ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 911/2013

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 100/2012 de la 18

septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,

s-a respins cererea de acordare a unui termen de grație formulată de

contestatoarea A.V.A.S. în contradictoriu cu intimata SC G. SRL ca nefondată,

precum și cererea de suspendare a executării, cu motivarea că executarea silită

mobiliară demarată de creditoare (prin vânzarea la licitație a celor trei

autoturisme proprietatea A.V.A.S.) nu este de natură să împiedice îndeplinirea

de către A.V.A.S. a atribuțiilor stabilite de lege, astfel cum are în vedere

art. 6 din actul normativ, iar hotărârea judecătorească ce reprezintă titlul

executoriu, respectiv Decizia comercială nr. 518, a fost pronunțată la data de

30 noiembrie 2009, încă de la acea dată fiind executorie iar A.V.A.S. avea

obligația de plată.

Împotriva acestei

hotărâri, A.V.A.S. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului,

modificarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea cererii de acordare a unui

nou termen de grație, invocând drept motiv de nelegalitate dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea

motivelor de recurs, reclamanta a învederat că se impune înlăturarea

criteriilor vechimii și câtimii creanței, întrucât legiuitorul, prin

dispozițiile legale ale art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 22/2002, nu a stabilit

vreo câtime sau vechime de referință pentru acordarea termenului de grație, iar

debitele ce grevează bugetul statului prin A.V.A.S. sunt prezentate și în

preambulul - notă de fundamentare a O.U.G. nr. 4/2011, arătându-se, fără

putință de tăgadă, necesitatea eșalonării, acordării termenelor de grație și

suspendării executării în vederea evitării blocării activității A.V.A.S.

Analizând recursul

formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiul de drept invocat, Înalta

Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cronologia procedurii

prevăzute de O.U.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale

instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii este următoarea:

obținerea unui titlu executoriu, intenția instituției publice de a executa de

bună-voie obligația, constatarea lipsei de fonduri pentru executarea benevolă a

obligației, somația de plată comunicată prin executor judecătoresc, la cererea

creditorului, termenul de 6 luni în care debitorul urmează să facă demersuri

pentru obținerea fondurilor, demararea procedurii de executare silită într-una

din formele prevăzute de codul de procedură civilă, mobiliară, imobiliară sau

poprire.

Astfel, se constată

că beneficiul termenului de grație în favoarea instituțiilor publice este

condiționat de dovada neexecutării benevole a obligației din cauza lipsei de

fonduri, dar și de dovada demersurilor făcute pentru obținerea fondurilor

necesare achitării obligațiilor.

O atare interpretare

este în concordanță cu dispozițiile art. 11 alin. (2) și 20 alin. (2) din

Constituția României, care atrag prioritatea în soluționarea cauzei de față a

Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului în această materie, în ceea ce privește respectarea art. 6

din Convenție și a art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.

Astfel, debitoarea,

în considerarea calității sale de instituție publică, are îndatorirea, ca

reprezentantă a autorității statului, de a veghea la respectarea principiului

legalității și de a executa de bună-voie o hotărâre judecătorească care îi este

opozabilă. Or, în cauză, deși sentința comercială, potrivit art. 720

8

C. proc. civ., a devenit executorie la 30 noiembrie 2009, se constată că, între

acest moment și data formulării de către creditor a cererii de executare

silită, nu a existat niciun demers din partea debitoarei pentru achitarea

benevolă a obligației stabilite prin titlul executoriu, iar, în lipsa

demersurilor necesare pentru obținerea fondurilor, simpla lipsă de lichidități

nu o poate scuti pe debitoare de executarea silită.

În cauza Ș. împotriva

României, Curtea a subliniat că executarea unei sentințe sau a unei decizii,

indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte

integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție,

iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a

unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să

rămână fără efect în detrimentul unei părți. Totodată, dacă statul, debitor în

baza unei hotărâri judecătorești, refuză sau omite să o execute ori întârzie în

executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în

fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Totodată, s-a

subliniat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei

proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la

procedura de executare silită pentru a obține satisfacere.

De asemenea, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat, în numeroase alte cauze, că prin

refuzul de a executa sentința, precum și prin refuzul plății cheltuielilor de

judecată dispuse de către instanțele judecătorești, autoritățile naționale au

lipsit partea de un acces efectiv la justiție în privința executării unei

hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, fapt ce conduce la încălcarea

art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înființarea popririi

la cererea altor creditori este un aspect care ține de conduita debitoarei,

nefiind în sarcina creditoarei să identifice sursele financiare prin care

debitoarea și-ar putea achita obligațiile de plată.

În concluzie,

dispozițiile legale cuprinse în O.U.G. nr. 4/2011 prevăd doar posibilitatea

instanței de a acorda un termen de grație, respectiv a unei eșalonări la plată

și nu a unei obligații, fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere

dreptului conferit de lege, exercitarea acestuia neputându-se face decât în

condițiile prevăzute de actul normativ anterior menționat.

Față de

considerentele expuse pe larg mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. București

împotriva Sentinței civile nr. 100/2012 din 18 septembrie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. București împotriva Sentinței civile

nr. 100/2012 din 18 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 5 martie 2013.

Procesat de GGC - AA