ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2350/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 284A din 4 iulie 2012, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Uniunea Națională a Cooperației de Consum, C. împotriva sentinței civile nr. 1751 din 19 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că despăgubirea pentru corpul nou de clădire este în sumă de 210.000 euro. A anulat, în parte, sentința și a reținut spre rejudecare cererea de chemare în garanție, fixând termen la 12 septembrie 2012. A respins apelul formulat de apelanta pârâtă SC J.T.

SA, împotriva aceleiași sentințe, ca lipsit de interes. A menținut restul dispozițiilor sentinței. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 15/2003 emisă de C. s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în sector 2, apreciindu-se că, nefiind vorba de o preluare abuzivă din partea acestei pârâte nu poate fi restituit și s-a dispus transmiterea notificării Primăriei Municipiului București pentru acordarea de despăgubiri. Reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra imobilului în litigiu și a calității de persoană îndreptățită conform Legii nr. 10/2001, aspecte necontestate prin motivele de apel. Cu privire la preluarea imobilului de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, de asemenea, că imobilul intră în categoria celor preluate abuziv, aspect necontestat de nici una dintre părți.

De asemenea, s-a reținut că C. are calitatea de unitate deținătoare și SC J.T. SA nu are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu, aspecte intrate în puterea lucrului judecat, întrucât nici una dintre părți nu a contestat aceste chestiuni prin motivele de apel formulate. Pe de altă parte, reclamanta, care avea ca interes principial stabilirea unității deținătoare în pronunțarea unei hotărâri judecătorești în contradictoriu cu aceasta, nu a exercitat calea de atac a apelului pe această chestiune și, mai mult decât atât a susținut constant că C. este unitatea deținătoare și că aducerea bunului ca aport în natură la SC J.T. SA nu prezintă nici o relevanță, sub aspectul eventualei calități de unitate deținătoare a acesteia din urmă, susținere admisă de tribunal în sentința apelată.

Prin urmare, în soluționarea apelurilor, Curtea a plecat de la această premisă, necontestată de părți. Pe de altă parte, în soluționarea apelurilor s-a plecat, conform art. 315 C. proc. civ., de la statuarea instanței supreme că soluționarea notificării și deci a contestației formulate trebuia făcută în raport de dispozițiile legale în vigoare la momentul formulării notificării, 3 august 2001. Primul motiv de apel privind încălcarea dreptului la apărare al apelantei, pentru termenul din 15 octombrie 2008, când i s-a respins cererea de amânare a cauzei, nu este întemeiat. Astfel, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul București în 2 iulie 2008, în rejudecare, fiind acordat termen la 15 octombrie 2008, iar pârâta a fost citată în 13 august 2008, cererea de amânare a cauzei fiind formulată în 13 octombrie 2008, astfel că aceasta a avut timp suficient pentru a-și formula apărarea.

Dispozițiile art. 118 1 C. proc. civ. invocate în susținerea apelului nu justifică pretinsa încălcare a drepturilor sale procesuale, întrucât prezentul dosar era înregistrat la tribunal în urma casării cu trimitere spre rejudecare, astfel că nu se mai punea problema formulării unei cereri de amânare a cauzei, invocându-și propria culpă de a depune întâmpinare. De altfel, prin decizia nr. 223/2010 Curtea de Apel București a respins ca nefondat acest motiv de apel, iar apelanta-pârâtă nu a exercitat calea de atac a recursului, casarea cu trimitere spre rejudecare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție vizând pronunțarea asupra fondului apelului declarat în cauză. Al doilea motiv de apel vizează imposibilitatea restituirii în natură a imobilului în litigiu motivat de faptul că apelanta a dobândit imobilul în baza unui contract de schimb valabil încheiat.

Potrivit artl alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, imobilele preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau alte persoane juridice se restituie, de regulă, în natură, în condițiile prezentei legi. Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele, terenuri și construcții, preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.

Alin. 2 al aceluiași articol arată că prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută. Potrivit art. 18 lit. c), în forma inițială, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost transformat, astfel încât a devenit un imobil nou în raport de cel preluat și potrivit lit. d), dacă imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș, cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Motivul doi de apel vizează imposibilitatea restituirii în natură determinată de faptul că unitatea cooperatistă îl deține în baza unui contract de schimb valabil încheiat, apreciindu-se ca fiind astfel incidente dispozițiile art. 46 alin. (1) și (2), (art. 45 invocat în motivele de apel, prin referire la forma actuală a Legii nr. 10/2001). Imobilul a fost preluat abuziv de stat, iar unitatea cooperatistă deține imobilul în baza unui contract de schimb, valabil încheiat, niciodată contestat, aspecte care nu prezintă relevanță în respingerea cererii de restituire în natură. în raport de reținerea din decizia de casare, referitoare la aplicarea art. 18 lit. d) în forma inițială a Legii nr. 10/2001, se constată că, era prevăzută, ca excepție a restituirii în natură, doar înstrăinarea imobilului în baza Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speță.

Prin urmare, independent de faptul că imobilul a intrat în posesia C. în baza unui act de schimb valabil, intimata reclamantă are dreptul la restituirea în natură a imobilului. Motivul patru de apel vizează imposibilitatea restituirii în natură, determinată de incidența situației de excepție prevăzută de dispozițiile art. 18 lit. c). Sub acest aspect, se constată că, deși reală susținerea apelantei, referitoare la faptul că, pentru egalitate de tratament se aplică tot forma inițială a Legii nr. 10/2001, nici acest motiv de apel nu va fi primit. În apel, a fost administrată proba cu expertiză, la cererea apelantei, expertul arătând că, toate transformările efectuate la imobilul, fosta proprietate din sectorul 2, nu sunt de natură a transforma vechiul imobil într-unui nou, conform art. 18.3 și 18.4 din H.G.

nr. 614/2001, concluzie menținută și în urma răspunsului la obiectiuni și care este în concordanță cu prima expertiză efectuată în cauză. În raport de concluziile expertizelor efectuate în cauză, nu mai prezintă nici un fel de relevanță toate susținerile apelanților de la momentul efectuării expertizei în apel, întrucât expertul, la numeroasele solicitări ale curții și-a menținut punctul de vedere referitor la faptul că imobilul nu a suferit modificări de substanță, care să îl determine să concluzioneze că ar fi devenit un imobil nou în raport cu cel preluat.

Critica vizând acordarea despăgubirilor pentru corpul nou de clădire, ce reprezintă motivul trei de apel, este în parte întemeiată, în mod corect apreciind apelanta că este necesar ca despăgubirea să fie calculată la nivelul actual al valorii corpului de clădire, aspect în raport de care Curtea va reține că despăgubirea cuvenită apelantei este în cuantum de 210.000 euro, conform valorii stabilite de expert M. în fața instanței de apel. Nu este întemeiată critica vizând nepunerea acestei chestiuni în discuția părților, instanța fiind învestită cu o contestație, formulată sub aspectul nerestituirii imobilului în natură, astfel că, era obligată ca, în cazul în care aprecia că restituirea în natură era posibilă, ceea ce s-a și întâmplat, să se pronunțe, din oficiu, și asupra despăgubirii ce se cuvine apelantei în cazul în care, a restituit în natură întregul imobil, deci inclusiv noul corp de clădire edificat, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Nu sunt întemeiate susținerile apelantei, din concluziile scrise privind acordarea de despăgubiri și pentru împrejmuiri și chioșc, întrucât aceste chestiuni nu au fost criticate prin motivele de apel. Apelanta a arătat, concret, în motivele de apel, că valoarea corpului nou de clădire nu este corect stabilită și că trebuie efectuat un nou raport de expertiză pe acest aspect, dar niciodată nu a criticat sentința, arătând că, în cuantumul despăgubirilor ar trebui să intre și contravaloarea împrejmuirii sau a chioșcului, astfel că nu vor fi primite aceste critici formulate doar prin concluziile scrise. De altfel, valoarea noului corp de clădire a fost stabilită de expert la 210.000 euro și nu 260.000 euro, cum se solicită de apelantă prin concluziile scrise, astfel că aceasta va fi valoarea reținută de Curte.

Criticile cinci și șase, vizând modalitatea de soluționare a cererii de chemare în garanție sunt întemeiate. Prin cererea formulată, apelanta a solicitat ca, în situația în care, va fi obligată să restituie în natură imobilul din sectorul 2, Primăria Municipiului București să fie obligată la restituirea celor 15 imobile date la schimb, invocând dispozițiile art. 1408 C. civ. Tribunalul, deși a respins ca nefondată cererea de chemare în garanție, a apreciat practic că nu poate fi primită, cu motivarea că nu s-a solicitat nulitatea contractului de schimb. Sub acest aspect, Curtea a constatat întemeiate criticile apelantei, întrucât tribunalul nu a analizat niciodată cererea de chemare în garanție pe fond, ci practic, a respins-o ca inadmisibilă.

Astfel, art. 1408 C. civ. trebuie interpretat, în sensul că, copermutantul evins are opțiune între două acțiuni: acțiunea în garanție pentru evicțiune (cu regulile aplicabile de la garanția pentru vânzare) și acțiunea în rezoluțiune, cu consecința întoarcerii lucrului dat la schimb, având astfel o situație, mai avantajoasă decât în cazul altor contracte. Prin urmare, cererea de chemare în garanție, astfel cum susține și apelantul, trebuia analizată ca o acțiune în garanție pentru evicțiune, acțiune ce presupune tocmai existența unui contract valabil încheiat, ceea ce nu a făcut instanța de fond. în realitate, tribunalul nu a analizat această cerere, ci s-a mulțumit a aprecia că este neîntemeiată, în condițiile existenței unui contract de schimb valabil încheiat.

2. Recursul 2.1. Motive Pârâta Uniunea Națională a Cooperației de Consum, C. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 284A din 4 iulie 2012 și a încheierilor din 25 ianuarie 2012, 18 aprilie 2012, 30 mai 2012 și 20 iunie 2012, criticile vizând următoarele aspecte: Instanța de apel, în rejudecare, a făcut o aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, neținând seama de toate prevederile din această lege în vigoare la momentul soluționării, atât din perspectiva aplicării și interpretării legii în ansamblul sau la situația de fapt existentă în cauză, cât și din perspectiva aplicării principiului tempus regit actum.

În cauză, indiferent că se are în vedere aplicarea Legii nr. 10/2001 republicată cu modificările și completările ulterioare în vigoare, la momentul soluționării cauzei, 19 noiembrie 2008, ținându-se seama inclusiv de dispozițiile art. 18 lit. c) coroborat cu art. 45 alin. (1) și (2) din lege, ori de legea în vigoare la momentul soluționării notificării, din interpretarea sistematica a art. 9, 18 lit. d), art. 20 și art. 46 a legii in varianta inițiala in vigoare la momentul notificării (transmisă la data de 2 august 2001 către Primăria Municipiului București, și la data de 10 februarie 2003 către C.), soluția ar fi fost aceeași, respectiv că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, nu prin restituirea în natură.

Instanța de apel și instanța de fond nu au ținut seama de stabilirea corectă a situației de fapt în speța de față, care este atipică, făcând o aplicare și interpretare greșită a Legii nr. 10/2001 indiferent că este vorba de varianta inițială sau ulterioară a acestui act normativ.

Astfel, contrar celor reținute de instanța de apel și de fond, situația de fapt atipică în speță este relevantă, și trebuie raportată la dispozițiile Legii nr. 10/2001 în ansamblul său, inclusiv a dispozițiilor art. 18 lit. c) coroborat cu art. 45 alin. (1) și (2) dacă se are în vedere legea în vigoare la momentul rejudecării în fond a cauzei, 19 noiembrie 2008, ori a art. 9, art. 18 lit. d), art. 20 și art. 46 dacă se are în vedere legea in varianta inițiala in vigoare la momentul notificării: Recurenta-pârâtă C. nu este o organizație cooperatistă care a preluat abuziv imobilul din București, sector 2, în sensul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ci este un subdobânditor cu titlu translativ de proprietate, oneros, de bună-credință, devenind proprietară de drept a imobilului solicitat de intimata-reclamantă în baza Actului de Schimb din 6 aprilie 1967, ca Anexă a Decretului nr. 670/1966, iar actul îndeplinind condițiile legale în vigoare la acea vreme, bucurându-se de prezumția de validitate.

Recurenta a construit un corp nou de clădire în continuarea corpului de clădire existent (corp denumit A) la imobilul din sector 2, București. Instanța de apel a făcut o aplicare și interpretare greșită a legii atunci când a considerat că legea aplicabilă în soluționarea pe fond a cauzei este cea în vigoare la momentul formulării notificării, 3 august 2001, deși recurenta a fost notificată la 10 februarie 2003. Această aplicare și interpretare greșită a legii a fost făcută de instanță de apel inclusiv atunci când a aplicat dispozițiile Legii nr. 10/2001 în vigoare la momentul formulării notificării la situația de fapt existentă în cauză.

Instanța de apel a aplicat principiul soluționării cauzei potrivit legii în vigoare la momentul formulării notificării, contrar instanței de fond care în rejudecare, astfel cum rezultă din cuprinsul sentinței nr. 1751 din 19 noiembrie 2008, a avut în vedere ca temei legal al soluționării cererii intimatei-reclamante dispozițiile Legii nr. 10/2001 în vigoare la momentul soluționării contestației, 19 noiembrie 2008, art. 26 alin. (3), art. 2 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (1), art. 18 lit. c), art. 10 alin. (2), art. 12. Aceasta este o aplicare corectă a principiului aplicării legii civile în timp, însă instanța de fond trebuia să țină seama și de dispozițiile art. 18 lit. c) și cele ale art. 45 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 în vigoare la acel moment, făcând astfel o aplicare greșită a legii.

Totodată, instanța de apel, în considerarea aplicării legii în vigoare la momentul soluționării cauzei, a încălcat regula de drept potrivit căreia legea nouă este de imediată aplicare, nu a ținut seama de jurisprudența ulterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție inclusiv de deciziile ulterioare de îndrumare obligatorii în această materie, precum și de faptul că decizia de îndrumare din 17 mai 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul 26332/2/2005 trebuie aplicată tocmai în contextul jurisprudentei unitare ulterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie, în contextul jurisprudentei C.E.D.O., precum și în contextul respectării securității raporturilor juridice civile existente în cauză.

Făcând o aplicare și interpretare corectă a regulii tempus regit actum, în soluționarea pe fond a cererii sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 în vigoare la momentul soluționării contestației, 19 noiembrie 2008, dispoziții în vigoare și în prezent. Instanța de apel, inclusiv cea de fond care deși a ținut seama de Legea nr. 10/2001 în vigoare la momentul soluționării contestației, 19 noiembrie 2008, au ignorat aplicarea în cauza de față a prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Chiar dacă regula în materia măsurilor reparatorii este de restituire în natură a imobilelor preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 prevede și o serie de excepții de la aceasta când se acordă măsuri reparatorii prin echivalent.

Și în cauza de față se aplică excepția privind măsurile de reparare prin echivalent, prevăzută la art. 18 lit. c) coroborat cu art. 45 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 247/2005. Aceasta deoarece, actul de schimb din 6 aprilie 1967, prin care recurenta a dobândit proprietatea asupra imobilului în litigiu este un act juridic cu titlu particular și oneros, a fost încheiat cu bună-credință și titlul statului nu a fost contestat. Pentru a avea vocația dobândirii în natură a imobilului care face obiectul Legii nr. 10/2001, intimata-reclamantă ar fi trebuit să conteste actul juridic de schimb în temeiul căruia C. a dobândit proprietatea, deoarece legea condiționează (art. 45) restituirea în natură a imobilului de desființarea actelor juridice de înstrăinare pe calea acțiunii în constatarea nulității.

Decizia de îndrumare din 17 mai 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul 26332/2/2005, contrar celor reținute de instanța de apel în decizia recurată, trebuia aplicată tocmai în contextul jurisprudentei unitare ulterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie, în contextul jurisprudentei C.E.D.O., precum și în contextul respectării securității raporturilor juridice civile existente în cauză. Decizia de îndrumare invocată de instanța de apel nu cuprinde îndrumări exprese pentru judecătorii fondului. Relevantă în cauză este decizia C.E.D.O.

în Cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, citat și în Cauza Raicu contra României, în care Curtea a arătat că acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.

În ceea ce privește speranța legitimă a intimatei-reclamante pentru restituirea în natură a bunului, calificată de C.E.D.O.

ca fiind un element al dreptului de proprietate, și față de care prin decizia de îndrumare s-a apreciat că „modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 247/2005 în cursul judecății i-a luat-o, prin forma textului art. 18 lit. c) din lege.”, trebuie aplicată decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în cuprinsul căreia se menționează că „Ori, așa cum reiese din jurisprudența sa în materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă (Cauza Poenaru contra României).” Ca atare, instanța de fond trebuia să rejudece cauza ținând seama de deciziile de îndrumare nr. 4083/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nr. 170A/2008 Curtea de Apel București, și Legea nr. 10/2001, însă dacă există neconcordanțe între acestea, legea internă specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se va aplica cu prioritate aceasta din urma.

Mai mult, a ține seama doar de ingerința adusă dreptului de proprietate al reclamantei și a dispune restituirea în natură a imobilului solicitat, înseamnă a ignora prevederile Legii nr. 10/2001 în ansamblul său care protejează subdobânditorul de bună-credință, precum și jurisprudența C.E.D.O., cu consecința certă de a aduce în mod nelegal și inechitabil atingere dreptului nostru de proprietate care trebuie să se bucure de aceeași protecție ca și cel al intimatei-reclamante.

Prin menținerea soluției instanței de fond de către instanța de apel, de restituire în natură a imobilului, precum și prin modul de soluționare în apel a cererii de chemare în garanție, a fost încălcat dreptul de proprietate al recurentei protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția europeana a drepturilor omului, precum și de Constituția României potrivit art. 44. Cât privește criticile privind soluționarea prin decizia recurată a motivului de apel referitor la despăgubirile acordate recurentei C., cât și cu privire la modul de soluționare, prin încheierile din 25 ianuarie 2012, din 18 aprilie 2012 și din 20 iunie 2012, a obiectiunilor formulate de recurentă în fața instanței de apel cu privire la raportul de expertiză întocmit de expert M.O.

depus pentru termenul din 14 decembrie 2011, cât și la răspunsul la obiecțiuni depus pentru termenul din 7 martie 2012, cât și la răspunsul la obiecțiuni depus direct la termenul din 20 iunie 2012, instanța de apel a făcut o aplicare și interpretare greșită a legii atunci când a soluționat, prin încheieri de ședință, obiecțiunile formulate la raportul de expertiză. Astfel, așa cum rezultă din încheierea de ședință din data de 16 martie 2011, instanța de apel, a încuviințat proba cu expertiză tehnică judiciară specialitatea construcții civile și evaluare imobiliară, expertiză stabilită a fi efectuată de expertul M.O., fiind stabilite o serie de obiective. Raportul de expertiză tehnică a fost depus la termenul de judecată din 14 decembrie 2011. Față de acesta, recurenta a formulat obiecțiuni depuse la următorul termen de judecată din data de 25 ianuarie 2012. Prin aceste obiecțiuni s-a solicitat în principal, în temeiul art. 212 C. proc.

civ. efectuarea unei expertize de către un alt expert tehnic judiciar în specialitatea construcții civile și evaluare imobiliară, atestat de Ministerul Justiției și membru A.N.V.A.R., pentru a răspunde la obiectivele stabilite de instanță în data de 16 martie 2011, și anularea/nevalidarea raportului de expertiză, având în vedere faptul că măsurătorile nu au fost efectuate de expert, că acesta nu a răspuns la unele din obiective, iar la cele care a răspuns a facut-o parțial, incomplet, într-o manieră neconformă cu realitatea, neîntemeiat, neprofesionist, cu atitudine vădit părtinitoare; în subsidiar, refacerea În tot a raportului de expertiză având în vedere obiectivele stabilite de instanță în cauză și obiecțiunile formulate de recurentă.

Prin încheierea de ședință din data de 25 ianuarie 2012, instanța de apel, deși a încuviințat obiecțiunile depuse la termen, a respins neîntemeiat cererea de înlocuire a expertului și de efectuarea a unei noi expertize în cauză, făcând o aplicare și interpretare greșită a legii, raportat la art. 212 C. proc. civ. și la temeinicia obiecțiunilor. Instanța a dispus, totodată, ca același expert să răspundă punctual la toate obiecțiunile formulate de părți. În ședința din data de 7 martie 2012, expertul M.O. a depus răspuns la obiectiuni, față de care recurenta a formulat obiectiuni depuse la următorul termen de judecată din 18 aprilie 2012, având în vedere și faptul ca acest răspuns a cuprins și răspuns la obiectivele încuviințate inițial de instanță.

Prin obiecțiunile din 18 aprilie 2012 recurenta a solicitat din nou în temeiul art. 212 C. proc. civ. efectuarea unei noi expertize, cu anularea/nevalidarea raportului de expertiză întocmit în cauză, sau refacerea în tot a raportului de expertiză având în vedere obiectivele stabilite de instanță și obiecțiunile recurentei depuse la dosar. Instanța, la același termen, a respins neîntemeiat cererea de efectuare a unei noi expertize, respingând în tot și obiecțiunile din 18 aprilie 2012, încuviințând din oficiu următoarele obiectiuni: - expertul să precizeze punctual dacă a măsurat efectiv corpurile de clădire existente pe teren (a indicat suprafețele în cuprinsul raportului de expertiză), în caz contrar, a pus în vedere acestuia ca până la termenul acordat să procedeze în consecință; - să precizeze punctual, care este suprafața corpului nou de clădire edificată la calcan, dacă această suprafață a fost stabilită fără măsurători să procedeze în consecință.

La termenul din 30 mai 2012, expertul nu a răspuns la obiecțiunile formulate din oficiu de instanță, acesta depunând un răspuns direct în ședință la termenul din 20 iunie 2012 când cauza a rămas în pronunțare. Recurenta a formulat obiecțiuni orale direct în ședință, respinse de asemenea neîntemeiat de instanță. Având în vedere că prin dispozițiile C. proc. civ. și cele ale O.G. nr. 2/2000, nu se prevede vreo derogare de la efectuarea expertizei de către vreo altă persoană decât expertul numit în cauză de instanța de judecată, dacă nu se invoca înlocuirea pentru motive temeinice, dispozițiile fiind imperative în acest sens, expertiza depusă la termenul din 14 decembrie 2011 și completarea prin răspunsul din 7 martie 2012, sunt nule, neputând fi validate în cauză.

Expertiza nu a fost efectuată ținându-se cont de standardele internaționale de evaluare, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Expertul a efectuat o descriere eronată a imobilului revendicat de intimata-reclamantă incluzând în posibila proprietate a acesteia și construcția „chioșc poartă” și „împrejmuire (gard) -construcții care nu sunt menționate nici în Actul de vânzare-cumpărare din 1939 și nici în procesul-verbal de înscriere în cartea funciară din 4 iunie 1941, nefigurând nici în alte acte ca fiind ale intimatei-reclamante. în plus, expertul contrar probatoriului de la dosar și chiar propriilor constatări, a menționat în raportul său de expertiză, referindu-se la corpul nou de clădire edificat de subscrisa că „Construcția demisolului și a etajului 2 nu au fost autorizate.” Susținerile sale sunt contrazise de autorizația din 31 octombrie 1952 depusă la dosarul cauzei.

Instanța a făcut o aplicare greșită a legii, în respingerea obiecțiunilor recurentei și omologarea raportului de expertiză cu privire la stabilirea sumei de 210.000 euro ca despăgubire pentru corpul nou de clădire. Instanța de apel a soluționat greșit motivul de apel referitor la modul de soluționare a instanței de fond a cererii de chemare în garanție a Municipiului București prin Primarul General. Instanța în mod neîntemeiat a reținut spre rejudecare cererea de chemare în garanție, contrar prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., contrar propriilor rețineri din considerentele deciziei recurate, încălcându-se astfel și principiul dublului grad de jurisdicție.

De asemenea, în mod neîntemeiat instanța de apel a reținut că art. 1408 trebuie interpretat în sensul că „copermutantul evins are opțiune între două acțiuni: acțiunea în garanție pentru evicțiune cu regulile aplicabile de la garanția pentru vânzare) și acțiunea în rezolutiune, cu consecința întoarcerii lucrului dat la schimb, având astfel o situație mai avantajoasă decât în cazul altor contracte." Prin cererea de chemare în garanție s-a solicitat restituirea tuturor imobilelor care au fost date în schimbul imobilului revendicat, respectând astfel dispozițiile art. 1408 C. civ., iar pe cale de consecință, în ipoteza în care recurenta „cade în pretenții” cererea de chemare în garanție trebuie admisă.

La data formulării cererii de chemare în garanție, 15 martie 2003 recurenta nu avea cunoștință de situația juridică a celor 15 imobile date la schimb, motiv pentru care a solicitat restituirea în natură a acestora.

Ținând seama de faptul că cererea de chemare în garanție a fost soluționată de instanța de fond prin sentința nr. 1751 din 19 noiembrie 2008 fără a intra în cercetarea fondului, nefiind administrate probatorii, precum și abia în apel la data de 24 mai 2012 prin răspunsul primit de la chemata în garanție, Primăria Municipiului București, cât și din răspunsurile comunicate de diverse instituții a rezultat că unele imobile nu pot fi restituite în natură, recurenta a fost nevoită să facă cerere de suplimentare probatoriu pentru a putea solicita daune-interese, solicitare care nu a putut fi formulată din motive obiective, neimputabile recurentei, ci chematei în garanție Primăria Municipiului București care din 2003 și până în prezent nu și-a respectat obligația de garanție pentru evictiune care îi revine potrivit legii și art. 4 din Actul de schimb din 1967. Pe cererea de chemare în garanție, instanța de apel trebuia să trimită cauza spre judecarea în fond la Tribunalul București, fiind îndeplinite condițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. Instanța de judecată în apel a făcut o aplicare greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 295 alin. (2) raportate la art. 292 alin. (1) teza a II-a și art. 138 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., atunci când a respins în parte cererile recurentei de suplimentare a probatoriului formulate în scris și susținute oral la termenele de judecată din 30 mai 2012 și 20 iunie 2012, în vederea clarificării situației juridice a celor 15 imobile date la schimb de recurentă prin contractul de schimb din 6 aprilie 1967. Urmare a faptului că cererea de chemare în garanție nu a fost soluționată niciodată pe fondul cauzei, precum și a faptului că soluționarea în fond a cauzei a fost efectuată la primul termen de judecată în absența recurentei, au fost făcute numeroase eforturi pentru a afla situația juridică la zi a celor 15 imobile care fac obiectul cererii de chemare în garanție, însă fără rezultat.

Recurenta, încă din anul 2009, a făcut numeroase solicitări la Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu, precum și la primăriile de sector, pentru a afla situația juridică a celor 15 imobile în prezent. Dovada acestor susțineri sunt probatoriile depuse la dosarul cauzei în apel încă de la primul termen de judecată, 16 martie 2011, recurenta depunând un set de înscrisuri privind demersurile și lipsa răspunsurilor, așa cum s-a consemnat și în încheierea de la același termen. Iar la termenul din 18 aprilie 2012, recurenta a înaintat instanței de apel un nou set de înscrisuri privind demersurile sale, cu indicarea și în scris la pct. III din adresa din 17 aprilie 2012, în rezumat, a răspunsurilor parțiale primite, din care rezultă foarte clar că nu se putea stabili deloc situația juridică a celor 15 imobile.

La termenul din 16 martie 2011, C. a solicitat prin cererea de probatoriu depusă în scris și susținută oral, și încuviințarea de către instanța de apel a emiterii unei adrese către Primăria Municipiului București pentru a comunica identificarea actualizată (potrivit noilor denumiri de străzi și numerotări), precum și situația juridică a celor 15 imobile ce au făcut obiectul Contractului de schimb în baza căruia recurenta a primit imobilul ce face obiectul prezentului dosar, respectiv Actul de schimb din 6 aprilie 1967. Această adresă a fost încuviințată la termenul arătat, instanța dispunând transmiterea ei către Primăria Municipiului București prin încheierea de ședință din 25 ianuarie 2012, fiind înregistrată din 30 ianuarie 2012. Recurenta a făcut reveniri la această adresă atât în scris, cât și verbal (telefonic,deplasări la sediu Primăriei Municipiului București direcția de specialitate) timp de 4 luni, așa cum rezultă din adresa din 1 martie 2012 înregistrată la Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu, Serviciul Nomenclatură Urbană și Serviciul Cadastru.

La data de 11 aprilie 2012, prin adresă la Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu, Serviciul Cadastru comunică un răspuns parțial la cererea din 1 martie 2012, ridicat personal de recurentă, răspuns care privește doar istoricul de adrese pentru cele 15 imobile, respectiv denumirile străzilor sau bulevardelor la care figurau imobilele, lipsind încă odată situația juridică a imobilelor.

La termenul de judecată din 18 aprilie 2012, la solicitarea recurentei, instanța a dispus revenirea cu adresă la Primăria Municipiului București pentru comunicare situație juridică imobile, recurenta a făcut de asemenea revenire prin adresa din 11 mai 2012 înregistrată la Primăria Municipiului București din 14 mai 2012, precum și prin adresa din 22 mai 2012, înregistrată la Primăria Municipiului București din 22 mai 2012. La data de 29 mai 2012 recurenta a înaintat în scris instanței: a) răspunsul ridicat de la Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu prin adresa din 24 mai 2012; b) în fotocopie cu dovezi de trimitere o serie de adrese către alte instituții ori departamente ale Primăriei Municipiului București potrivit recomandărilor menționate prin răspunsul Primăriei Municipiului București indicat la lit a). La termenul de judecată din 30 mai 2012, față de răspunsul Primăriei Municipiului București din 24 mai 2012 prin care pentru prima dată s-au comunicat date privind situația juridică a imobilelor chiar și incomplete, privind adresele poștale corecte ale situării în prezent a acestora, și prin care s-a recomandat să se solicite date suplimentare altor instituții, recurenta a formulat și depus în scris cerere de suplimentare probatoriu privind cererea de garanție.

Prin suplimentarea probatoriului recurenta a solicitat proba cu înscrisuri, respectiv încuviințarea emiterii de către instanță a unor adrese către diverse instituții, în sensul celor deja emise de recurentă și depuse la dosarul cauzei la data de 29 mai 2012, proba cu expertiza tehnică judiciară specialitatea construcții civile și evaluare imobiliară având ca obiective: identificarea celor 15 imobile, respectiv a terenurilor și construcțiilor existente, precum și identificarea terenurilor afectate de sistematizare, construcțiile demolate, cu stabilirea valorii de piață pentru fiecare din acestea; - proba cu expertiza tehnică judiciară specialitatea topografie, solicitând prorogarea.

Potrivit celor consemnate în încheierea de ședință din 30 mai 2012, instanța a admis în parte suplimentarea de probatoriu, încuviințând doar proba cu înscrisuri, respingând proba cu expertiză raportată la cele 15 imobile, constatând că „în această situație nu sunt incidente dispozițiile art. 138 din C. proc. civ., întrucât o atare solicitare nu rezultă din dezbateri independent de situația juridică a acestor imobile, proba cu expertiză având ca obiect identificarea și evaluarea lor care putea fi solicitată de părți în apel, la termenul la care s-au solicitat probele.” din încheierea invocată. Prin respingerea probei cu expertiză tehnică judiciară specialitatea construcții civile și evaluare imobiliară, instanța a făcut o aplicare și interpretare greșită a legii - art. 295 alin. (2) raportate la art. 292 alin. (1) teza a II-a și art. 138 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., raportată la momentul obținerii datelor privind situația juridică a imobilelor în cauza, cât și cu privire la istoricul adreselor poștale, date absolut necesare pentru efectuarea unei asemenea expertize.

Deși incompletă, din adresa Primăriei Municipiului București din 24 mai 2012 a rezultat pentru prima dată situația și istoricul adreselor poștale ale celor 15 imobile, unele adrese poștale având o altă denumire a străzilor, a rezultat faptul că unele imobile terenuri sunt afectate de sistematizare, alte clădiri au fost demolate, altele se află în proprietate privată, altele au fost expropriate etc. Datele de mai sus, erau absolut necesare pentru a se putea efectua o expertiză tehnică specialitatea construcții civile și evaluare imobiliară, neintrând în sarcina unui astfel de expert obligații de a stabili cele comunicate prin adresa Primăriei Municipiului București (schimbare adresă poștală, imobile afectate de sistematizări, exproprieri, aflate în proprietate privată etc), motiv pentru care subscrisa recurentă nu avem cum a solicita această expertiză la data încuviințării probelor în apel, lipsa datelor nefiind imputabilă recurentei care a făcute numeroase demersuri.

Instanța nu s-a pronunțat pe cererea recurentei de suplimentare probatoriu cu efectuarea expertizei topo pentru cele 15 imobile formulată și depusă în scris și oral, prin cererea comună de la termenul din 30 mai 2012. Instanța de judecată în apel a făcut o aplicare greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 118 alin. (3) C. proc. civ., atunci când a considerat ca neîntemeiat motivul de apel privitor la încălcarea dreptului la apărare. În data de 14 octombrie 2008 recurenta a formulat o cerere de acordare a unui nou termen de judecată în vederea pregătirii apărării. La primul și unicul termen de judecată din data de 15 octombrie 2008, instanța de fond a nesocotit dreptul fundamental la apărare și a respins cererea pentru argumente ce nu au legătură cu aceasta.

În temeiul art. 118 alin. (3) C. proc. civ. instanța de fond trebuia să acorde un nou termen de judecată în vederea pregătirii apărării, recurenta nefiind asistată sau reprezentată de avocat la termenul de judecată din data de 15 octombrie 2008. Amânarea pronunțării de mai multe ori nu acoperă dreptul încălcat. După rămânerea în pronunțare nu au mai putut fi administrate probe în cauză. 2.2.

Analiza recursului Din criticile prolix și supraabundent prezentate prin cererea de recurs, Înalta Curte a reținut că aspectele deduse de recurentă spre analiză instanței de control judiciar vizează următoarele aspecte: - în alegerea măsurii reparatorii, instanțele de fond trebuiau să țină seama de Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la momentul soluționării contestației împotriva deciziei date asupra notificării; - despăgubirile acordate recurentei au fost calculate greșit, urmare a respingerii obiecțiunilor formulate de recurentă la raportul de expertiză; - instanța de apel a greșit reținând spre judecare cererea de chemare în garanție, deși se impunea casarea cu trimitere spre judecare în primă instanță; - a fost nesocotit dreptul la apărare al recurentei.

Criticile formulate nu sunt întemeiate, pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 284 A din 4 iulie 2012 Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în aplicarea art. 315 C. proc.

civ., a arătat că în soluționarea apelului va porni de la ideea că instanța supremă a statuat faptul că în cauză trebuie să se țină seama de dispozițiile Legii nr. 10/2001 în forma în vigoare la momentul formulării notificării, respectiv 3 august 2001. Instanța de apel a făcut aplicarea corectă a textului procedural enunțat, de vreme ce, prin trimiterea la decizia nr. 4083 din 18 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a arătat că, în cauză, soluționarea notificării trebuie făcută în raport de dispozițiile în vigoare la data formulării notificării, întrucât la acea dată reclamanta avea speranța legitimă de redobândire a imobilului în natură în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 primit corelativ cu art. 18 lit. d), ca situație de excepție, instanța de recurs care a pronunțat decizia nr. 5825 din 4 noiembrie 2010 a subliniat, încă o dată, faptul că soluționarea notificării privitoare la imobilul în litigiu trebuie să urmeze prevederile legii în vigoare la data înregistrării notificării.

În aceste condiții, împrejurarea că recurenta nu este cea care a preluat în mod direct imobilul în litigiu de la fostul proprietar, ci l-a dobândit ulterior în temeiul unui contract translativ de proprietate, încheiat cu titlu oneros și cu bună-credință, nu înseamnă că nu ar avea obligația restituirii în natură a imobilului. Aceasta deoarece, în decizia nr. 4083 din 18 mai 2007 s-a arătat că este greșită aprecierea conform căreia bunul nu se poate restitui în natură decât condiționat de anularea actului de schimb al pârâtei. Față de considerentele deciziilor de casare anterioare, instanța de apel a pronunțat o soluție dată cu aplicarea și interpretarea corectă atât a art. 18 lit. d), cât și a art 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, în forma sa inițială.

Astfel, în condițiile art. 18 lit. d), măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent atunci când imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului. Or, în cauză nu s-a pus problema că imobilul în litigiu ar fi fost vândut către recurentă în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin urmare, ipoteza reglementată de acest text nu este aplicabilă în speță. Conform art. 18 lit. c), măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent atunci când imobilul a fost transformat, astfel încât a devenit un imobil nou în raport cu cel preluat, dacă părțile nu au convenit altfel.

În raportul de expertiză efectuat în etapa apelului s-a concluzionat în sensul că „asupra clădirilor vechi situate pe amplasamentul din str. Sfântul Ștefan menținute în forma inițială s-au făcut în timp intervenții locale de tipul finisajelor și instalațiilor, fără transformări de natură a deveni un imobil nou în conformitate cu art. 18.3 și art. 18.4 din H.G. nr. 614/2001". Împrejurarea că, prin răspunsul la obiecțiunile formulate de către pârâta Uniunea Națională a Cooperației de Consum, C., expertul și-a menținut punctul de vedere exprimat prin raportul de expertiză nu este de natură să atragă nelegalitatea deciziei date de către instanța de apel, în condițiile art. 106 alin. (1) C. proc.

civ., urmare a nulității încheierilor prin care s-au respins solicitările de efectuare a unei noi expertize, respectiv a încheierii prin care s-a respins suplimentarea probatoriului. Câtă vreme instanța de apel a considerat că nu se impune administrarea unei alte probe cu expertiză pentru determinarea situației de fapt cu privire la imobilul în litigiu, instanța de recurs nu poate, în limitele de verificare a legalității hotărârii recurate, impuse de art 304 C. proc. civ., să facă alte aprecieri asupra situației de fapt, de vreme ce instanțele fondului sunt singurele îndreptățite sub acest aspect. În respectarea cerințelor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., instanța de apel a încuviințat administrarea unui probatoriu suficient pentru stabilirea situației juridice a imobilului în litigiu, astfel încât prin respingerea cererii de administrare a unui probatoriu suplimentar nu a fost provocată pârâtei nicio vătămare procesuală, de natură să atragă incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Conform art. 18.3 din H.G.

nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, act normativ incident în cauză față de aceleași considerații legate de forma aplicabilă a Legii nr. 10/2001, imobil nou în raport cu cel preluat este considerat acea construcție care, prin transformările survenite, are următoarele caracteristici: în raport cu forma inițială i s-au adăugat corpuri de zidărie sau volume din alte materiale, ce reprezintă peste 50% din suprafața construită inițial (etajări sau/și adăugări de corpuri noi pe orizontală); prin modificările aduse a rezultat o construcție destinată să deservească o activitate specifică (de exemplu, s-a amenajat ca sediu de bancă cu seifuri încorporate; s-a amenajat ca spital sau sanatoriu cu spații și dotări medicale specifice; s-au efectuat lucrări subterane cu destinație militară ori pentru siguranța națională și altele asemenea).

Pe cale de consecință, întrucât expertul a stabilit că modificările aduse de către recurentă imobilului nu au fost în măsură să ducă la transformarea vechiului imobil într-unui nou, nu se justifică stabilirea măsurilor reparatorii sub formă de echivalent. În egală măsură, critica vizând modul de determinare a cuantumului despăgubirilor, întrucât nu au fost respectate standardele internaționale de evaluare, cu nesocotirea prevederilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu este întemeiată. În răspunsul la obiecțiuni, depus la 7 martie 2012, expertul a enunțat criteriile de care a ținut cont în stabilirea cuantumului despăgubirilor. Câtă vreme recurenta nu a indicat alte „standarde internaționale" pe care expertul să fi trebuit să le ia în considerare la determinarea despăgubirilor, critica formulată rămâne la nivelul unei simple afirmații, ce nu poate fi încadrată în cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Față de cele ce preced, criticile vizând interpretarea și aplicarea greșită a legii materiale aplicabile cauzei, produsă atât prin hotărârea finală, cât și prin încheierile premergătoare recurate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Nu este întemeiată nici critica referitoare la reținerea spre judecare a cererii de chemare în garanție pe care a formulat-o recurenta. Soluționând cererea de chemare în garanție, prima instanță a arătat că nu este posibilă restituirea de către chemata în garanție a imobilelor pe care le-a dat în schimbul imobilului în litigiu, întrucât atâta timp cât contractul intervenit între cele două părți, și care constituie pentru chemata în garanție titlu de proprietate, este în vigoare, aceasta are calitatea de proprietară a imobilelor.

Așadar, deși cu o motivare sumară, prima instanță a analizat fondul raportului juridic dedus judecății prin cererea de chemare în garanție. În aceste condiții, aprecierea din considerentele deciziei nr. 284A din 4 iulie 2012, în sensul că prima instanță nu a analizat fondul cererii incidentale nu este corectă. Nu se impune însă admiterea recursului pentru acest motiv întrucât, deși a pornit de la o apreciere eronată, instanța de apel a procedat corect anulând sentința și reținând spre rejudecare cererea de chemare în garanție de vreme ce, față de analiza fondului în primă instanță, nu se impunea trimiterea spre rejudecare. A făcut, astfel, aplicarea corectă a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., motiv pentru care criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În fine, nu este întemeiată nici critica privitoare la nesocotirea dreptului la apărare al recurentei dedusă din modul în care instanța de apel a analizat motivul de apel referitor la acest aspect.

Prin decizia civilă nr. 223 A din 25 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a arătat că nu este întemeiată critica privitoare la încălcarea dreptului la apărare al C. prin respingerea cererii de amânare a judecății formulată de aceasta pentru termenul din 14 octombrie 2008. Aceste considerente au intrat în autoritate de lucru judecat, câtă vreme Uniunea Națională a Cooperației de Consum, C. nu a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 223 A din 25 martie 2010. În aceste condiții, analizarea în prezentul ciclu procesual a unei eventuale neregularităti procedurale ce trebuia dedusă verificării în calea de atac exercitată împotriva deciziei menționate nu mai este posibilă.

Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul va fi respins, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Uniunea Națională a Cooperației de Consum, C. împotriva deciziei civile nr. 284A din 04 iulie 2012 și a încheierilor din 25 ianuarie 2012, 18 aprilie 2012, 30 mai 2012 și 20 iunie 2012 ale Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2013.