ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6027/2010

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2019 din 11

februarie 2009, Judecătoria Timișoara a admis acțiunea formulată de reclamanta L.D.

împotriva pârâtului L.C.; a dispus desfacerea căsătoriei încheiată intre părți

la data de 09 ianuarie 1992 si înregistrată cu nr. 1 la Primăria comunei

Cărpiniș, din vina ambilor soți; a dispus ca reclamanta să reia numele purtat

anterior căsătoriei, acela de "B."; a încredințat reclamantei, spre

creștere si educare, pe minorul L.S.C.; a obligat pe pârât să achite

reclamantei cu titlul de contribuție de întreținere în favoarea minorului o

suma echivalentă cu 1/4 din venitul net lunar, începând cu data pronunțării

hotărârii, 11 februarie 2009, si până la majoratul copilului; a disjuns capătul

de cerere privind partajarea bunurilor comune.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul L.C., respins prin Decizia civilă nr. 767/ A

din 03 noiembrie 2009 a Tribunalului Timiș, secția civilă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul L.C., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În cauză, pârâtul recurent

L.C. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 305 C.

proc. civ. față de art. 24 din Constituția României, precum și a art. 2 alin.

(1) lit. a) din același cod, față de art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală.

Prin încheierea din

26 ianuarie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins cererea de

sesizare a Curții Constituționale, considerând excepția de

neconstituționalitate invocată de recurentul pârât ca fiind inadmisibilă.

Potrivit

dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea

Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor

judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu

soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul

acestuia.

Dacă excepția este

inadmisibilă, fiind contrară dispozițiilor alin. (1), (2) sau (3), alin. (6) al

textului de lege arătat prevede că instanța respinge, printr-o încheiere

motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

În cauză, în ceea ce

privește art. 305 și art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., analizate prin

raportare la obiectul pricinii și față de alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

se impune a se constata că aceste prevederi legale nu au legătură cu

soluționarea cauzei de față, care are ca obiect desfacerea căsătoriei.

Excepția de

neconstituționalitate, ca instituție juridică, tinde la corelarea legislației

naționale cu principiile stabilite prin Constituția României, și nu prin

tratatele și convențiile internaționale la care România este parte. În situația

în care legislația internă aduce atingere acestor din urmă acte, ce fac parte

din legislația internă, în condițiile art. 20 alin. (2) din Constituție,

judecătorul național le va aplica direct prin înlăturarea dispoziției contrare

din legislația națională.

Pentru aceste

considerente, constatând ca soluționarea prezentei cauze nu are legătură cu

prevederile legale a căror neconstituționalitate se invocă, motivele formulate

neputând influența soluția ce urmează a se pronunța în dosar, față de

dispozițiile art. 305 și art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., constatând

inadmisibilitatea excepției invocate, Curtea a respins cererea pârâtului

recurent L.C., de sesizare a Curții Constituționale.

Împotriva acestei

încheieri a formulat recurs pârâtul L.C., criticând-o pentru următoarele

motive:

Una dintre excepțiile

invocate a fost cea a îngrădirii dreptului la apărare prin aceea că, în fața

instanțelor de recurs, nu se pot folosi probe noi, cu excepția înscrisurilor,

ceea ce este de natură a veni în contradicție cu art. 24 din Constituția

României.

Din înscrisurile pe

care un justițiabil le depune în recurs se pot naște situații noi care, pentru

o corectă stabilire a adevărului, ar trebui coroborate eventul și cu proba

testimonială, dar aceasta nu este posibilă în prezent.

În cauza dedusă

judecății, unul dintre motivele importante ale solicitării divorțului, de către

reclamantă, a fost acela că a avut o relație tensionată cu pârâtul, din

înscrisurile depuse rezultând contrariul.

Recurentul a susținut

că relația dintre părți a fost bună, alterându-se din cauza comportamentului

fiului acesteia dintr-o relație anterioară, arestat în mai multe rânduri, în

străinătate, acest lucru fiind dovedit cu înscrisuri, care, însă, nu au fost în

măsură să formeze convingerea instanței cu privire la posibilitatea salvării

căsniciei părților.

Recurentul pârât a

solicitat suspendarea judecării cauzei și sesizarea Curții Constituționale.

Prin încheierea de

ședință din data de 9 martie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a

suspendat judecarea cauzei în baza art. 29 pct. 5 din Legea nr. 47/1992 și a

dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea

judecării recursului declarat de pârâtul L.C. împotriva încheierii de

respingere a sesizării Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate. din 26 ianuarie 2010.

Analizând încheierea

atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Deși recurentul a

solicitat sesizarea instanței de contencios constituțional cu ambele excepții

de neconstituționalitate invocate în dosarul Curții de Apel, criticile

formulate în prezentul recurs se referă doar la neconstituționalitatea art. 305

C. proc. civ. și în aceste limite instanța de fața va verifica încheierea

atacată.

Din această

perspectivă, în mod corect, Curtea a considerat că nu sunt întrunite condițiile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale, republicată, față de inexistența legăturii dintre

dispoziția sus-menționată și soluționarea cauzei.

Astfel, art. 305 C.

proc. civ. menționează că, în instanța de recurs, nu se pot produce probe noi,

cu excepția înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor.

Nici în cererea prin

care a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 305 C.

proc. civ. față de art. 24 din Constituția României, privind dreptul la

apărare, și nici prin motivele de recurs, pârâtul nu a arătat ce alte probe ar

fi intenționat să administreze, cu excepția înscrisurilor și în ce măsură

imposibilitatea procedurală de proceda în acest sens, în faza recursului, îi

afectează dreptul la apărare, contravenind, astfel dispoziției constituționale.

În realitate, prin

motivele de recurs formulate împotriva soluției de respingere a sesizării

Curții Constituționale, recurentul critică Decizia instanței de apel asupra

fondului cauzei, arătând că, din înscrisurile administrate, rezultă

posibilitatea continuării căsătoriei dintre părți și care vor fi verificate cu

ocazia soluționării recursului declarat pe fondul cauzei, iar nu aspecte ce țin

de nelegalitatea încheierii de respingere a sesizării Curții Constituționale.

Pe de altă parte,

recurentul avea posibilitatea administrării tuturor probelor pe care le

considera necesare în fazele procesuale anterioare recursului, recursul nefiind

conceput ca o cale de atac devolutivă, prin intermediul căreia se rejudecă

litigiul, ci ca un mijloc procedural prin care se realizează examinarea

hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia.

Recursul este o cale

extraordinară de atac, ceea ce justifică deosebirea față de apel sau fond în

ceea ce privește inadmisibilitatea probelor, cu excepția înscrisurilor.

În ipoteza depunerii

de înscrisuri noi, în recurs, care coroborate cu alte probe deja administrate

în instanțele anterioare, ar conduce la o altă situație de fapt decât cea

reținută de instanțele anterioare există remediul casării deciziei recurate și

trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel, pentru o completă

stabilire a situației de fapt și cercetare în fond a cauzei.

Ca atare, și din

această perspectivă, art. 305 C. proc. civ. nu are legătură cu soluționarea, în

recurs, a litigiului de divorț, neexistând niciun impediment pentru instanța de

recurs să procedeze la soluția amintită mai sus, în cazul depunerii de noi înscrisuri

relevante în schimbarea soluției atacate.

Aceasta și motivat de

faptul că, față de actuala structură a recursului, în care nu se mai regăsește

motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., abrogat prin art.

1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, instanța de recurs nu poate proceda la

reevaluarea situației de fapt stabilită de instanța anterioară, chiar și în

ipoteza depunerii de noi înscrisuri în recurs, în condițiile art. 305 C. proc.

civ.

De asemenea, prin

cererea de recurs nu s-a solicitat proba cu înscrisuri și nici nu a avut loc

termenul de dezbatere a probelor, astfel încât, și din acest punct de vedere,

invocarea excepției de neconstituționalitate a unui text care vizează

probatoriul ce poate fi administrat în această fază procesuală nu are legătură

cu soluționarea cauzei.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că s-a procedat la respectarea

dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de către Curtea de Apel,

respingându-se cererea de sesizare a Curții Constituționale, astfel încât, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârât împotriva încheierii din 26 ianuarie 2010 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din

același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul L.C. împotriva încheierii de ședință din

26 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 noiembrie 2010.