Secțiunea a treia Cerere nr. 76904/01 prezentată de Vitali SHEVCHENKO împotriva Letoniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 8 februarie 2007 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič, președinte, J. Hedigan, C. Biersan, e. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, David Thór Björgvinsson, I. Ziemel, judecători, și de domnul S. Quesada, grefier al secțiunii Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 10 octombrie 2001, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 3 din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul este un resortisant estonian născut în 1967. La data ultimei sale comunicări primite de Curte, acesta își avea reședința în Kohtla-Järve (Estonia). Guvernul La 6 februarie 2001, în timp ce reclamantul se afla în Letonia, poliția l-a închis la Interpella, l-a arestat și l-a declarat suspect al șefului jafului cu intrare prin efracție. La 9 februarie 2001, reclamantul a fost adus în fața instanței competente, care a ordonat arestarea sa provizorie. La 9 martie 2001, procurorul l-a pus sub acuzare pe șeful infracțiunii în cauză. Înainte de prezentarea cererii inițiale, reclamantul a adresat un avocat și un interpret, insistând în special asupra faptului că nu a înțeles limba în care era redactat actul de acuzare. Procurorul însărcinat cu examinarea a respins aceste cereri, în urma căruia reclamantul a refuzat să semneze actul. La scurt timp după aceea, reclamantul i-a cerut procurorului să-i permită să scrie familiei sale și să primească scrisori de la acesta. În această privință, el a susținut că, în timp ce era în închisoare, soția sa a dat naștere unei fete pe care nu o văzuse niciodată. Potrivit reclamantului, va repeta această cerere de mai multe ori în cursul procedurii, dar procurorul a respins-o, fără nicio motivație. Ulterior, prin mai multe ordonanțe succesive, reținerea provizorie a reclamantului a fost prelungită până la 29 ianuarie 2002. Toate aceste ordonanțe foloseau același raționament stereotip, constând într-o enumerare a criteriilor de detenție provizorie menționate de lege. Între timp, la 23 aprilie 2001, familia reclamantului desemna un avocat, M. I.K., pentru a-l reprezenta în cadrul procedurii penale în cauză. În aceeași zi, la 30 mai 2001, reclamantul a încercat să-l recuza pe procurorul însărcinat cu examinarea cazului său. În această privință, el a insistat asupra a două încălcări ale drepturilor sale procedurale fundamentale pretinse comise de acest magistrat. : în primul rând, faptul de a nu-i oferi asistență unui avocat încă de la începutul detenției sale sau de a nu-și avertiza familia astfel încât să găsească un apărător și, în al doilea rând, refuzul de a permite o corespondență între el și familia sa, în special cu soția sa. Cererea de recuzare a fost examinată imediat de procurorul-șef lângă curtea regională din Riga, care, printr-o scrisoare datată în aceeași zi, a respins-o. În ceea ce privește asistența pârâtului, procurorul-șef a informat că, începând cu 23 aprilie 2001, reclamantul avea un avocat. În ceea ce privește al doilea reproș, procurorul-șef a reamintit că, în această etapă de procedură, autorizația de corespondență a unui deținuți era de competența discreționară a procurorului care răspundea de caz și, în acest sens, procurorul a acționat în limitele competenței sale. Scrisoarea preciza că decizia procurorului-șef este încă susceptibilă de a fi atacată în fața Parchetului General; cu toate acestea, se pare că reclamantul nu a încercat această cale de atac. La 22 decembrie 2001, procurorul public a anunțat închiderea procedurii și a transmis dosarul reclamantului și avocatului său. Potrivit reclamantului, în cursul ultimelor șapte luni, numai măsurile luate de poliție și de Parchet au fost două identificări formale ale persoanelor sau ale probelor materiale, precum și mai multe interogări ale persoanelor deja interogate în etapa inițială a procedurii. Cu toate acestea, reclamantul indică faptul că anchetatorii colectaseră 121 (sic ) rapoarte de experiență. Reclamantul a rămas în arest provizoriu până la 18 septembrie 2002 printr-o hotărâre pronunțată la 18 septembrie 2002, tribunalul din jurul orașului Kurzememe l-a găsit vinovat pe șeful infracțiunii de care a fost acuzat și l-a condamnat la doi ani de închisoare fermă. La 6 februarie 2003, după ce și-a ispășit întreaga pedeapsă, reclamantul a fost eliberat. Invocând art. 5 din Convenție, reclamantul se plânge de prelungirea nejustificată a detenției sale din motive pe care le consideră insuficiente. Mai exact, citând art. 5 4, susține că motivarea adoptată de instanțele letone pentru a-l ține în închisoare era prea succintă și demonstra absența unei examinări efective a regularității și a justificării acestei detenții. În termeni generali, se plânge că modul în care acțiunile sale au fost examinate de instanța de apel revelează absența unui control judiciar efectiv dorit de art. 5 Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de refuzul procurorului însărcinat cu cazul de a permite să se mențină o corespondență cu familia sa, în special cu soția sa. De asemenea, se plânge că nu a putut beneficia de vizite familiale în închisoare. noiembrie 2001 a fost înregistrată. La 16 septembrie 2004, președintele secțiunii în cauză a Curții a decis să prezinte cererea guvernului pârât, invitând să își prezinte în scris observațiile cu privire la admisibilitate și la temeinicia acesteia. La aceeași dată, cererea a fost, de asemenea, comunicată guvernului estonian, astfel încât acesta să își poată exercita dreptul de intervenție terță, în sensul articolului 36 alineatul (1) din convenție și al articolului 44 din regulament. La 20 decembrie 2004, guvernul estonian a informat Curtea că nu dorește să intervină în cauză. La 28 februarie 2005, guvernul și-a prezentat observațiile în scris. La 15 aprilie 2005, grefa Curții a transmis o copie a acesteia reclamantului, invitând să-și prezinte observațiile în răspuns înainte de 6 iunie 2005. Reclamantul nu a răspuns și nici nu a solicitat prelungirea termenului acordat. La 23 martie 2006, Curtea a decis să aplice art. 29 3 din Convenție și, în același timp, să examineze admisibilitatea și temeinicia cauzei. Prin scrisoarea din 28 martie 2006, grefa l-a informat pe solicitant; prin urmare, l-a invitat să-și prezinte observațiile cu privire la fondul cauzei și cererea sa de satisfacție echitabilă înainte de 2 mai 2006. Printr-o scrisoare din 13 noiembrie 2006, trimisă prin recomandarea cu confirmare de primire și trimisă la adresa indicată până în prezent de solicitant, grefa a atras atenția asupra faptului că, în lipsa unui răspuns, Curtea ar putea elimina cauza rolului în temeiul articolului 37 1 litera (a) din Convenție. Această scrisoare a revenit la gref cu mențiunea Având în vedere cele de mai sus și în conformitate cu art. 37 litera (a) din Convenție, Curtea consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. Santiago Quesada Bošjan domnul Zupančič Moduler
Requête n
o
76904/01
présentée par Vitali SHEVCHENKO
contre la Lettonie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 8
février 2007 en une chambre composée de
:
MM.
B.M. Zupančič,
président,
M
mes
E. Fura-Sandström,
M.
David Thór Björgvinsson,
M
me
juges,
et de M. S.
Quesada,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 10 octobre 2001,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29
§
3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant estonien né en 1967. A la date de sa dernière communication reçue par la Cour, il résidait à Kohtla-Järve (Estonie). Le gouvernement letton («
le Gouvernement
») est représenté par son agente, M
me
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 6 février 2001, alors que le requérant se trouvait en Lettonie, la police lettonne l’interpella, le plaça en garde à vue et le déclara suspect du chef de vol avec effraction. Le 9 février 2001, le requérant fut traduit devant le tribunal compétent, qui ordonna sa détention provisoire.
Le 9 mars 2001, le parquet le mit en examen du chef du délit en cause.
Avant la présentation de l’inculpation initiale, le requérant demanda l’assistance d’un avocat et d’un interprète
; il insista notamment sur le fait qu’il ne comprenait pas le letton, langue dans laquelle était rédigé l’acte d’inculpation. Le procureur chargé de la mise en examen rejeta ces demandes, à la suite de quoi le requérant refusa de signer l’acte.
Peu après, le requérant demanda au procureur de l’autoriser à écrire à sa famille et à en recevoir des lettres. A cet égard, il fit valoir que, pendant qu’il était en prison, sa femme avait donné naissance à une fille qu’il n’avait jamais vue. Cette demande fut rejetée. Selon le requérant, il réitéra cette demande plusieurs fois au cours de la procédure, mais le procureur la rejeta, toujours sans motivation.
Par la suite, par plusieurs ordonnances successives, la détention provisoire du requérant fut prolongée jusqu’au 29 janvier 2002. Toutes ces ordonnances utilisaient le même raisonnement stéréotypé, consistant en une énumération des critères de détention provisoire mentionnés par la loi.
Entre-temps, le 23 avril 2001, la famille du requérant désigna une avocate, M
e
I.K., pour le représenter dans la procédure pénale en cause. C’est à partir de ce moment que le requérant put, pour la première fois, bénéficier de l’assistance d’un défenseur. Toutefois, selon le requérant, M
e
I.K. n’eut jamais accès aux pièces pertinentes du dossier avant la clôture de l’instruction.
Entre-temps, le 30 mai 2001, le parquet précisa le chef d’accusation à l’encontre du requérant
; il lui fut reproché d’avoir cambriolé six appartements au total. Le requérant nia ces accusations et plaida non coupable.
Le même jour, le 30 mai 2001, le requérant tenta de récuser le procureur chargé de l’instruction de son dossier. A cet égard, il insista sur deux violations de ses droits procéduraux fondamentaux prétendument commises par ce magistrat
: premièrement, le fait de ne pas lui assurer l’assistance d’un avocat dès le début de sa détention, ou de ne pas avertir sa famille afin qu’elle lui trouvât un défenseur, et, deuxièmement, le refus de l’autoriser à entretenir une correspondance avec sa famille et notamment avec sa femme.
La demande en récusation fut immédiatement examinée par le procureur en chef près la cour régionale de Riga qui, par une lettre datée du même jour, la rejeta. S’agissant de l’assistance du défenseur, le procureur en chef releva qu’à partir du 23 avril 2001, le requérant avait une avocate. Quant au deuxième reproche, le procureur en chef rappela qu’à ce stade de procédure, l’autorisation de correspondance d’un détenu relevait de la compétence discrétionnaire du procureur chargé du dossier, et qu’en l’occurrence, le procureur avait agi dans les limites de sa compétence. La lettre précisait que la décision du procureur en chef était encore susceptible de recours devant le parquet général
; cependant, il apparaît que le requérant ne tenta pas ce recours.
Le 22 décembre 2001, le ministère public annonça la clôture de l’instruction de l’affaire et transmit le dossier au requérant et à son avocate. Selon le requérant, au cours des sept derniers mois, les seules mesures d’instruction prises par la police et par le parquet étaient deux identifications formelles de personnes ou de preuves matérielles, ainsi que plusieurs interrogatoires des personnes déjà interrogées au stade initial de la procédure. Cependant, le requérant indique que les enquêteurs avaient recueilli 121 (
sic
) rapports d’expertise.
Le requérant resta en détention provisoire jusqu’au 18 septembre 2002. Par un jugement rendu le 18 septembre 2002, le tribunal de l’arrondissement de Kurzeme le reconnut coupable du chef de délit dont il était accusé, et le condamna à deux ans d’emprisonnement ferme.
Le 6 février 2003, ayant purgé la totalité de sa peine, le requérant fut libéré.
Invoquant l’article 5 de la Convention, le requérant se plaint de la prolongation injustifiée de sa détention pour des motifs qu’il estime insuffisants. Plus précisément, citant l’article 5
§
4, il soutient que la motivation adoptée par les juridictions lettonnes pour le maintenir en prison était trop sommaire et prouvait l’absence d’un examen effectif de la régularité et de la justification de cette détention. En des termes généraux, il se plaint que la manière dont ses recours furent examinés par la cour d’appel révèle l’absence d’un contrôle judiciaire effectif voulu par l’article 5
§
4.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint du refus du procureur chargé du dossier de l’autoriser à entretenir une correspondance avec sa famille et notamment avec sa femme. Il se plaint également de ne pas avoir pu bénéficier de visites familiales en prison.
La présente requête a été introduite devant la Cour le 10 octobre 2001. Le 23
novembre 2001, elle a été enregistrée.
Le 16 septembre 2004, le président de la section concernée de la Cour a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, l’invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de celle-ci. A la même date, la requête a également été communiquée au gouvernement estonien afin que celui-ci pût exercer son droit de tierce intervention, au sens de l’article 36 § 1 de la Convention et de l’article 44 du règlement. Le 20 décembre 2004, le gouvernement estonien a informé la Cour qu’il ne souhaitait pas intervenir dans l’affaire.
Le 28 février 2005, le Gouvernement a présenté ses observations écrites. Le 15 avril 2005, le greffe de la Cour en a transmis une copie au requérant, l’invitant à présenter ses observations en réponse avant le 6 juin 2005. Le requérant n’y a pas répondu ni n’a demandé la prorogation du délai imparti.
Le 23
mars 2006, la Cour a décidé d’appliquer l’article 29
§
3 de la Convention et d’examiner en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. Par une lettre du 28 mars 2006, le greffe en a informé le requérant
; il l’a donc invité à présenter ses observations sur le fond de l’affaire et sa demande de satisfaction équitable avant le 2 mai 2006. Le requérant n’y a pas répondu.
Par une lettre du 13 novembre 2006, envoyée en recommandé avec accusé de réception et expédiée à l’adresse indiquée jusqu’alors par le requérant, le greffe a attiré l’attention de celui-ci sur le fait qu’à défaut de réponse, la Cour pourrait rayer l’affaire du rôle en application de l’article 37
§
1 a) de la Convention. Ce courrier est revenu au greffe avec la mention «
non réclamé
».
Eu égard à ce qui précède, et conformément à l’article 37
§
1
a) de la Convention, la Cour estime qu’il y a lieu d’en conclure que le requérant n’entend plus maintenir sa requête. Il convient donc de mettre fin à l’application de l’article 29
§
3 de la Convention et de rayer la requête du rôle. Par ailleurs, conformément à l’article 37
§
1
in fine
, elle n’a pas relevé de circonstances particulières touchant au respect des droits garantis par la Convention exigeant la poursuite de l’examen de cette requête.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
Santiago
Quesada
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président