ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 99/2016

Asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 7 ianuarie 2015 pe rolul Judecătoriei Oradea, reclamanta P.A.J. l-a chemat în judecată pe pârâtul P.C.D., solicitând instanței să se desfacă căsătoria încheiată între părți la data de 22 iulie 2007 în municipiul Oradea, din culpă comună; să-și păstreze reclamanta numele de familie din căsătorie, acela de „P.”; să se stabilească locuința minorului P.B.C., născut la data de 17 februarie 2010, la domiciliul/reședința reclamantei, cu exercitarea autorității părintești în comun și cu obligarea tatălui la plata unei pensii de întreținere în cuantum de 1/4 din veniturile realizate; cu cheltuieli de judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 373 lit. b), art. 397, art. 400, art. 529 C. civ.

Prin întâmpinarea și cererea reconvențională de la fila 17 dosar, pârâtul reclamant P.C.D. a solicitat desfacerea căsătoriei părților din culpa exclusivă a reclamantei pârâte, păstrarea de către reclamantă a numelui de „P.”, exercitarea autorității părintești în comun asupra minorului, stabilirea locuinței minorului la domiciliul tatălui, cu obligarea mamei la plata unei pensii de întreținere în cuantum de 1/4 din venitul net realizat de către aceasta; cu cheltuieli de judecată.

La data de 19 iunie 2015, reclamanta P.A.J. a depus la dosar cerere de renunțare la judecata acțiunii, instanța rămânând investită cu soluționarea cererii reconvenționale formulată de reclamantul reconvențional P.C.D., în contradictoriu cu pârâta reconvențională P.A.J., reclamanta menționând, totodată, în mod expres, că nu este de acord să se judece în România.

Prin sentința nr. 6282 din 24 iunie 2015 Judecătoria Oradea, secția civilă, a constatat că reclamanta P.A.J. a renunțat la judecata acțiunii principale de divorț și a declinat competența de soluționare a acțiunii reconvenționale, formulată de reclamantul reconvențional P.C.D., în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.

În motivare, instanța a reținut că, din punct de vedere al competenței generale, instanța română este competentă să judece acțiunea de divorț dintre părți, deoarece ambii soți sunt cetățeni români, competența prevăzută de art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 fiind alternativă.

A arătat și că, din punct de vedere material, judecătoria este instanța competentă pentru soluționarea acțiunii de divorț. Din punct de vedere teritorial însă, a reținut că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 915 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. Astfel, cum nu există acord din partea pârâtei reconvenționale pentru a se judeca la Oradea, instanța a declinat competența de soluționare a cererii reconvenționale, în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.

Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorul 5 București, secția a II-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 7728 din 27 octombrie 2015, prin care a admis excepția necompetentei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 5, a declinat competența în favoarea Judecătoriei Oradea, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

În motivare, instanța a reținut că, la momentul sesizării instanței, reclamanta pârâtă (devenită pârâtă ca urmare a renunțării la judecata cererii principale) locuiește stabil în Spania, iar pârâtul reclamant (actual doar reclamant) are domiciliul, în sensul de locuință principală stabilă, în municipiul Oradea, județul Bihor.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța a arătat că din dosar a reieșit că reclamantul figurează cu acest domiciliu, că atât reclamanta cât și pârâtul au indicat că acesta din urmă locuiește stabil la adresa indicată și a avut în vedere constatările personale ale lucrătorilor Autorității Tutelare Oradea, care l-au găsit pe pârâtul reclamant la domiciliu și au arătat că acesta lucrează în Oradea.

Instanța inițial învestită cu soluționarea cererii a concluzionat - că pârâtul nu are reședința în țară fără a indica temeiurile formării unei astfel de convingeri. În drept, instanța a avut în vedere că, potrivit art. 915 alin. (1) noul C. proc. civ., cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, dacă vreunul dintre ei mai locuiește în raza sa teritorială, iar dacă nici unul nu mai locuiește în circumscripția de la ultima locuință comună, este competentă instanța de la domiciliul pârâtului.

Competența teritorială stabilită astfel este, în cazul proceselor referitoare la persoane, exclusivă și absolută, astfel cum reiese din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 126 noul C. proc. civ., în sensul că părțile pot conveni ca pricinile referitoare la bunuri să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competența teritorială. Astfel, dacă în materia cererilor patrimoniale părțile pot deroga de la competența teritorială prevăzută de legea procesuală, în materia cererilor privitoare la persoane competența este obligatorie.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul acțiunii cu care a rămas sesizată instanța de judecată, ulterior renunțării formulate de reclamanta P.A.J., îl constituie

cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant reconvențional P.C.D., prin care s-a solicitat desfacerea căsătoriei părților din culpa exclusivă a reclamantei pârâte, păstrarea de către reclamantă a numelui de „P.”, exercitarea autorității părintești în comun asupra minorului, stabilirea locuinței minorului la domiciliul tatălui, cu obligarea mamei la plata unei pensii de întreținere în cuantum de 1/4 din venitul net realizat de către aceasta.

Potrivit art. 915 alin. (1) C. proc. civ., „cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, dacă vreunul dintre ei mai locuiește în raza sa teritorială, iar dacă nici unul nu mai locuiește în circumscripția de la ultima locuință comună, este competentă instanța de la domiciliul pârâtului”.

Competența teritorială stabilită astfel este, în cazul proceselor referitoare la persoane, exclusivă și absolută, astfel cum reiese din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 126 C. proc. civ., în sensul că părțile pot conveni ca pricinile referitoare la bunuri să fie judecate de alte

instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competența teritorială.

Astfel, dacă în materia cererilor patrimoniale părțile pot deroga de la competența teritorială prevăzută de legea procesuală, în materia cererilor privitoare la persoane competența este obligatorie.

Înalta Curte reține că la data de 27 octombrie 2015, în fața Judecătoriei Sectorului 5 București, pârâtul-reclamant, s-a legitimat cu carte de identitate seria … nr. …, emisă de SPCLEP Oradea, din cuprinsul căreia a reieșit că domiciliul său este în județul Bihor, Oradea, str. Someșului, iar la interpelarea instanței, pârâtul-reclamant a declarat că se află în România, la adresa indicată, din luna ianuarie 2015.

Noțiunea de domiciliu este definită de art. 87 C. civ., care prevede că „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este în locul unde își are principala așezare”.

Totodată, art. 91 C. civ. prevede, la alin. (1), că „Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate”.

Având în vedere că pârâtul reclamant a făcut dovada că domiciliul său este în Oradea, județul Bihor, instanța competentă să judece cauza este Judecătoria Oradea, în favoarea căreia se va stabili competența de soluționare a cauzei.

Înalta Curte arată și că renunțarea reclamantei la cererea de chemare în judecată nu afectează competența de soluționare a cererii reconvenționale formulate de pârât, care este tot de competența instanței să judece cererea principală, așa cum rezultă din interpretarea art. 915 și a art. 917 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte subliniază că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., față de care ar fi avut relevanță împrejurarea că reclamanta P.A.J. a declarat că nu este de acord ca pricina să fie judecată în România, atrăgând pe această cale competența Judecătoriei Sectorului 5 București. Aceasta deoarece textul de lege menționat mai sus ar fi fost aplicabil doar în situația în care nici una din părți nu își are domiciliul în România, ceea ce nu este cazul în speță, având în vedere legitimarea pârâtului reclamant în fața Judecătoriei Sectorului 5 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 ianuarie 2016.