ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2046/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 59 din 5 martie 2012 Curtea de Apel Craiova a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petentul N.G.I., împotriva Rezoluției nr. 752/P/2010 din 24 august 2010, a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova. Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut că prin Rezoluția nr. 752/P/2010 din 24 august 2010 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în baza art. 228 alin. (6) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale față de executorul judecătoresc R.I., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen.

În motivarea rezoluției, s-a reținut că la data de 3 decembrie 2009, persoana vătămată N.G.I. a formulat plângere penală împotriva executorului judecătoresc R.I., sesizând că acesta, în mod abuziv, refuză să restituie suma de 500 RON, avansată cu titlu de onorariu, în vederea punerii în executare a Sentinței civile nr. 1488 din 24 mai 2001 a Judecătoriei Vânju Mare. S-a reținut că la data de 22 august 2010, reclamanții N.G.I., N.S. și M.M. au chemat în judecată pe S.C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat să lase în deplină posesie și pașnică folosință suprafețele de 1 ha, respectiv 0,79 ha teren arabil. Prin Sentința civilă nr. 1488 din 24 mai 2001, Judecătoria Vânju Mare, a admis acțiunea formulată împotriva pârâtului S.C., dispunând obligarea acestuia și la plata sumei de 480.000 lei, cheltuieli de judecată către reclamantul N.G.I.

Hotărârea instanței de fond a fost învestită cu formulă executorie, prin Încheierea Judecătoriei Vânju Mare nr. 223 din 15 iulie 2009, la data de 19 august 2009, creditorii N.G.I., N.S. și M.R. (pentru M.M. - decedat), solicitând executarea silită a titlului executoriu B.E.J. R.I. Cu această ocazie, creditorul N.G.I. a achitat un avans de 500 RON, cu titlu de onorariu executorului judecătoresc R.I., suma urmând să fie restituită creditorului odată cu recuperarea sumei datorate de S.C. În Dosarul de executare nr. 83/E/2000, executorul judecătoresc a formulat adresă la Primăria comunei Salcia, județul Mehedinți, pentru a i se comunica ce bunuri mobile și imobile deține debitorul S.C., iar la 4 noiembrie 2009 a încunoștințat C.P.J.

Mehedinți că au fost indisponibilizate veniturile bănești (pensia) realizate de acesta, până la achitarea integrală a sumei de 2.166 RON datorată creditorului N.G.I. Întrucât nu s-a recuperat de la debitorul S.C. nicio sumă de bani, executorul judecătoresc R.I. a fost în imposibilitatea de a achita creditorului N.G.I. suma de 500 RON plătită cu titlu de onorariu, fapt ce l-a determinat pe acesta din urmă să formuleze plângere penală pentru infracțiunea de abuz în serviciu. Prin Rezoluția nr. 1092/P/2009 din 23 decembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de executorul judecătoresc R.I. - cercetat pentru infracțiunea prev. de art. 246 C. pen., reținându-se că fapta nu există.

La data de 9 august 2010, persoana vătămată N.G.I. a adresat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova o nouă plângere penală împotriva executorului judecătoresc, în care a arătat că i s-a restituit suma de 500 RON, plătită în avans cu titlu de onorariu, însă, în prezent, refuză să-i restituie suma de 2.300 - 2.400 RON, pe care o mai avea de recuperat de la debitorul S.C. Din actele premergătoare efectuate în cauză, nu au rezultat date ori indicii temeinice de comitere a unor fapte sau acte de abuz, pretins a fi comise de executorul judecătoresc, așa încât, nu există temei legal pentru tragerea la răspundere penală, conform art. 246 C. pen. De altfel, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, nu se regăsește descrisă ca element de fapt în plângerea formulată, iar susținerile persoanei vătămate N.G.I., în sensul că mai avea de recuperat de la debitorul S.C.

o diferență de aproximativ 2.300 - 2.400 RON, nu se confirmă din materialul probator administrat. Împotriva acestei rezoluții a formulat plângere petentul, potrivit art. 278 C. proc. pen., iar prin Rezoluția nr. 1381/II/2/2010 din 15 septembrie 2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, s-a respins ca neîntemeiată. Petentul a formulat plângere potrivit art. 278 1 C. proc. pen., fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. 1946/54/2011. În motivarea acesteia, au fost invocate, aceleași împrejurări pe care s-au sprijinit plângerile anterioare, legate de executarea Sentinței civile nr. 1488 din 24 octombrie 2001 a Judecătoriei Vânju Mare, împotriva debitorului S.C., hotărâre prin care acesta din urmă a fost obligat să-i lase petentului în deplină posesie și pașnică folosință suprafețele de 1 ha, respectiv 0,79 ha teren arabil, cât și să-i plătească suma de 480.000 lei cheltuieli de judecată.

În esență, petentul a susținut că în cadrul executării silite, executorul judecătoresc R.I. nu a făcut demersurile la care îl obliga legea, pentru a recupera creanța la care era îndreptățit, deși primise un onorariu, și că astfel a săvârșit infracțiunea de abuz în serviciu, cum astfel este reglementat de art. 246 C. pen. Plângerea petentului a fost apreciată de Curte ca neîntemeiată. Potrivit art. 246 C. pen., săvârșește infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, funcționarul public care, în exercițiul atribuțiunilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

Așa cum a rezultat din actele premergătoare, în cauză nu s-au desprins indicii temeinice și nici probe care să contureze bănuiala rezonabilă că executorul judecătoresc ar fi săvârșit, în exercițiul atribuțiunilor sale de serviciu, cu intenție, acte materiale care să intre în conținutul constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 246 C. pen., iar, prin urmare, Curtea nu a putut reține vreun temei pentru tragerea la răspundere penală a acestuia. Mai mult, așa cum judicios a reținut și procurorul de caz în motivarea rezoluției de netrimitere în judecată, infracțiunea imputată executorului judecătoresc, nici nu este suficient descrisă în plângerea formulată, iar din aceleași verificări, a mai rezultat că susținerile petentului, în sensul că ar mai avea de recuperat de la debitorul S.C.

o diferență de bani de aproximativ 2.300 - 2.400 RON, nu se confirmă. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petentul solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecând să se admită plângerea așa cum a fost formulată. Examinând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale Înalta Curte constată că este inadmisibil pentru următoarele considerente: Potrivit art. 129 din Constituția României, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Așadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin însăși legea fundamentală. Din economia textului menționat rezultă însă că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.

Legea procesual penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părților din proces. Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, a soluționat plângerea petentului împotriva rezoluțiilor procurorului de netrimitere în judecată la 5 martie 2012, când a pronunțat Sentința nr. 59, așa încât, în mod legal, hotărârea criticată a rămas definitivă, conform dispozițiilor art. 278 1 alin. (10) C. proc.

pen., așa cum au fost ele anterior modificate, prin prevederile art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010. Prin urmare, Sentința penală nr. 59 din 5 martie 2012, fiind pronunțată după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu face parte dintre hotărârile arătate în cuprinsul art. XXIV alin. (1) din legea menționată, astfel că nu e supusă căilor ordinare de atac. În consecință, recursul declarat de petentul N.G.I. este inadmisibil, întrucât a fost îndreptat împotriva unei hotărâri definitive, conform art. 278 1 alin. (10) C. proc. pen., așa cum era acest text în vigoare la data pronunțării sentinței atacate. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul N.G.I. împotriva Sentinței penale nr. 59 din data de 5 martie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 12 iunie 2012. Procesat de GGC - N