permisă de art. 306 alin. (3) C. proc. civ., urmând a fi evaluate ca atare. Nu poate fi incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece criticile recurentului nu sunt legate de o eventuală interpretare greșită a titlului de proprietate pe care se întemeiază pretențiile formulate în cauză, care reprezintă cauza cererii de chemare în judecată, la care se referă sintagma „actul juridic dedus judecății" din art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., astfel încât este exclusă aplicabilitatea acestui motiv de recurs. 1. Recurentul a susținut, în primul rând, încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ., pentru nerespectarea deciziei de casare nr. 2508/2007, fără a arăta în concret care dintre susținerile și apărările invocate în cererea de recurs din Dosarul nr. 14352/1/2006 ar fi fost ignorate. Se constată că instanța de apel a sistematizat corespunzător susținerile reclamantului asupra motivelor de nulitate, aceleași, de altfel, cu cele reiterate prin prezenta cerere de recurs (cu excepția cauzei ilicite și imorale și a fraudei la lege, la care recurentul nu a mai făcut referire), răspunzând fiecăreia dintre acestea. În consecință, criticile recurentului pe acest aspect nu au suport și vor fi înlăturate ca atare.

2. În ceea ce privește motivele legate de aprecierea respectării, la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare de acțiuni nr. XX/1999 încheiat între FPS și SC A.G. SA, a principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice, acestea sunt, de asemenea, nefondate și vor fi respinse ca atare. Chiar dacă instanța de apel a făcut referire la dispozițiile Legii nr. 32/2000, ce nu era în vigoare la data încheierii actului juridic în discuție, se constată că subzistă considerentele deciziei de apel, întrucât art. 19 din acest act normativ coincide în conținut cu reglementarea de la momentul contractării, respectiv art. 20 din Legea nr. 47/1991.

Astfel, art. 19 din Legea nr. 32/2000 prevede că „Asigurătorii pot investi sau fructifica capitalul social, rezervele de capital și rezervele tehnice în bunuri mobiliare și imobiliare, precum acțiuni, obligațiuni, alte titluri de participație, depozite bancare, clădiri destinate activității proprii sau închirierii", în timp ce art. 20 alin. (2) din Legea nr. 47/1991 stipula că „Societățile comerciale din domeniul asigurărilor pot investi o parte din capital, din rezervele de capital și rezervele tehnice în titluri de valoare, bunuri mobiliare sau imobiliare...". Contrar susținerilor recurentului, prin decizia de apel nu a fost ignorat art. 34 din Decretul nr. 31/1954, această normă reprezentând consacrarea principiului specialității de folosință a persoanei juridice, a cărui încălcare, prin încheierea de acte juridice, este sancționată cu nulitatea absolută.

Instanța de apel s-a raportat în mod corect atât la scopul generic al societății, stabilit prin lege, sens în care a făcut referire la prevederile legii asigurărilor și reasigurărilor, cât și la scopul concret al persoanei juridice, stabilit prin actul de constituire, cercetând art. 4 al acestui act, conchizând că a fost respectat principiul specialității, din moment ce atât legea, cât și actul constitutiv, permit fructificarea fondurilor societății de asigurare prin investire, respectiv dobândirea de participații în alte societăți comerciale. Referindu-se la acest aspect, recurentul nu contestă posibilitatea cumpărării de acțiuni la alte societăți comerciale, ci pretinde că drepturile asumate prin contract exced scopului social al societății de asigurare.

Se observă că mențiunile din contract pe care recurentul le indică reprezintă concretizări ale obligațiilor, și nu ale drepturilor cumpărătorului, astfel cum se pretinde, în sensul că, în esență, acesta este ținut de drepturile și obligațiile existente la momentul transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor, decurgând din lege, contractul colectiv și individual de muncă; de asemenea, sunt prevăzute obligațiile legate de investiții. Toate aceste clauze determină conținutul raportului juridic între vânzător și cumpărător, devenit acționar majoritar, fără a avea vreo legătură cu specialitatea capacității de folosință a persoanei juridice, care este întrunită în cauză exclusiv din perspectiva posibilității dobândirii de participații în alte societăți comerciale.

Pe acest temei, urmează a fi respinse criticile recurentului, cu atât mai mult cele care vizează atitudinea acționarului majoritar ulterioară cumpărării de acțiuni, privind concedierea de salariați, reducerea numărului de clădiri etc, care nu interesează legalitatea actului juridic, ci derularea acesteia, prin modul de respectare a obligațiilor contractuale asumate. 3. În ceea ce privește modul de aplicare a legile privatizării, criticile recurentului sunt, de asemenea, nefondate. Instanța de apel a constatat în mod corect că privatizarea SC S. SA a început în baza Legii nr. 55/1995 pentru accelerarea procesului de privatizare, societatea fiind menționată ca atare în lista anexă la H.G. nr. 626/1995, pentru aprobarea listei societăților comerciale ce se privatizează în baza Legii nr. 55/1995, figurând la poziția ZZ - a Hotărârii publicate în M. Of.

nr. 190/21.08.1995. Formalitățile inițiate în temeiul Legii nr. 55/1995 sunt pe deplin valabile, chiar dacă, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni – 7 aprilie 1999, acest act normativ fusese abrogat prin O.U.G. nr. 88/1997, deoarece prin această ordonanță, respectiv în art. 36 alin. (1), s-a recunoscut explicit valabilitatea actelor și etapelor consumate până la acea dată, potrivit dispozițiilor legale anterioare, în privința procedurilor de privatizare aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență. Același art. 36 alin. (1) include în sfera „procedurilor de privatizare aflate în curs de derulare" și vânzările de acțiuni, de natura celor din cauză.

Contrar susținerilor recurentului, SC S. SA se afla într-o procedură în curs de derulare, aprobată fiind ca atare prin hotărâre de guvern în baza reglementării privind procesul de privatizare anterioare O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum deja s-a arătat. În același timp, Legea nr. 55/1995 a avut drept obiect, după cum rezultă din art. 1, nu numai transferul gratuit, către cetățenii români îndreptățiți, al acțiunilor aferente cotei de 30% din capitalul social al societăților comerciale cu capital de stat - astfel cum pretinde recurentul, contestând posibilitatea inițierii privatizării SC S. SA sub imperiul acestei legi, ci și vânzarea acțiunilor emise de aceste societăți. Drept urmare, la data intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 88/1997, actele și etapele consumate, parcurse în baza Legii nr. 55/1995, își păstrau valabilitatea, nefiind necesară reluarea întregii proceduri în baza noii reglementări. Pentru acest motiv, vor fi înlăturate susținerile recurentului privind necesitatea menționării din nou a societății într-o hotărâre de guvern și includerea societății în programul anual de privatizare. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, după cum s-a arătat în întâmpinarea depusă de către SC F.A.A. SA, la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare din cauză, nu mai exista formalitatea avizării și supunerii spre aprobare Guvernului de către Ministerul Privatizării a programului anual de privatizare: prin O.U.G. nr. 56/1998 se abrogase art. 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, la care face referire recurentul, cu consecința desființării Ministerului Privatizării, ale cărui atribuții au fost preluate de către Agenția Română de Dezvoltare, ce elabora strategii de privatizare, nu și liste supuse spre aprobare Guvernului. În consecință, prin încheierea actului juridic a cărui nulitate se solicită a se constata în cauză au fost respectate întocmai prevederile legale aplicabile în materia privatizării, din perspectiva invocată de către recurent, după cum, în mod corect, a apreciat instanța de apel. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul O.V. împotriva deciziei nr. 37A din 23 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 iunie 2010.