ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3187/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1.Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința civilă nr. 462 din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantele A.A.N. și A.C.C.R. în contradictoriu cu pârâtele A.N.R.P. - Direcția pentru Coordonarea Aplicării Legii 10/2001, Instituția Prefectului Județului Mehedinți și Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost completată ulterior, reclamantele A.C.C.R. și A.A.N. au chemat în judecată Statul Român prin A.N.R.P., Instituția Prefectului Mehedinți și Primarul Municipiului Drobeta Turnu Severin ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea A.N.R.P.

la emiterea titlului de plată, plata despăgubirilor bănești în numerar, plata de daune cominatorii cu executare silită precum și penalizarea celor două autorități publice pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării din 2001. În primul rând, instanța de fond a apreciat ca fiind întemeiată excepția prematurității acțiunii în raport cu pârâta A.N.R.P. - Direcția pentru acordarea despăgubirilor în numerar. În acest sens instanța de fond, având în vedere dispoziția din 2006 emisă de către Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin, prin care a fost soluționat dosarul întocmit în baza notificării din 2001, precum și sent. civ.

nr. 814 din 30 noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 410/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și actele depuse la Dosarul intern cu nr. 35582/CC din 08 mai 2007 conexat cu Dosarul nr. 27188/CC, a constatat că, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis în favoarea reclamantelor decizia reprezentând titlu de despăgubire din 18 noiembrie 2009 în cuantum de 4.300,00 RON. S-a mai constatat că reclamantele au înregistrat la A.N.R.P. cererile de opțiune din 20 mai 2010 și din 20 mai 2010, solicitând emiterea titlului de plată(despăgubiri în numerar) pentru suma de 4.300,00 RON.

Totodată, reține instanța de fond că în conformitate cu prevederile art. 18 2 lit. a), Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și art. 18.1 lit. a) din Normele de aplicare a acestei legi emiterea unui titlu și plata despăgubirilor bănești în numerar către persoana îndreptățită se face în termen de 15 zile de la existența disponibilităților financiare în contul A.N.R.P., în ordinea depunerii cererilor de opțiune. Prin urmare, plățile sunt efectuate în ordinea numerelor de opțiune, până în prezent plata despăgubirilor în numerar realizându-se în limita disponibilităților financiare, respectiv până la cererea de opțiune înregistrată din 29 aprilie 2008. În consecință, consideră instanța de fond că plata către reclamante urmează a se efectua în limita disponibilităților financiare potrivit dispozițiilor legale mai sus citate, din acest punct de vedere creanța solicitată de reclamantă fiind certă și lichidă dar neexigibilă.

De asemenea, mai reține judecătorul fondului că în ceea ce le privește pe reclamante, procedura de valorificare a titlului de despăgubire nu a fost finalizată, în sensul că nu a fost nici măcar emis titlul de plată, pentru a se pretinde plata sumei solicitată. Așadar, obligarea A.N.R.P. la plata în numerar a sumei de 4.300,00 RON se va putea face numai după emiterea titlului de plată, titlu care la rândul său poate fi contestat. Totodată, Curtea de apel a apreciat că deși legiuitorul a omis să prevadă și un termen în care să se soluționeze cererea de opțiune pentru plata în numerar a despăgubirilor stabilite prin decizie, având în vedere art. 6 par.1 și art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, acest termen poate fi asimilat termenului rezonabil statuat de CEDO, respectiv termenului de 6 luni.

Ori, având în vedere faptul că cererile de opțiune ale reclamantelor au fost înregistrate în mai 2010 și acțiunea în justiție a fost promovată în ianuarie 2010, consideră instanța de fond că într-adevăr demersul procesual a fost declanșat prematur. De altfel, conform art. 3 alin. (1) al O.U.G.

nr. 62/2010, intrată în vigoare la data de 30 iunie 2010 „pe perioada de 2 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente". Așadar, în raport de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari, de natură a avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 astfel cum a fost modificată, se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului, atât în ceea ce privește alegerea modalității de garantare a drepturilor patrimoniale cât și asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor, în acord fiind cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și cu jurisprudența CEDO(cauza Broniowski c/Pologne) 2.Recursul declarat în cauză Împotriva sentinței nr. 462 din 21 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamantele A.C.C.R.

și A.A.N., invocând dispozițiile art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 și art. 304 1 C. proc. civ., și susținând în esență următoarele: Astfel, susțin recurentele că instanța de fond f a reținut ceea ce nu s-a cerut, respective, că sunt îndreptățite la despăgubiri pentru imobilul, și că valoarea acestuia este de 4.300 RON în condițiile în care pentru respectivul imobil nu a fost plătit nici un leu din despăgubiri și nici nu a fost promovată încă vreo acțiune în justiție; În acest context, susțin recurentele că referirea la imobilul este străină de natura pricinii, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. Totodată, mai arată recurentele că excepția prematurității cererii de chemare în judecată invocată de A.N.R.P.

a fost făcută pentru inducerea în eroare a instanței atâta timp cât la A.N.R.P. au existat simultan două Dosare nr. 27188CC și nr. 35582CC înregistrate pentru despăgubirile care se cuveneau pentru același imobil acelorași persoane. Se mai arată că, Dispoziția din 16 august 2004 a fost dată în baza Legii nr. 10/2001 și trebuia plătită înaintea apariției Legii nr. 247/2005, suma fiind reținută la plata despăgubirilor, prin scădere din cuantumul total al acestora. 3.Hotărârea instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și art. 304 1 C. proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Înalta Curte analizând, prin prisma motivelor de recurs formulate de recurente, actele și lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în cauză constată că nu poate primi criticile formulate de recurente.

Astfel, câtă vreme instanța de fond a hotărât respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată formulată de recurente, iar considerentele hotărârii recurate nu pot fi analizate din perspective art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de a fi criticată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs. De asemenea, din simpla lecturare a hotărârii recurate în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, rezultă fără echivoc că instanța de fond s-a pronunțat în limitele investirii, așa încât nu poate fi reținută situația de plus petita, cum se susține prin cererea de recurs..

Totodată, nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu își găsește incidența în cauză, în condițiile în care hotărârea instanței de fond corespunde exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanța motivând în fapt și în drept hotărârea pronunțată. În analiza exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., se are în vedere ansamblu considerentelor care au format convingerea instanței asupra soluției pronunțate și nu în mod izolat segmente din raționamentul care a stat la baza hotărârii recurate. Prin urmare faptul că instanța de fond a făcut referire la imobil, în contextual situației de fapt reținute, nu este de natură a conduce la reținerea nelegalității hotărârii recurate prin prisma art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., cum în mod greșit susțin recurentele. Totodată, Înalta Curte constată că recurentele au invocat formal motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., fără să arate în concret care este actul juridic interpretat greșit de instanța de fond, ceea ce face imposibil un control de legalitate sub acest aspect. Pentru considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.C.C.R., în nume propriu și în numele reclamantei A.A.N., împotriva sentinței nr. 462 din 21 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2011.