ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5495/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5495/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

cauzei civile de față reține următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1289 din 08 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă

în dosarul nr. 48001/3/2011, a fost admisă excepția inadmisibilității cererii

de chemare în judecată formulate de reclamanții C.S., G.Z.E., I.R.E. și M.C.M.,

în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, și Municipiul București, reprezentat prin Primarul General,

prin care s-a solicitat constatarea nevalabilității titlului statului de preluare

a terenului în suprafață de 135 mp situat în București, și obligarea pârâților

să lase în deplină proprietate și posesie terenul sus-menționat; în consecință,

a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că imobilul situat în București, str.

Berzei compus din teren în suprafață de 135 mp și construcție, a fost

proprietatea autoarei reclamanților, M.E.G., căsătorita B., conform actului

dotal și procesului verbal de carte funciară; în luna septembrie 1944,

constatându-se că imobilul a fost distrus de bombardamentul din 24-25 august

1944 și a devenit nelocuibil, s-a procedat la scăderea rolului fiscal. Prin

Decretul nr. 236 din 04 iulie 1983 imobilul situat în Str. Berzei a trecut în

proprietatea statului, în vederea demolării.

Tribunalul a

constatat că reclamanții au făcut dovada că sunt moștenitorii defunctei B.E.M.,

conform certificatelor de moștenitor emis de BNP F.I.M. și emis de BNP N.A.N.

Analizând incidența

în speță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că potrivit art.

1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fac obiectul acestei legi imobilele preluate

în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane

juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate

de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite. Potrivit

art. 2 alin. (1) lit. i) din același act normativ, în sensul acestei legi, prin

imobile preluate în mod abuziv se înțeleg orice alte imobile preluate fără

titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data

preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale

organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Tribunalul a apreciat

că imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

având în vedere că, astfel cum rezultă din Hotărârea nr. 12 din 07 martie 2011

a Subcomisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra

terenurilor de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 1 București, acesta nu este

supus regimului juridic reglementat de Legea nr. 18/1991, a fondului funciar. S-a

reținut, de asemenea, că se solicită restituirea unui imobil preluat în temeiul

unui decret de expropriere, ceea ce atrage incidența dispozițiilor Legii nr.

10/2001, respectiv că imobilul face obiectul unei legi speciale de reparație.

În consecință, tribunalul

a reținut că devin aplicabile dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora nedepunerea notificării în termenul prevăzut de lege atrage

pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin

echivalent, și dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care

prevăd că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale

de reparație, ceea ce atrage inadmisibilitatea formulării unei acțiuni

întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ. și pe dispozițiile legii speciale

ale Legii nr. 10/2001, atâta vreme cât reclamanții nu au dovedit că au urmat

procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

A mai arătat

tribunalul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în

revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea

dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura

stabilită de legea specială iar o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi

este condiționată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii,

prealabile sesizării instanței judecătorești, în sensul că declanșarea

procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 și următoarele din

Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptățită, persoanei

juridice deținătoare.

Tribunalul a apreciat

că singura posibilitate pentru valorificarea dreptului de proprietate cu

privire la care reclamanții susțin că le-au fost încălcat de către stat îl

reprezenta formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001; or, reclamanții

nu au uzat de procedura Legii nr. 10/2001, care ar fi putut conduce atât la o

reparație efectivă prin restituirea în natură cât și la posibilitatea de a se

analiza dreptul la despăgubiri bănești pentru terenul care nu poate fi

restituit în natură.

S-a reținut că

potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 persoana

îndreptățită avea obligația de a formula notificare în termen de 6 luni de la

data intrării a legii, iar nerespectarea acestei obligații are ca sancțiune,

conform art. 22 alin. (5) din același act normativ, pierderea dreptului de a

solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Or, în

cauză, reclamanții nu au dovedit că au formulat vreo cerere de

restituire/notificare în temeiul legii speciale, astfel că au pierdut dreptul

de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent,

inclusiv dreptul de a solicita în mod direct despăgubiri bănești.

Tribunalul a apreciat

că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția

României ori a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din CEDO având în vedere, pe de o

parte, că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu este una

jurisdicțională, ci administrativă, entitatea investită cu soluționarea

notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială în

sensul art. 6 alin. (1) din CEDO, iar, pe de altă parte, că dreptul de acces la

un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce

înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii

unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil.

Condiția esențială

care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată

fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de

tribunalul independent și imparțial și care are competență deplină de a

verifica decizia administrativă. Or, în cauza de față, reclamanții aveau o

astfel de cale deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 le dădea posibilitatea de

a contesta în fața secției civile a tribunalului, dispoziția emisă.

Pe de altă parte

limitarea dreptului la acces la un tribunal poate fi dispusă doar în cazul în

care neîndeplinirea condiției parcurgerii procedurii prealabile este imputabilă

reclamanților. Or, în speța de față, reclamanții nu au dovedit că au formulat

notificare ori că au fost împiedicați să facă acest lucru în termenul prevăzut

de art. 22 din Legea nr. 10/2001, (care de altfel a fost prelungit în mod

succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001), din motive care

exclud culpa lor. În consecință tribunalul a constatat că neformularea

notificării nu poate fi pusă decât pe seama lipsei de diligență a reclamanților.

A mai reținut

tribunalul că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33 din 09

iunie 2008, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, a

stabilit că persoanele cărora le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001,

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480

C. civ.

Prin decizia civilă nr.

116A din 27 martie 2013, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a

respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți C.S., G.Z.E., I.R.E.

și M.C.M., împotriva sentinței civile nr. 1239 din 08 iunie 2012 pronunțate de

Tribunalul București – Secția a IV-a civilă.

Pentru a pronunța

această decizie, curtea de apel a reținut că imobilul teren în suprafață de 135

mp, a aparținut numitei B.E.M. și a fost expropriat prin Decretul nr. 236 din 04

iulie 1983, în vederea demolării construcției care fusese bombardată în anul

1944; conform relațiilor furnizate de Direcția de Impozite și Taxe Locale

Sector 1 București, imobilul situat în str. Berzei.

Față de dispozițiile art.

1 și 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a concluzionat că

imobilul situat în str. Berzei este supus regimului de restituire prevăzut de

Legea nr. 10/2001.

Primul motiv de apel,

prin care s-a susținut că imobilul intră sub incidența Legii nr. 18/1991, iar

nu a Legii nr. 10/2001 cu motivarea că reclamanții au beneficiat de

reconstituirea unui teren în suprafață de 368 mp la nr. 105 din str. Berzei,

teren care ar forma un întreg cu cel solicitat în cauza de față, a fost găsit

nefondat, arătându-se că la data la care apelanții-reclamanți susțin că li s-a

reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, asupra

imobilului, nu fusese adoptată Legea nr. 10/2001; or, odată cu adoptarea Legii nr.

10/2001, imobilul a primit regimul juridic de restituire prevăzut de această

lege.

Susținerea potrivit

cu care cele două imobile ar fi format un singur „trup” nu a fost primită, reținându-se

că imobilul avea deschisă o carte funciară proprie.

Cu privire la cel

de-al doilea motiv de apel s-a arătat că este nefondat deoarece, potrivit art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și privată,

bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin

vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu

fac obiectul unor legi speciale de reparații.

Cum bunul face

obiectul Legii nr. 10/2001 acțiunea în revendicare de drept comun este

inadmisibilă, în condițiile în care nu a fost formulată notificarea prevăzută de

acest act normativ și aceasta deoarece nerespectarea termenului de depunere a

notificării stinge dreptul de a solicita în instanță măsuri reparatorii în

natură sau prin echivalent, conform art. 22 alin. (5).

Al treilea motiv de

apel, care a fost dezvoltat în sensul admiterii cererii în revendicare a

terenului în suprafață de 135 mp, a fost găsit nefondat, reținându-se că nu se

poate dispune obligarea pârâților la restituirea terenului în temeiul dreptului

comun în condițiile în care a existat o cale specială, dar care a fost urmată

tardiv.

De asemenea, au fost

găsite nefondate motivele de apel care au vizat respingerea capătului de cerere

de acordare de despăgubiri bănești, arătându-se că, și în cazul despăgubirilor

este aplicabilă Legea nr. 10/2001, astfel că nici despăgubirile nu pot fi

cerute în temeiul dreptului comun dacă imobilul este imposibil de restituit în

natură.

Împotriva acestei

decizi au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanții

C.S., G.Z.E., I.R.E. și M.C.M.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că instanța a interpretat greșit

conținutul procesului-verbal de carte funciară al imobilului situat în str.

Berzei, (aflat la fila 10 din dosarul primei instanțe), ignorând voința exprimată

de părțile actului dotal autentificat sub nr. 19323 din 7 iulie 1931 de fostul

Tribunal Ilfov - Secția notariat.

Astfel, actul dotal

sus-menționat cuprindea o clauză conform căreia imobil constituit dotă va fi

supus regimului dotal legal pe care ambii viitori soți îl adoptă, cu precizarea

că "imobilul constituit dotă nu va putea fi vândut schimbat sau ipotecat

în nici un caz și pentru niciun fel de motiv, nici chiar pentru cele arătate în

art. 1253 C. civ.”.

Aceștia au susținut

că autoarea lor, M.E.G., devenită B. după căsătorie, avea interdicție de a înstrăina,

schimba sau ipoteca imobilul primit dotă și pentru ipoteza în care „acel imobil

se stăpânește în indiviziune cu alții și este recunoscut că nu se poate împărți”,

aceasta precizare fiind suficientă și necesară pentru a se înțelege intenția

clară avută de părțile actului dotal în sensul ca imobilul primit dotă, situat

în str. Berzei, să rămână în continuare în aceeași situație de fapt în care se

găsea înainte de încheierea actului dotal din 1930, respectiv să constituie un

singur trup cu imobilul din str. Berzei.

În opinia

recurenților-reclamanți, acesta este motivul pentru care, în anul 1983, la data

emiterii Decretului de expropriere, pe strada Berzei figurează un singur

imobil, având numărul poștal, sector 1, atât în tabelul în care sunt menționați

proprietarii ale căror imobile au fost expropriate în vederea extinderii pieței

agroalimentare I.P., cât și în planul, anexă a decretului, unde imobilele de la

numerele poștale erau încadrate într-un singur contur în interiorul căruia se

regăsesc numerele 5 și 6, respectiv numerele din tabelul cuprinzând

proprietarii expropriați de la pozițiile 5 și 6. În același sens sunt și

mențiunile din documentația privitoare la inventarul tehnic al imobilului din

str. Berzei nr, întocmit în noiembrie 1982 - documentație cunoscută ca Fișa

I.T.I.

Au concluzionat recurenții

că dintotdeauna, pe strada Berzei a existat un singur trup de teren pe care au

fost construite două corpuri de clădire.

Printr-o altă

critică, recurenții-reclamanți au susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea,

respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

întrucât regimul juridic al imobilului în litigiu este cel reglementat de Legea

nr. 18/991.

Pornind de la clauza

contractuală din actul dotal mai sus menționat, care făcea trimitere la art. 1253

C. civ. de la 1864, și care, în opinia recurenților, probează că imobilele

situate pe str. Berzei formează un întreg, și de la împrejurarea că asupra porțiunii

de teren individualizată ca fiind situată în str. Berzei, a fost reconstituit

dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, recurenții au solicitat să

se constate că, pe cale de consecință, porțiunea de teren individualizată ca

fiind situată în str. Berzei are, de asemenea, regimul juridic reglementat de

Legea nr. 18/1991.

Cu referire la faptul

că la 29 mai 1946 au fost încheiate procese-verbale distincte de carte funciara

pentru imobilele de la cele două numere poștale, recurenții au arătat că nu

prezintă relevanță în privința stăpânirii de fapt exercitate asupra imobilelor.

Mai mult, împrejurarea că cele două procese-verbele au același număr de carte

funciară - 73794/1940 - este o dovadă în plus că imobilele au fost stăpânite în

fapt ca un tot unitar.

S-a susținut că,

pornind de la greșita apreciere a situației de fapt, instanțele de fond și apel

au aplicat greșit dispozițiile legale aplicabile în speță; de asemenea, este

greșită concluzia instanței de apel în sensul că regimul juridic al imobilului

din str. Berzei este diferit de cel al imobilului din str. Berzei și aceasta

deoarece, data la care a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra

imobilului situat în str. Berzei, este anterioară adoptării Legii nr. 10/2001.

Au arătat recurenții

că art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 exclude de la aplicarea prevederilor

acestui act normativ imobilele care fac obiectul Legii nr. 18/1991, astfel că instanța

de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea, respectiv aplicarea greșită

a acestor prevederi din Legea nr. 10/2001; față de împrejurarea că reconstituirea

făcută în baza Legii nr. 18/1991 a fost parțială (pentru 366 m.p. considerați

ca reprezentând imobilul din str. Berzei, din totalul suprafeței de cca. 500

m.p, expropriate prin Decretul nr. 236/1983), din care 362 m.p. aparținând moștenitorilor

defunctului G.E.A. și 128 m.p. aparținând moștenitorilor defunctei B.E. nu este

inadmisibilă cererea formulată pe calea dreptului comun, prin care s-a

solicitat restituirea imobilului din str. Berzei.

În opinia

recurenților-reclamanți, în măsura în care nu este posibilă restituirea în

natura a restului de imobil expropriat în 1983, acțiunea în revendicare se

convertește într-o pretenție de despăgubire bănească, urmându-se același

raționament/principiu care a fost avut în vedere și în situațiile la care face

referire Decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., recurenții au solicitat admiterea

recursului, modificarea, în tot, a deciziei instanței de apel în sensul

admiterii apelului, schimbării în tot a sentinței în sensul admiterii cererii

de chemare în judecata așa cum a fost formulată.

Cererea de recurs

este scutită de plata taxei judiciare de timbru, în temeiul dispozițiilor art. 15

lit. r) din Legea nr. 146/1997, iar conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) din

O.G. nr. 32/1995, este scutită și de timbru judiciar.

Intimații-pârâți,

legal citați, nu formulat întâmpinare, astfel că nu au învederat instanței

apărările lor.

În faza procesuală a

recursului nu au fost administrate probe.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și

dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat și urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

Prin primul motiv de

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți

au susținut, cu referire la acest motiv de recurs, că instanța a interpretat

greșit conținutul procesului-verbal de carte funciară al imobilului situat în

str. Berzei, (aflat la fila 10 din dosarul primei instanțe), ignorând voința

exprimată de părțile actului dotal autentificat la 7 iulie 1931 de fostul

Tribunal Ilfov - Secția notariat.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. permite invocarea criticilor de

nelegalitate care privesc încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1)

C. civ. de la 1864, conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege

între părțile contractante.

Acest motiv de recurs

nu poate fi invocat însă atunci când se critică, precum în litigiul pendinte,

nu greșita interpretare a unui act juridic (de exemplu, a actului dotal) ci

interpretarea de către instanță a probelor, și anume, a înscrisurilor

doveditoare ale dreptului de proprietate cu referire la individualizarea

bunului.

Prin urmare,

instanțele nu au fost învestite cu o cerere de interpretare a clauzelor unui

act juridic ci cu o cerere de constatare a dreptului de proprietate asupra

imobilului compus din 135 mp teren situat în București, str. Berzei și de

revendicare a acestuia, iar în subsidiar, de acordare de despăgubiri la nivelul

prețului de piață al bunului.

Recurenții-reclamanți

înțeleg să probeze dreptul lor de proprietate cu înscrisurile sus-menționate,

ceea ce conferă acestora calitatea de mijloace de probă, însă motivul de recurs

reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu include în sfera

sa modul de interpretare, de către instanțele de fond și apel, a probelor

administrate în cauză.

În consecință, sunt

lipsite de relevanță dispozițiile art. 1253 C. civ. de la 1864, în vigoare la

data întocmirii actului dotal și excede controlului de legalitate în această

fază procesuală interpretarea probatoriului și stabilirea situației de fapt,

inclusiv sub aspectul individualizării bunului menționat în cererea de chemare

în judecată.

Sub un alt aspect, Înalta

Curte reține că situația de fapt a fost stabilită de instanțele de fond și

apel, iar susținerile recurenților-reclamanți cu privire la exercitarea

stăpânirii de fapt, anterior preluării bunului, nu sunt de natură să justifice

verificări suplimentare sub acest aspect, de vreme ce imobilele din str.

Berzei, sector 1 București sunt înregistrate distinct în cartea funciară și în

evidențele fiscale, au numere poștale diferite, iar imobilul a făcut obiectul

unei cereri distincte de restituire în temeiul altui act normativ.

Și motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care s-a susținut că decizia

recurată a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, întrucât imobilul face obiectul Legii nr. 18/1991, este nefondat.

Astfel,

recurenții-reclamanți au susținut în dezvoltarea acestui motiv de recurs că

imobilele din str. Berzei, sector 1 București reprezintă un singur bun și

întrucât imobilul a fost restituit în temeiul Legii nr. 18/1991, și trebuie

restituit, ca efect al acțiunii în revendicare de drept comun, în considerarea

aceluiași act normativ.

Aceste susțineri,

care vin în contradicție cu situația de fapt reținută în cauză în sensul

existenței a două imobile distincte, sunt nefondate și ignoră împrejurarea că însuși

actul normativ invocat prevedea la rându-i o procedură administrativă, fiind de

asemenea o lege specială de reparație. Prin urmare, și în procedura

reglementată de legea fondului funciar, trebuia depusă o cerere în termenul

prevăzut de art. 9 din acest act normativ.

Înalta Curte reține

și împrejurarea că atât autoarea recurenților, cât și aceștia, au formulat

cereri în temeiul legii fondului funciar însă au fost respinse, ca nefăcând

obiectul acestui act normativ (prin raportare la modul de trecere în

proprietatea statului), respectiv ca tardiv formulată.

Cu referire la acest

aspect se reține că reprezentantul convențional al recurenților a declarat în

ședința publică de la 27 noiembrie 2013 că Hotărârea nr. 12 din 07 martie 2011,

emisă de Subcomisia Locală pentru reconstituirea dreptului de proprietate

asupra terenurilor de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 1 București, nu a

fost comunicată acestora. Cu toate acestea, această hotărâre, aflată în extras

la filele 28-29 din dosarul primei instanțe, a fost depus la dosar odată cu

cererea de chemare în judecată, chiar de către reclamanți.

Pe de altă parte,

regimul juridic al bunului în litigiu se analizează, așa cum a reținut și

instanța de apel, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul

formulării cererii de chemare în judecată. În mod corect s-a reținut că față de

data și modalitatea de preluare, imobilul situat în str. Berzei, București,

face obiectul Legii nr. 10/2001, conform art. 1 și 2 lit. h) din acest act

normativ.

Cu referire la

susținerile expuse de reprezentantul recurenților-reclamanți, cu prilejul

dezbaterii recursului, în sensul că aceștia ar fi fost în imposibilitate să

urmeze procedura Legii nr. 10/2001, deoarece la data dezbaterii succesiunii,

anul 2007, termenul de depunere a notificării era împlinit, instanța reține că obiectul

recursului îl reprezintă hotărârea dată în apel; or, cu prilejul cercetării

legalității unei hotărâri judecătorești nu pot fi reținute elemente noi pe care

părțile nu le-au supus dezbaterilor în apel, cu atât mai mult cu cât prima

instanță a reținut lipsa de diligență a reclamanților și respectiv a unor

împrejurări de natură a-i împiedica să uzeze de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții C.S., G.Z.E., I.R.E. și M.C.M. împotriva

deciziei nr. 116A din 27 martie 2013, pronunțate de Curtea de Apel București -

Secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 noiembrie 2013.