ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 911/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 100/2012 de la 18 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins cererea de acordare a unui termen de grație formulată de contestatoarea A.V.A.S. în contradictoriu cu intimata SC G. SRL ca nefondată, precum și cererea de suspendare a executării, cu motivarea că executarea silită mobiliară demarată de creditoare (prin vânzarea la licitație a celor trei autoturisme proprietatea A.V.A.S.) nu este de natură să împiedice îndeplinirea de către A.V.A.S. a atribuțiilor stabilite de lege, astfel cum are în vedere art. 6 din actul normativ, iar hotărârea judecătorească ce reprezintă titlul executoriu, respectiv Decizia comercială nr. 518, a fost pronunțată la data de 30 noiembrie 2009, încă de la acea dată fiind executorie iar A.V.A.S.

avea obligația de plată. Împotriva acestei hotărâri, A.V.A.S. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea cererii de acordare a unui nou termen de grație, invocând drept motiv de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În argumentarea motivelor de recurs, reclamanta a învederat că se impune înlăturarea criteriilor vechimii și câtimii creanței, întrucât legiuitorul, prin dispozițiile legale ale art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 22/2002, nu a stabilit vreo câtime sau vechime de referință pentru acordarea termenului de grație, iar debitele ce grevează bugetul statului prin A.V.A.S. sunt prezentate și în preambulul - notă de fundamentare a O.U.G.

nr. 4/2011, arătându-se, fără putință de tăgadă, necesitatea eșalonării, acordării termenelor de grație și suspendării executării în vederea evitării blocării activității A.V.A.S. Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiul de drept invocat, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Cronologia procedurii prevăzute de O.U.G.

nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii este următoarea: obținerea unui titlu executoriu, intenția instituției publice de a executa de bună-voie obligația, constatarea lipsei de fonduri pentru executarea benevolă a obligației, somația de plată comunicată prin executor judecătoresc, la cererea creditorului, termenul de 6 luni în care debitorul urmează să facă demersuri pentru obținerea fondurilor, demararea procedurii de executare silită într-una din formele prevăzute de codul de procedură civilă, mobiliară, imobiliară sau poprire. Astfel, se constată că beneficiul termenului de grație în favoarea instituțiilor publice este condiționat de dovada neexecutării benevole a obligației din cauza lipsei de fonduri, dar și de dovada demersurilor făcute pentru obținerea fondurilor necesare achitării obligațiilor.

O atare interpretare este în concordanță cu dispozițiile art. 11 alin. (2) și 20 alin. (2) din Constituția României, care atrag prioritatea în soluționarea cauzei de față a Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, în ceea ce privește respectarea art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul 1 la Convenție. Astfel, debitoarea, în considerarea calității sale de instituție publică, are îndatorirea, ca reprezentantă a autorității statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bună-voie o hotărâre judecătorească care îi este opozabilă. Or, în cauză, deși sentința comercială, potrivit art. 720 8 C. proc.

civ., a devenit executorie la 30 noiembrie 2009, se constată că, între acest moment și data formulării de către creditor a cererii de executare silită, nu a existat niciun demers din partea debitoarei pentru achitarea benevolă a obligației stabilite prin titlul executoriu, iar, în lipsa demersurilor necesare pentru obținerea fondurilor, simpla lipsă de lichidități nu o poate scuti pe debitoare de executarea silită. În cauza Ș. împotriva României, Curtea a subliniat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți.

Totodată, dacă statul, debitor în baza unei hotărâri judecătorești, refuză sau omite să o execute ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Totodată, s-a subliniat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacere. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat, în numeroase alte cauze, că prin refuzul de a executa sentința, precum și prin refuzul plății cheltuielilor de judecată dispuse de către instanțele judecătorești, autoritățile naționale au lipsit partea de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, fapt ce conduce la încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înființarea popririi la cererea altor creditori este un aspect care ține de conduita debitoarei, nefiind în sarcina creditoarei să identifice sursele financiare prin care debitoarea și-ar putea achita obligațiile de plată. În concluzie, dispozițiile legale cuprinse în O.U.G. nr. 4/2011 prevăd doar posibilitatea instanței de a acorda un termen de grație, respectiv a unei eșalonări la plată și nu a unei obligații, fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere dreptului conferit de lege, exercitarea acestuia neputându-se face decât în condițiile prevăzute de actul normativ anterior menționat. Față de considerentele expuse pe larg mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A.V.A.S.

București împotriva Sentinței civile nr. 100/2012 din 18 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. București împotriva Sentinței civile nr. 100/2012 din 18 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 martie 2013. Procesat de GGC - AA