ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5495/2013

Deliberând asupra cauzei civile de față reține următoarele: Prin sentința civilă nr. 1289 din 08 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă în dosarul nr. 48001/3/2011, a fost admisă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată formulate de reclamanții C.S., G.Z.E., I.R.E. și M.C.M., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, prin care s-a solicitat constatarea nevalabilității titlului statului de preluare a terenului în suprafață de 135 mp situat în București, și obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie terenul sus-menționat; în consecință, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că imobilul situat în București, str. Berzei compus din teren în suprafață de 135 mp și construcție, a fost proprietatea autoarei reclamanților, M.E.G., căsătorita B., conform actului dotal și procesului verbal de carte funciară; în luna septembrie 1944, constatându-se că imobilul a fost distrus de bombardamentul din 24-25 august 1944 și a devenit nelocuibil, s-a procedat la scăderea rolului fiscal. Prin Decretul nr. 236 din 04 iulie 1983 imobilul situat în Str. Berzei a trecut în proprietatea statului, în vederea demolării. Tribunalul a constatat că reclamanții au făcut dovada că sunt moștenitorii defunctei B.E.M., conform certificatelor de moștenitor emis de BNP F.I.M.

și emis de BNP N.A.N. Analizând incidența în speță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fac obiectul acestei legi imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din același act normativ, în sensul acestei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Tribunalul a apreciat că imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 având în vedere că, astfel cum rezultă din Hotărârea nr. 12 din 07 martie 2011 a Subcomisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 1 București, acesta nu este supus regimului juridic reglementat de Legea nr. 18/1991, a fondului funciar. S-a reținut, de asemenea, că se solicită restituirea unui imobil preluat în temeiul unui decret de expropriere, ceea ce atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv că imobilul face obiectul unei legi speciale de reparație.

În consecință, tribunalul a reținut că devin aplicabile dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora nedepunerea notificării în termenul prevăzut de lege atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent, și dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevăd că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, ceea ce atrage inadmisibilitatea formulării unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ. și pe dispozițiile legii speciale ale Legii nr. 10/2001, atâta vreme cât reclamanții nu au dovedit că au urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

A mai arătat tribunalul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială iar o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabile sesizării instanței judecătorești, în sensul că declanșarea procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptățită, persoanei juridice deținătoare.

Tribunalul a apreciat că singura posibilitate pentru valorificarea dreptului de proprietate cu privire la care reclamanții susțin că le-au fost încălcat de către stat îl reprezenta formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001; or, reclamanții nu au uzat de procedura Legii nr. 10/2001, care ar fi putut conduce atât la o reparație efectivă prin restituirea în natură cât și la posibilitatea de a se analiza dreptul la despăgubiri bănești pentru terenul care nu poate fi restituit în natură. S-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 persoana îndreptățită avea obligația de a formula notificare în termen de 6 luni de la data intrării a legii, iar nerespectarea acestei obligații are ca sancțiune, conform art. 22 alin. (5) din același act normativ, pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Or, în cauză, reclamanții nu au dovedit că au formulat vreo cerere de restituire/notificare în temeiul legii speciale, astfel că au pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, inclusiv dreptul de a solicita în mod direct despăgubiri bănești.

Tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția României ori a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din CEDO având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu este una jurisdicțională, ci administrativă, entitatea investită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială în sensul art. 6 alin. (1) din CEDO, iar, pe de altă parte, că dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil.

Condiția esențială care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de tribunalul independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă. Or, în cauza de față, reclamanții aveau o astfel de cale deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 le dădea posibilitatea de a contesta în fața secției civile a tribunalului, dispoziția emisă. Pe de altă parte limitarea dreptului la acces la un tribunal poate fi dispusă doar în cazul în care neîndeplinirea condiției parcurgerii procedurii prealabile este imputabilă reclamanților. Or, în speța de față, reclamanții nu au dovedit că au formulat notificare ori că au fost împiedicați să facă acest lucru în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, (care de altfel a fost prelungit în mod succesiv prin O.U.G.

nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001), din motive care exclud culpa lor. În consecință tribunalul a constatat că neformularea notificării nu poate fi pusă decât pe seama lipsei de diligență a reclamanților. A mai reținut tribunalul că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, a stabilit că persoanele cărora le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Prin decizia civilă nr. 116A din 27 martie 2013, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți C.S., G.Z.E., I.R.E.

și M.C.M., împotriva sentinței civile nr. 1239 din 08 iunie 2012 pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă. Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut că imobilul teren în suprafață de 135 mp, a aparținut numitei B.E.M. și a fost expropriat prin Decretul nr. 236 din 04 iulie 1983, în vederea demolării construcției care fusese bombardată în anul 1944; conform relațiilor furnizate de Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 1 București, imobilul situat în str. Berzei. Față de dispozițiile art. 1 și 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a concluzionat că imobilul situat în str. Berzei este supus regimului de restituire prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Primul motiv de apel, prin care s-a susținut că imobilul intră sub incidența Legii nr. 18/1991, iar nu a Legii nr. 10/2001 cu motivarea că reclamanții au beneficiat de reconstituirea unui teren în suprafață de 368 mp la nr. 105 din str. Berzei, teren care ar forma un întreg cu cel solicitat în cauza de față, a fost găsit nefondat, arătându-se că la data la care apelanții-reclamanți susțin că li s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, asupra imobilului, nu fusese adoptată Legea nr. 10/2001; or, odată cu adoptarea Legii nr. 10/2001, imobilul a primit regimul juridic de restituire prevăzut de această lege. Susținerea potrivit cu care cele două imobile ar fi format un singur „trup” nu a fost primită, reținându-se că imobilul avea deschisă o carte funciară proprie.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel s-a arătat că este nefondat deoarece, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și privată, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparații.

Cum bunul face obiectul Legii nr. 10/2001 acțiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă, în condițiile în care nu a fost formulată notificarea prevăzută de acest act normativ și aceasta deoarece nerespectarea termenului de depunere a notificării stinge dreptul de a solicita în instanță măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform art. 22 alin. (5). Al treilea motiv de apel, care a fost dezvoltat în sensul admiterii cererii în revendicare a terenului în suprafață de 135 mp, a fost găsit nefondat, reținându-se că nu se poate dispune obligarea pârâților la restituirea terenului în temeiul dreptului comun în condițiile în care a existat o cale specială, dar care a fost urmată tardiv.

De asemenea, au fost găsite nefondate motivele de apel care au vizat respingerea capătului de cerere de acordare de despăgubiri bănești, arătându-se că, și în cazul despăgubirilor este aplicabilă Legea nr. 10/2001, astfel că nici despăgubirile nu pot fi cerute în temeiul dreptului comun dacă imobilul este imposibil de restituit în natură. Împotriva acestei decizi au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanții C.S., G.Z.E., I.R.E. și M.C.M. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că instanța a interpretat greșit conținutul procesului-verbal de carte funciară al imobilului situat în str. Berzei, (aflat la fila 10 din dosarul primei instanțe), ignorând voința exprimată de părțile actului dotal autentificat sub nr. 19323 din 7 iulie 1931 de fostul Tribunal Ilfov - Secția notariat.

Astfel, actul dotal sus-menționat cuprindea o clauză conform căreia imobil constituit dotă va fi supus regimului dotal legal pe care ambii viitori soți îl adoptă, cu precizarea că "imobilul constituit dotă nu va putea fi vândut schimbat sau ipotecat în nici un caz și pentru niciun fel de motiv, nici chiar pentru cele arătate în art. 1253 C. civ.”. Aceștia au susținut că autoarea lor, M.E.G., devenită B. după căsătorie, avea interdicție de a înstrăina, schimba sau ipoteca imobilul primit dotă și pentru ipoteza în care „acel imobil se stăpânește în indiviziune cu alții și este recunoscut că nu se poate împărți”, aceasta precizare fiind suficientă și necesară pentru a se înțelege intenția clară avută de părțile actului dotal în sensul ca imobilul primit dotă, situat în str. Berzei, să rămână în continuare în aceeași situație de fapt în care se găsea înainte de încheierea actului dotal din 1930, respectiv să constituie un singur trup cu imobilul din str. Berzei.

În opinia recurenților-reclamanți, acesta este motivul pentru care, în anul 1983, la data emiterii Decretului de expropriere, pe strada Berzei figurează un singur imobil, având numărul poștal, sector 1, atât în tabelul în care sunt menționați proprietarii ale căror imobile au fost expropriate în vederea extinderii pieței agroalimentare I.P., cât și în planul, anexă a decretului, unde imobilele de la numerele poștale erau încadrate într-un singur contur în interiorul căruia se regăsesc numerele 5 și 6, respectiv numerele din tabelul cuprinzând proprietarii expropriați de la pozițiile 5 și 6. În același sens sunt și mențiunile din documentația privitoare la inventarul tehnic al imobilului din str. Berzei nr, întocmit în noiembrie 1982 - documentație cunoscută ca Fișa I.T.I.

Au concluzionat recurenții că dintotdeauna, pe strada Berzei a existat un singur trup de teren pe care au fost construite două corpuri de clădire. Printr-o altă critică, recurenții-reclamanți au susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât regimul juridic al imobilului în litigiu este cel reglementat de Legea nr. 18/991. Pornind de la clauza contractuală din actul dotal mai sus menționat, care făcea trimitere la art. 1253 C. civ.

de la 1864, și care, în opinia recurenților, probează că imobilele situate pe str. Berzei formează un întreg, și de la împrejurarea că asupra porțiunii de teren individualizată ca fiind situată în str. Berzei, a fost reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, recurenții au solicitat să se constate că, pe cale de consecință, porțiunea de teren individualizată ca fiind situată în str. Berzei are, de asemenea, regimul juridic reglementat de Legea nr. 18/1991. Cu referire la faptul că la 29 mai 1946 au fost încheiate procese-verbale distincte de carte funciara pentru imobilele de la cele două numere poștale, recurenții au arătat că nu prezintă relevanță în privința stăpânirii de fapt exercitate asupra imobilelor.

Mai mult, împrejurarea că cele două procese-verbele au același număr de carte funciară - 73794/1940 - este o dovadă în plus că imobilele au fost stăpânite în fapt ca un tot unitar. S-a susținut că, pornind de la greșita apreciere a situației de fapt, instanțele de fond și apel au aplicat greșit dispozițiile legale aplicabile în speță; de asemenea, este greșită concluzia instanței de apel în sensul că regimul juridic al imobilului din str. Berzei este diferit de cel al imobilului din str. Berzei și aceasta deoarece, data la care a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în str. Berzei, este anterioară adoptării Legii nr. 10/2001.

Au arătat recurenții că art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 exclude de la aplicarea prevederilor acestui act normativ imobilele care fac obiectul Legii nr. 18/1991, astfel că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea, respectiv aplicarea greșită a acestor prevederi din Legea nr. 10/2001; față de împrejurarea că reconstituirea făcută în baza Legii nr. 18/1991 a fost parțială (pentru 366 m.p. considerați ca reprezentând imobilul din str. Berzei, din totalul suprafeței de cca. 500 m.p, expropriate prin Decretul nr. 236/1983), din care 362 m.p. aparținând moștenitorilor defunctului G.E.A. și 128 m.p. aparținând moștenitorilor defunctei B.E. nu este inadmisibilă cererea formulată pe calea dreptului comun, prin care s-a solicitat restituirea imobilului din str. Berzei.

În opinia recurenților-reclamanți, în măsura în care nu este posibilă restituirea în natura a restului de imobil expropriat în 1983, acțiunea în revendicare se convertește într-o pretenție de despăgubire bănească, urmându-se același raționament/principiu care a fost avut în vedere și în situațiile la care face referire Decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. În temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei instanței de apel în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecata așa cum a fost formulată.

Cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru, în temeiul dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, iar conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995, este scutită și de timbru judiciar. Intimații-pârâți, legal citați, nu formulat întâmpinare, astfel că nu au învederat instanței apărările lor. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează să-l respingă pentru următoarele considerente: Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., recurenții-reclamanți au susținut, cu referire la acest motiv de recurs, că instanța a interpretat greșit conținutul procesului-verbal de carte funciară al imobilului situat în str. Berzei, (aflat la fila 10 din dosarul primei instanțe), ignorând voința exprimată de părțile actului dotal autentificat la 7 iulie 1931 de fostul Tribunal Ilfov - Secția notariat. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. permite invocarea criticilor de nelegalitate care privesc încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ. de la 1864, conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Acest motiv de recurs nu poate fi invocat însă atunci când se critică, precum în litigiul pendinte, nu greșita interpretare a unui act juridic (de exemplu, a actului dotal) ci interpretarea de către instanță a probelor, și anume, a înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate cu referire la individualizarea bunului.

Prin urmare, instanțele nu au fost învestite cu o cerere de interpretare a clauzelor unui act juridic ci cu o cerere de constatare a dreptului de proprietate asupra imobilului compus din 135 mp teren situat în București, str. Berzei și de revendicare a acestuia, iar în subsidiar, de acordare de despăgubiri la nivelul prețului de piață al bunului. Recurenții-reclamanți înțeleg să probeze dreptul lor de proprietate cu înscrisurile sus-menționate, ceea ce conferă acestora calitatea de mijloace de probă, însă motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu include în sfera sa modul de interpretare, de către instanțele de fond și apel, a probelor administrate în cauză.

În consecință, sunt lipsite de relevanță dispozițiile art. 1253 C. civ. de la 1864, în vigoare la data întocmirii actului dotal și excede controlului de legalitate în această fază procesuală interpretarea probatoriului și stabilirea situației de fapt, inclusiv sub aspectul individualizării bunului menționat în cererea de chemare în judecată. Sub un alt aspect, Înalta Curte reține că situația de fapt a fost stabilită de instanțele de fond și apel, iar susținerile recurenților-reclamanți cu privire la exercitarea stăpânirii de fapt, anterior preluării bunului, nu sunt de natură să justifice verificări suplimentare sub acest aspect, de vreme ce imobilele din str. Berzei, sector 1 București sunt înregistrate distinct în cartea funciară și în evidențele fiscale, au numere poștale diferite, iar imobilul a făcut obiectul unei cereri distincte de restituire în temeiul altui act normativ.

Și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care s-a susținut că decizia recurată a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul face obiectul Legii nr. 18/1991, este nefondat. Astfel, recurenții-reclamanți au susținut în dezvoltarea acestui motiv de recurs că imobilele din str. Berzei, sector 1 București reprezintă un singur bun și întrucât imobilul a fost restituit în temeiul Legii nr. 18/1991, și trebuie restituit, ca efect al acțiunii în revendicare de drept comun, în considerarea aceluiași act normativ. Aceste susțineri, care vin în contradicție cu situația de fapt reținută în cauză în sensul existenței a două imobile distincte, sunt nefondate și ignoră împrejurarea că însuși actul normativ invocat prevedea la rându-i o procedură administrativă, fiind de asemenea o lege specială de reparație.

Prin urmare, și în procedura reglementată de legea fondului funciar, trebuia depusă o cerere în termenul prevăzut de art. 9 din acest act normativ. Înalta Curte reține și împrejurarea că atât autoarea recurenților, cât și aceștia, au formulat cereri în temeiul legii fondului funciar însă au fost respinse, ca nefăcând obiectul acestui act normativ (prin raportare la modul de trecere în proprietatea statului), respectiv ca tardiv formulată. Cu referire la acest aspect se reține că reprezentantul convențional al recurenților a declarat în ședința publică de la 27 noiembrie 2013 că Hotărârea nr. 12 din 07 martie 2011, emisă de Subcomisia Locală pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 1 București, nu a fost comunicată acestora.

Cu toate acestea, această hotărâre, aflată în extras la filele 28-29 din dosarul primei instanțe, a fost depus la dosar odată cu cererea de chemare în judecată, chiar de către reclamanți. Pe de altă parte, regimul juridic al bunului în litigiu se analizează, așa cum a reținut și instanța de apel, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată. În mod corect s-a reținut că față de data și modalitatea de preluare, imobilul situat în str. Berzei, București, face obiectul Legii nr. 10/2001, conform art. 1 și 2 lit. h) din acest act normativ.

Cu referire la susținerile expuse de reprezentantul recurenților-reclamanți, cu prilejul dezbaterii recursului, în sensul că aceștia ar fi fost în imposibilitate să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, deoarece la data dezbaterii succesiunii, anul 2007, termenul de depunere a notificării era împlinit, instanța reține că obiectul recursului îl reprezintă hotărârea dată în apel; or, cu prilejul cercetării legalității unei hotărâri judecătorești nu pot fi reținute elemente noi pe care părțile nu le-au supus dezbaterilor în apel, cu atât mai mult cu cât prima instanță a reținut lipsa de diligență a reclamanților și respectiv a unor împrejurări de natură a-i împiedica să uzeze de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.S., G.Z.E., I.R.E. și M.C.M. împotriva deciziei nr. 116A din 27 martie 2013, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2013.