ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6598/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 3 martie 2011, reclamantul V.G. a chemat în judecată pârâții B.M. și M.I., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea acestora la plata, în solidar, a sumei de 150.000 Euro (echivalentul a 631.500 RON), cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei și demnității reclamantului. În motivarea cererii, reclamantul arată că a fost căsătorit cu pârâta între anii 1976 - 1989, perioadă în care s-a născut, la data de 24 septembrie 1984, un copil - V.M.C. La data de 12 ianuarie 1989 s-a adresat cu o cerere Judecătoriei Timișoara, solicitând instanței să dispună desfacerea căsătoriei, încredințarea minorului și stabilirea obligației de întreținere.

Prin Sentința nr. 7970 din 22 noiembrie 1989, pronunțată de Judecătoria Timișoara, instanța a atribuit pârâtei beneficiul contractului de închiriere al imobilul, întrucât minorul i-a fost încredințat acesteia și a dispus evacuarea sa din imobil. Deși prin sentința menționată minorul a fost încredințat pârâtei, aceasta nu a înțeles să se ocupe de creșterea și educarea lui, motiv pentru care s-a văzut nevoit să solicite instanței reîncredințarea minorului, astfel încât să se poată ocupa personal de creșterea și educarea acestuia, iar prin Sentința nr. 12327 din 24 noiembrie 1992, pronunțată de Judecătoria Timișoara s-a dispus reîncredințarea minorului către el și obligarea pârâtei la plata unei contribuții lunare pe seama minorului.

Temporar, reclamantul s-a mutat împreună cu acesta în Austria. În cursul anului 1994, în urma unui control medical efectuat în Austria, reclamantului i s-a spus că suferă de o boală care conduce la imposibilitatea de procreare. Aflând acest lucru, a promovat o acțiune în tăgada paternității, având în vedere și faptul că mai mulți cunoscuți i-au spus că fosta sa soție afirma că minorul V.M.C. nu este copilul său, ci al numitului M.I. Acțiunea a fost respinsă, avându-se în vedere faptul că expertiza medico-legală efectuată în cauză concluziona că tatăl minorului ar fi putut fi reclamantul sau oricare alt bărbat care are aceeași grupă sanguină cu cea a copilului, precum și faptul că această acțiune era tardivă.

Deși a trăit mai bine de 15 ani cu îndoiala în suflet, fiindu-i iremediabil vătămată demnitatea și onoarea de om, a continuat să se îngrijească de creșterea și educarea copilului, de care s-a atașat și care l-a considerat mereu ca fiind tatăl lui, locuind în toată această perioadă de timp cu el în Austria. În cursul anului 2010 a purtat o discuție cu copilul și apreciind că este suficient de mare să înțeleagă, i-a expus toată suferința sa de ani de zile. A hotărât atunci să efectueze în Austria un test de paternitate bazat pe ADN, concluzia testului de paternitate fiind în sensul că în proporție de 100% este sigur că nu este tatăl copilului. Prin Sentința civilă nr. 4013 din 5 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul M.I.

și s-a respins, pe cale de consecință, acțiunea în despăgubiri formulată de reclamantul V.G. împotriva acestui pârât și împotriva pârâtei B.M. A fost obligat reclamantul la plata sumei de 7.440 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, către pârâtul M.I. În considerentele hotărârii, tribunalul a reținut următoarele: Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța de fond a constatat că aceasta este întemeiată. S-a apreciat că, în temeiul art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, acela de trei ani, conform art. 3 alin. (1) teza 1 din decret.

În același timp, art. 8 stipulează că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În speță, reclamantul V.G. a invocat răspunderea civilă delictuală a pârâților B.M. și M.I., iar din cererea de chemare în judecată și actele atașate tribunalul a putut aprecia momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, în acord cu dispozițiile menționate în paragraful anterior. Este vorba de anul 1994 când, spune însuși reclamantul că, în urma unui control medical efectuat în Austria, i s-a spus că suferă de o boală care conduce la imposibilitatea de procreare.

Însă, la acel moment, nu s-a efectuat un test ADN care să specifice cu certitudine dacă este sau nu tatăl copilului, dar a procedat la analiza menționată în cursul anului 2010. Cum nu există un motiv temeinic cu consecințe în plan juridic pentru care reclamantul nu a efectuat testul ADN în anul 1994, tribunalul a apreciat că de atunci curge termenul de prescripție care, în mod evident, s-a împlinit anterior introducerii acțiunii. Instanța nu a putut ține seama de apărările reclamantului, în sensul că a știut că nu este tatăl copilului doar la momentul comunicării rezultatului testului ADN, care a avut loc la 6 august 2010, pentru că nu au fost invocate împrejurări speciale, obiective care să îl fi împiedicat pe acesta să efectueze testul în anul 1994. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamantul V.G., solicitând anularea ei, cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin Decizia nr. 4 din 17 ianuarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost respins ca nefondat apelul, pentru următoarele considerente: Instanța de apel a arătat că soluția Tribunalului Timiș a fost pronunțată, în mod exclusiv, în considerarea excepției prescripției dreptului său la acțiune iar nu ca urmare a analizării fondului cauzei, de aceea nu se vor putea lua în discuție acele susțineri din apelul reclamantului care vizează natura daunelor morale pretins cauzate și nici criteriile de acordare a despăgubirilor pentru acestea.

Faptul că în mod voluntar reclamantul (și copilul) s-au supus în Austria unui test ADN în cursul anului 2010, nu înseamnă, în opinia instanței de apel, că de la această dată s-a născut dreptul său la despăgubiri pentru daune morale întrucât instituția prescripției, la data introducerii acțiunii, era consacrată doar prin norme imperative care stabileau ca moment al începerii curgerii termenului de prescripție acel moment în care persoana prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască (aspect posibil în cauză) atât prejudiciul, cât și prezumptivul/prezumptivii autori ai acestuia. Momentul de referință în cazul de față l-a reprezentat pentru reclamant - cel mai târziu - anul 1995 când deja știa de un an că n-ar fi putut procrea, că expertiza serologică era imprecisă (orice alt bărbat cu o grupă sanguină ca a sa putând fi tatăl copilului) și când, în Austria fiind stabilit de câțiva ani, putea fi supus unui test ADN care să curme orice dubiu în acest sens.

Având în vedere că intimatul pârât M.I. a solicitat obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, că acest onorariu - potrivit chitanței - este de 7.440 RON, că procesul a fost finalizat în apel la primul termen de judecată și că apărarea intimatului s-a rezumat la prezentarea unor note scrise conținând aceleași mijloace de apărare invocate și în concluziile asupra fondului cauzei, în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., curtea a redus onorariul avocatului intimatului pârât la nivelul sumei de 3.000 RON, apreciat ca fiind o cheltuială necesară și justificată, impusă de apărarea sa. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul V.G., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. și solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În motivarea recursului se arată că, deși cunoștea încă din anul 1994 că ar fi avut probleme de procreere, reclamantul nu a solicitat imediat după aceea despăgubiri de la soția sa și de la pretinsul tată (pârâții în cauză) din moment ce expertiza serologică în procesul de tăgadă a paternității, introdus în 1995, a concluzionat că tatăl copilului putea fi el sau oricare alt bărbat cu aceeași grupă sanguină. Pe de altă parte, susține că nu îi poate fi imputat faptul că, în anul 1994, în România nu se putea efectua testul ADN. Reclamantul mai arată că nu a știut cu certitudine că nu este tatăl copilului născut în timpul căsătoriei cu pârâta decât la data de 6 august 2010, când a efectuat, în Austria, testul ADN.

În fine, recurentul apreciază că, fiind vorba despre încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale de imagine și demnitate, acțiunea sa a fost introdusă în termen și trebuia să fie admisă. Analizând recursul prin raportare la motivele de nelegalitate invocate - art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. -, se constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Primul motiv de recurs invocat de recurent este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și se referă la situația când decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Deși invocă acest motiv de recurs, recurentul nu dezvoltă critici care să argumenteze incidența motivului de nelegalitate.

Cel de-al doilea motiv de recurs vizează dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul greșitei interpretări și aplicări a textelor de lege referitoare la excepția prescripției dreptului de a solicita despăgubiri cu titlu de daune morale. Se impune, mai întâi, a se face o distincție între dreptul la acțiune având un obiect patrimonial și dreptul la acțiune ce are un obiect nepatrimonial, întrucât recurentul face, se pare, o confuzie între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat nașterea acestui drept. Astfel, are caracter patrimonial dreptul subiectiv al cărui conținut poate fi exprimat în bani, pecuniar, cum ar fi, de exemplu, dreptul real și dreptul de creanță. Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv al cărui conținut nu poate fi exprimat în bani.

Sunt personal nepatrimoniale drepturile care privesc existența și integritatea persoanei, drepturile care privesc identificarea persoanei și drepturile decurgând din creația intelectuală. În cauza dedusă judecății, reclamantul a solicitat prin acțiunea introductivă obligarea pârâților la plata de despăgubiri bănești, cu titlu de daune morale, astfel că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiție este un drept de creanță evaluabil în bani și, ca atare, are natură patrimonială. Faptul că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu moral - încălcarea drepturilor de imagine și demnitate ale reclamantului, cum susține acesta -, nu schimbă cu nimic natura dreptului ce se cere a fi protejat prin acțiunea dedusă judecății.

Dreptul la despăgubiri bănești este un drept cu conținut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă. Prin urmare, criticile recurentului privind greșita calificare a naturii dreptului pretins prin acțiune sunt nefondate. În ceea ce privește susținerile recurentului referitoare la greșita respingere a acțiunii ca fiind prescrisă, și acestea apar ca nefondate. Astfel, potrivit celor expuse anterior, dreptul de creanță valorificat de reclamant are natură patrimonială, iar un asemenea drept este supus prescripției extinctive.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, "Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", iar potrivit art. 3 din același decret, "Termenul de prescripție este de 3 ani (...)". Art. 8 alin. (1) din același act normativ prevede că "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat de reclamant și la dispozițiile privind prescripția extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, în mod legal curtea de apel a confirmat soluția instanței de fond de respingere a acțiunii ca prescrisă.

Din moment ce reclamantul a cunoscut, încă din anul 1994, că se află în imposibilitate de procreere, precum și faptul că știa, din spusele mai multor cunoscuți și ale fostei sale soții, că intimatul M.I. ar fi tatăl copilului, iar expertiza serologică în procesul de tăgadă a paternității, introdus în 1995, a concluzionat că tatăl copilului putea fi el sau oricare alt bărbat cu aceeași grupă sanguină, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite a început să curgă de la momentul aflării acestor împrejurări, respectiv din anul 1994 sau, cel mai târziu, din anul 1995, când deja știa de un an că n-ar fi putut procrea. Nu poate fi primită susținerea recurentului, în sensul că termenul de prescripție ar începe să curgă odată cu comunicarea rezultatului testului ADN, în anul 2010, întrucât, fiind stabilit în Austria de câțiva ani, putea fi supus unui astfel de test cu mult timp în urmă, când au apărut primele dubii cu privire la paternitatea copilului.

Având în vedere cele expuse, Înalta Curte a apreciat că instanța de apel a aplicat și a interpretat corect dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, motiv pentru care criticile formulate nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul V.G. va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul V.G. împotriva Deciziei nr. 4 din 17 ianuarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2012. Procesat de GGC - CL