ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6598/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6598/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș la data de 3 martie 2011, reclamantul V.G. a chemat în

judecată pârâții B.M. și M.I., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va

pronunța, să dispună obligarea acestora la plata, în solidar, a sumei de

150.000 Euro (echivalentul a 631.500 RON), cu titlu de despăgubiri pentru

daunele morale aduse onoarei și demnității reclamantului.

În motivarea cererii,

reclamantul arată că a fost căsătorit cu pârâta între anii 1976 - 1989,

perioadă în care s-a născut, la data de 24 septembrie 1984, un copil - V.M.C.

La data de 12 ianuarie 1989 s-a adresat cu o cerere Judecătoriei Timișoara,

solicitând instanței să dispună desfacerea căsătoriei, încredințarea minorului

și stabilirea obligației de întreținere. Prin Sentința nr. 7970 din 22

noiembrie 1989, pronunțată de Judecătoria Timișoara, instanța a atribuit

pârâtei beneficiul contractului de închiriere al imobilul, întrucât minorul i-a

fost încredințat acesteia și a dispus evacuarea sa din imobil.

Deși prin sentința

menționată minorul a fost încredințat pârâtei, aceasta nu a înțeles să se ocupe

de creșterea și educarea lui, motiv pentru care s-a văzut nevoit să solicite

instanței reîncredințarea minorului, astfel încât să se poată ocupa personal de

creșterea și educarea acestuia, iar prin Sentința nr. 12327 din 24 noiembrie

1992, pronunțată de Judecătoria Timișoara s-a dispus reîncredințarea minorului

către el și obligarea pârâtei la plata unei contribuții lunare pe seama

minorului. Temporar, reclamantul s-a mutat împreună cu acesta în Austria.

În cursul anului

1994, în urma unui control medical efectuat în Austria, reclamantului i s-a

spus că suferă de o boală care conduce la imposibilitatea de procreare. Aflând

acest lucru, a promovat o acțiune în tăgada paternității, având în vedere și

faptul că mai mulți cunoscuți i-au spus că fosta sa soție afirma că minorul

V.M.C. nu este copilul său, ci al numitului M.I. Acțiunea a fost respinsă,

avându-se în vedere faptul că expertiza medico-legală efectuată în cauză

concluziona că tatăl minorului ar fi putut fi reclamantul sau oricare alt

bărbat care are aceeași grupă sanguină cu cea a copilului, precum și faptul că

această acțiune era tardivă.

Deși a trăit mai bine

de 15 ani cu îndoiala în suflet, fiindu-i iremediabil vătămată demnitatea și

onoarea de om, a continuat să se îngrijească de creșterea și educarea

copilului, de care s-a atașat și care l-a considerat mereu ca fiind tatăl lui,

locuind în toată această perioadă de timp cu el în Austria.

În cursul anului 2010

a purtat o discuție cu copilul și apreciind că este suficient de mare să

înțeleagă, i-a expus toată suferința sa de ani de zile. A hotărât atunci să

efectueze în Austria un test de paternitate bazat pe ADN, concluzia testului de

paternitate fiind în sensul că în proporție de 100% este sigur că nu este tatăl

copilului.

Prin Sentința civilă

nr. 4013 din 5 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă,

s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul M.I.

și s-a respins, pe cale de consecință, acțiunea în despăgubiri formulată de reclamantul

V.G. împotriva acestui pârât și împotriva pârâtei B.M.

A fost obligat

reclamantul la plata sumei de 7.440 RON cheltuieli de judecată, reprezentând

onorariu avocat, către pârâtul M.I.

În considerentele

hotărârii, tribunalul a reținut următoarele:

Analizând cu

prioritate excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța de fond a

constatat că aceasta este întemeiată.

S-a apreciat că, în

temeiul art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect

patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul

stabilit de lege, acela de trei ani, conform art. 3 alin. (1) teza 1 din

decret.

În același timp, art.

8 stipulează că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei

pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a

cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de

ea.

În speță, reclamantul

V.G. a invocat răspunderea civilă delictuală a pârâților B.M. și M.I., iar din

cererea de chemare în judecată și actele atașate tribunalul a putut aprecia

momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, în acord cu

dispozițiile menționate în paragraful anterior.

Este vorba de anul

1994 când, spune însuși reclamantul că, în urma unui control medical efectuat

în Austria, i s-a spus că suferă de o boală care conduce la imposibilitatea de

procreare. Însă, la acel moment, nu s-a efectuat un test ADN care să specifice

cu certitudine dacă este sau nu tatăl copilului, dar a procedat la analiza

menționată în cursul anului 2010.

Cum nu există un

motiv temeinic cu consecințe în plan juridic pentru care reclamantul nu a

efectuat testul ADN în anul 1994, tribunalul a apreciat că de atunci curge

termenul de prescripție care, în mod evident, s-a împlinit anterior introducerii

acțiunii.

Instanța nu a putut

ține seama de apărările reclamantului, în sensul că a știut că nu este tatăl

copilului doar la momentul comunicării rezultatului testului ADN, care a avut

loc la 6 august 2010, pentru că nu au fost invocate împrejurări speciale,

obiective care să îl fi împiedicat pe acesta să efectueze testul în anul 1994.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamantul V.G., solicitând

anularea ei, cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin Decizia nr. 4

din 17 ianuarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost

respins ca nefondat apelul, pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a

arătat că soluția Tribunalului Timiș a fost pronunțată, în mod exclusiv, în

considerarea excepției prescripției dreptului său la acțiune iar nu ca urmare a

analizării fondului cauzei, de aceea nu se vor putea lua în discuție acele

susțineri din apelul reclamantului care vizează natura daunelor morale pretins

cauzate și nici criteriile de acordare a despăgubirilor pentru acestea.

Faptul că în mod

voluntar reclamantul (și copilul) s-au supus în Austria unui test ADN în cursul

anului 2010, nu înseamnă, în opinia instanței de apel, că de la această dată

s-a născut dreptul său la despăgubiri pentru daune morale întrucât instituția

prescripției, la data introducerii acțiunii, era consacrată doar prin norme

imperative care stabileau ca moment al începerii curgerii termenului de

prescripție acel moment în care persoana prejudiciată a cunoscut sau trebuia să

cunoască (aspect posibil în cauză) atât prejudiciul, cât și

prezumptivul/prezumptivii autori ai acestuia.

Momentul de referință

în cazul de față l-a reprezentat pentru reclamant - cel mai târziu - anul 1995

când deja știa de un an că n-ar fi putut procrea, că expertiza serologică era

imprecisă (orice alt bărbat cu o grupă sanguină ca a sa putând fi tatăl

copilului) și când, în Austria fiind stabilit de câțiva ani, putea fi supus

unui test ADN care să curme orice dubiu în acest sens.

Având în vedere că

intimatul pârât M.I. a solicitat obligarea apelantului la plata cheltuielilor

de judecată reprezentând onorariu avocat, că acest onorariu - potrivit

chitanței - este de 7.440 RON, că procesul a fost finalizat în apel la primul

termen de judecată și că apărarea intimatului s-a rezumat la prezentarea unor

note scrise conținând aceleași mijloace de apărare invocate și în concluziile

asupra fondului cauzei, în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., curtea a

redus onorariul avocatului intimatului pârât la nivelul sumei de 3.000 RON,

apreciat ca fiind o cheltuială necesară și justificată, impusă de apărarea sa.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul V.G., invocând motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și solicitând casarea hotărârii

și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În motivarea

recursului se arată că, deși cunoștea încă din anul 1994 că ar fi avut probleme

de procreere, reclamantul nu a solicitat imediat după aceea despăgubiri de la

soția sa și de la pretinsul tată (pârâții în cauză) din moment ce expertiza

serologică în procesul de tăgadă a paternității, introdus în 1995, a

concluzionat că tatăl copilului putea fi el sau oricare alt bărbat cu aceeași

grupă sanguină. Pe de altă parte, susține că nu îi poate fi imputat faptul că,

în anul 1994, în România nu se putea efectua testul ADN.

Reclamantul mai arată

că nu a știut cu certitudine că nu este tatăl copilului născut în timpul

căsătoriei cu pârâta decât la data de 6 august 2010, când a efectuat, în Austria,

testul ADN.

În fine, recurentul

apreciază că, fiind vorba despre încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale de

imagine și demnitate, acțiunea sa a fost introdusă în termen și trebuia să fie

admisă.

Analizând recursul

prin raportare la motivele de nelegalitate invocate - art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ. -, se constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru

următoarele considerente:

Primul motiv de

recurs invocat de recurent este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

și se referă la situația când decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii.

Deși invocă acest

motiv de recurs, recurentul nu dezvoltă critici care să argumenteze incidența

motivului de nelegalitate.

Cel de-al doilea

motiv de recurs vizează dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul

greșitei interpretări și aplicări a textelor de lege referitoare la excepția

prescripției dreptului de a solicita despăgubiri cu titlu de daune morale.

Se impune, mai întâi,

a se face o distincție între dreptul la acțiune având un obiect patrimonial și

dreptul la acțiune ce are un obiect nepatrimonial, întrucât recurentul face, se

pare, o confuzie între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat

nașterea acestui drept.

Astfel, are caracter

patrimonial dreptul subiectiv al cărui conținut poate fi exprimat în bani,

pecuniar, cum ar fi, de exemplu, dreptul real și dreptul de creanță.

Este nepatrimonial

(sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv al cărui conținut nu poate fi

exprimat în bani. Sunt personal nepatrimoniale drepturile care privesc

existența și integritatea persoanei, drepturile care privesc identificarea

persoanei și drepturile decurgând din creația intelectuală.

În cauza dedusă

judecății, reclamantul a solicitat prin acțiunea introductivă obligarea

pârâților la plata de despăgubiri bănești, cu titlu de daune morale, astfel că

dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiție este un drept de creanță

evaluabil în bani și, ca atare, are natură patrimonială.

Faptul că

despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu moral - încălcarea

drepturilor de imagine și demnitate ale reclamantului, cum susține acesta -, nu

schimbă cu nimic natura dreptului ce se cere a fi protejat prin acțiunea dedusă

judecății. Dreptul la despăgubiri bănești este un drept cu conținut economic,

evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă.

Prin urmare,

criticile recurentului privind greșita calificare a naturii dreptului pretins

prin acțiune sunt nefondate.

În ceea ce privește

susținerile recurentului referitoare la greșita respingere a acțiunii ca fiind

prescrisă, și acestea apar ca nefondate.

Astfel, potrivit

celor expuse anterior, dreptul de creanță valorificat de reclamant are natură

patrimonială, iar un asemenea drept este supus prescripției extinctive.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la

prescripția extinctivă, "Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial,

se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de

lege", iar potrivit art. 3 din același decret, "Termenul de

prescripție este de 3 ani (...)". Art. 8 alin. (1) din același act

normativ prevede că "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei

pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a

cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de

ea".

Raportat la natura

patrimonială a dreptului valorificat de reclamant și la dispozițiile privind

prescripția extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, în mod legal curtea

de apel a confirmat soluția instanței de fond de respingere a acțiunii ca

prescrisă.

Din moment ce

reclamantul a cunoscut, încă din anul 1994, că se află în imposibilitate de

procreere, precum și faptul că știa, din spusele mai multor cunoscuți și ale

fostei sale soții, că intimatul M.I. ar fi tatăl copilului, iar expertiza

serologică în procesul de tăgadă a paternității, introdus în 1995, a

concluzionat că tatăl copilului putea fi el sau oricare alt bărbat cu aceeași

grupă sanguină, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei

pricinuite a început să curgă de la momentul aflării acestor împrejurări,

respectiv din anul 1994 sau, cel mai târziu, din anul 1995, când deja știa de

un an că n-ar fi putut procrea.

Nu poate fi primită

susținerea recurentului, în sensul că termenul de prescripție ar începe să

curgă odată cu comunicarea rezultatului testului ADN, în anul 2010, întrucât,

fiind stabilit în Austria de câțiva ani, putea fi supus unui astfel de test cu

mult timp în urmă, când au apărut primele dubii cu privire la paternitatea

copilului.

Având în vedere cele

expuse, Înalta Curte a apreciat că instanța de apel a aplicat și a interpretat

corect dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, motiv pentru care

criticile formulate nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În raport de

dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul

V.G. va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamantul V.G. împotriva Deciziei nr. 4 din 17 ianuarie 2012 a Curții de Apel

Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 octombrie 2012.

Procesat de GGC - CL