ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6027/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2019 din 11 februarie 2009, Judecătoria Timișoara a admis acțiunea formulată de reclamanta L.D. împotriva pârâtului L.C.; a dispus desfacerea căsătoriei încheiată intre părți la data de 09 ianuarie 1992 si înregistrată cu nr. 1 la Primăria comunei Cărpiniș, din vina ambilor soți; a dispus ca reclamanta să reia numele purtat anterior căsătoriei, acela de "B."; a încredințat reclamantei, spre creștere si educare, pe minorul L.S.C.; a obligat pe pârât să achite reclamantei cu titlul de contribuție de întreținere în favoarea minorului o suma echivalentă cu 1/4 din venitul net lunar, începând cu data pronunțării hotărârii, 11 februarie 2009, si până la majoratul copilului; a disjuns capătul de cerere privind partajarea bunurilor comune.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul L.C., respins prin Decizia civilă nr. 767/ A din 03 noiembrie 2009 a Tribunalului Timiș, secția civilă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul L.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În cauză, pârâtul recurent L.C. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 305 C. proc. civ. față de art. 24 din Constituția României, precum și a art. 2 alin. (1) lit. a) din același cod, față de art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală. Prin încheierea din 26 ianuarie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, considerând excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul pârât ca fiind inadmisibilă.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară dispozițiilor alin. (1), (2) sau (3), alin. (6) al textului de lege arătat prevede că instanța respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale. În cauză, în ceea ce privește art. 305 și art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., analizate prin raportare la obiectul pricinii și față de alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, se impune a se constata că aceste prevederi legale nu au legătură cu soluționarea cauzei de față, care are ca obiect desfacerea căsătoriei.

Excepția de neconstituționalitate, ca instituție juridică, tinde la corelarea legislației naționale cu principiile stabilite prin Constituția României, și nu prin tratatele și convențiile internaționale la care România este parte. În situația în care legislația internă aduce atingere acestor din urmă acte, ce fac parte din legislația internă, în condițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, judecătorul național le va aplica direct prin înlăturarea dispoziției contrare din legislația națională. Pentru aceste considerente, constatând ca soluționarea prezentei cauze nu are legătură cu prevederile legale a căror neconstituționalitate se invocă, motivele formulate neputând influența soluția ce urmează a se pronunța în dosar, față de dispozițiile art. 305 și art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc.

civ., constatând inadmisibilitatea excepției invocate, Curtea a respins cererea pârâtului recurent L.C., de sesizare a Curții Constituționale. Împotriva acestei încheieri a formulat recurs pârâtul L.C., criticând-o pentru următoarele motive: Una dintre excepțiile invocate a fost cea a îngrădirii dreptului la apărare prin aceea că, în fața instanțelor de recurs, nu se pot folosi probe noi, cu excepția înscrisurilor, ceea ce este de natură a veni în contradicție cu art. 24 din Constituția României. Din înscrisurile pe care un justițiabil le depune în recurs se pot naște situații noi care, pentru o corectă stabilire a adevărului, ar trebui coroborate eventul și cu proba testimonială, dar aceasta nu este posibilă în prezent.

În cauza dedusă judecății, unul dintre motivele importante ale solicitării divorțului, de către reclamantă, a fost acela că a avut o relație tensionată cu pârâtul, din înscrisurile depuse rezultând contrariul. Recurentul a susținut că relația dintre părți a fost bună, alterându-se din cauza comportamentului fiului acesteia dintr-o relație anterioară, arestat în mai multe rânduri, în străinătate, acest lucru fiind dovedit cu înscrisuri, care, însă, nu au fost în măsură să formeze convingerea instanței cu privire la posibilitatea salvării căsniciei părților. Recurentul pârât a solicitat suspendarea judecării cauzei și sesizarea Curții Constituționale. Prin încheierea de ședință din data de 9 martie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a suspendat judecarea cauzei în baza art. 29 pct. 5 din Legea nr. 47/1992 și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea judecării recursului declarat de pârâtul L.C.

împotriva încheierii de respingere a sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate. din 26 ianuarie 2010. Analizând încheierea atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Deși recurentul a solicitat sesizarea instanței de contencios constituțional cu ambele excepții de neconstituționalitate invocate în dosarul Curții de Apel, criticile formulate în prezentul recurs se referă doar la neconstituționalitatea art. 305 C. proc. civ. și în aceste limite instanța de fața va verifica încheierea atacată. Din această perspectivă, în mod corect, Curtea a considerat că nu sunt întrunite condițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, față de inexistența legăturii dintre dispoziția sus-menționată și soluționarea cauzei.

Astfel, art. 305 C. proc. civ. menționează că, în instanța de recurs, nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor. Nici în cererea prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 305 C. proc. civ. față de art. 24 din Constituția României, privind dreptul la apărare, și nici prin motivele de recurs, pârâtul nu a arătat ce alte probe ar fi intenționat să administreze, cu excepția înscrisurilor și în ce măsură imposibilitatea procedurală de proceda în acest sens, în faza recursului, îi afectează dreptul la apărare, contravenind, astfel dispoziției constituționale.

În realitate, prin motivele de recurs formulate împotriva soluției de respingere a sesizării Curții Constituționale, recurentul critică Decizia instanței de apel asupra fondului cauzei, arătând că, din înscrisurile administrate, rezultă posibilitatea continuării căsătoriei dintre părți și care vor fi verificate cu ocazia soluționării recursului declarat pe fondul cauzei, iar nu aspecte ce țin de nelegalitatea încheierii de respingere a sesizării Curții Constituționale. Pe de altă parte, recurentul avea posibilitatea administrării tuturor probelor pe care le considera necesare în fazele procesuale anterioare recursului, recursul nefiind conceput ca o cale de atac devolutivă, prin intermediul căreia se rejudecă litigiul, ci ca un mijloc procedural prin care se realizează examinarea hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia.

Recursul este o cale extraordinară de atac, ceea ce justifică deosebirea față de apel sau fond în ceea ce privește inadmisibilitatea probelor, cu excepția înscrisurilor. În ipoteza depunerii de înscrisuri noi, în recurs, care coroborate cu alte probe deja administrate în instanțele anterioare, ar conduce la o altă situație de fapt decât cea reținută de instanțele anterioare există remediul casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel, pentru o completă stabilire a situației de fapt și cercetare în fond a cauzei. Ca atare, și din această perspectivă, art. 305 C. proc. civ. nu are legătură cu soluționarea, în recurs, a litigiului de divorț, neexistând niciun impediment pentru instanța de recurs să procedeze la soluția amintită mai sus, în cazul depunerii de noi înscrisuri relevante în schimbarea soluției atacate.

Aceasta și motivat de faptul că, față de actuala structură a recursului, în care nu se mai regăsește motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, instanța de recurs nu poate proceda la reevaluarea situației de fapt stabilită de instanța anterioară, chiar și în ipoteza depunerii de noi înscrisuri în recurs, în condițiile art. 305 C. proc. civ. De asemenea, prin cererea de recurs nu s-a solicitat proba cu înscrisuri și nici nu a avut loc termenul de dezbatere a probelor, astfel încât, și din acest punct de vedere, invocarea excepției de neconstituționalitate a unui text care vizează probatoriul ce poate fi administrat în această fază procesuală nu are legătură cu soluționarea cauzei.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că s-a procedat la respectarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de către Curtea de Apel, respingându-se cererea de sesizare a Curții Constituționale, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât împotriva încheierii din 26 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul L.C. împotriva încheierii de ședință din 26 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2010.