ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2656/2013

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin decizia nr. 5843 din 1 octombrie

2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I

civilă a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC

M. SA împotriva deciziei nr. 108 din 11 decembrie 2000 a Curții de Apel Bacău,

secția civilă.

Pentru a pronunța această decizie

instanța a reținut că:

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr.

20/2006, modificată prin H.G. nr. 11/1997, „imobilele care nu intră sub

incidența Legii nr. 112/1995 și pentru care nu există titlu valabil constituit

în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare

a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit

dreptului comun".

Norma enunțată consacră, așadar, cu

valoare de principiu, calea dreptului comun pentru restituirea imobilelor ce nu

intră sub incidența Legii nr. 112/1995, ca lege specială de reparație.

Cum la data promovării acțiunii în

revendicare ce face obiectul prezentului litigiu - 21 iulie 1997, era în

vigoare Legea specială de reparație nr. 112/1995, în mod corect instanța de

apel a făcut trimitere la art. 1 pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a

acestei legi, pentru a justifica admisibilitatea demersului judiciar al

reclamanților pe dreptul comun.

Astfel, din prevederile art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 112/1995 rezultă că intră în domeniul de reglementare al

acestei legi imobilele cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea

statului cu titlu.

Per a contrario, nevalabilitatea

titlului de preluare al statului exclude, de plano, apartenența imobilului la

domeniul de reglementare al Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, în speță, nici nu mai are

relevanță destinația imobilului litigios la data preluării, pentru că atâta

timp cât titlul statului nu este unul valabil, potrivit celor ce se vor arăta

în analiza celui de-al doilea motiv de recurs, imobilul nu intra în sfera de

aplicare a Legii nr. 112/1995 și, pe cale de consecință, putea face obiectul

cererii de restituire pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun, așa cum

prevăd dispozițiile normative la care a făcut trimitere instanța de apel.

În contextul arătat, au devenit inutil

de analizat criticile propriu-zise referitoare la destinația imobilului

litigios la data preluării de către stat.

De altfel, ipoteza susținută de

recurentă, aceea că imobilul litigios avea o altă destinație decât cea de

locuință la data preluării, și anume restaurant, este tot un argument în sensul

exceptării bunului de la domeniul de aplicare a Legii nr. 112/1995, care viza

numai locuințele, așa încât concluzia trasă de recurentă, în sensul că, față de

destinația de restaurant a bunului la data preluării, nu ar fi incidente

prevederile art. 1 pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995,

este greșită.

Așa cum s-a arătat deja, prevederile

menționate consacră calea dreptului comun pentru restituirea imobilelor ce nu

intră sub incidența Legii nr. 112/1995, or tocmai în acest sens s-a reținut

incidența lor în cauză de către instanța de apel, respectiv pentru a sublinia

admisibilitatea căii procedurale alese de reclamanți, cât timp imobilul

revendicat nu intra în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995.

În consecință, criticile prin care se

contestă incidența în cauză a art. 1 alin. (5) din Normele metodologice ale

Legii nr. 112/1995 nu sunt fondate.

că preluarea imobilului litigios a fost făcută cu titlu valabil nu sunt

fondate.

Este adevărat că din cuprinsul

deciziei de preluare nr. 66 din 21 septembrie 1951 a fostului Sfat Popular al

orașului Tg. Ocna (Dosar nr. 784/2000 Trib. Bacău) rezultă că temeiul preluării

imobilelor la care aceasta se referă, printre care și cel litigios, este

Decretul nr. 111/1951, mai exact art. 1 lit. d) din acest decret, ipoteza

bunurilor fără stăpân.

Contrar însă susținerilor recurentei,

Decretul nr. 111/1951 nu poate constitui titlu valabil pentru stat în ceea ce

privește imobilul litigios, față de nerespectarea la preluare a condițiilor

acestui act normativ.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1

lit. d) din Decretul nr. 111/1951, intrau sub incidența acestui act normativ

„bunurile fără stăpân, precum și cele considerate abandonate prin efectul unor

legi sau decrete".

Prin bunuri fără stăpân în sensul

Decretului nr. 111/1951 și al Instrucțiunilor de aplicare nr. 6491 din 27 iulie

1951 ale Ministerului Finanțelor, se înțelegeau acele bunuri asupra cărora nu

s-au făcut, în termen de 1 an, acte de administrare sau de conservare, iar

titularul lor era necunoscut sau absent. Instrucțiunile nr. 6491/1951 ale

Ministerului Finanțelor, date în aplicarea Decretului nr. 111/1951, precizau și

că termenul de 1 an curgea de la data ultimului act de conservare sau

administrare, iar în caz contrar de la data înregistrării procesului-verbal

întocmit de organul financiar, prin care se constata că bunul a fost părăsit.

De asemenea, precizau că trecerea unui imobil în patrimoniul statului în baza

Decretului nr. 111/1951 se pronunța de instanța de judecată a locului situării

imobilului, iar titlul în baza căruia opera această trecere era hotărârea

judecătorească.

Cu alte cuvinte, titlul de proprietate

al statului cu privire la bunurile ce intrau sub incidența art. 1 lit. d) din

Decretul nr. 111/1951 îl constituia hotărârea judecătorească definitivă, or, în

cauză, nu există o asemenea hotărâre judecătorească.

Nefiind astfel respectate înseși

condițiile prevăzute de Decretul nr. 111/1951, rezultă că statul nu deține un

titlu valid de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, în sensul art. 6

alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul

juridic al acesteia, care condiționează valabilitatea titlului statului asupra

imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 de respectarea

legilor în vigoare, a Constituției și a tratatelor internaționale la care

România este parte la data preluării.

De altfel, raportat la textul

susmenționat, chiar dacă preluarea imobilului litigios s-ar fi făcut cu

respectarea condițiilor Decretului nr. 111/1951, tot nu s-ar putea reține că

imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului, deoarece Decretul nr.

111/1951 a fost neconstituțional în raport cu Constituția din 1948, sub

imperiul căruia a fost adoptat, care prin art. 8 recunoștea și garanta

proprietatea particulară; este evident că un act normativ care prevedea

trecerea unui bun proprietate privată în patrimoniul statului pentru că nu

fuseseră efectuate acte de administrare timp de un an - ignorându-se și

caracterul perpetuu al proprietății - era contrar acestui principiu

constituțional, cu consecința că el nu poate constitui un titlu valabil pentru

stat.

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, raportat la temeiul juridic al cererii

introductive de instanță - art. 480 C. civ. și la data formulării acțiunii - 21

iulie 1997, acestea nu pot fi avute în vedere la soluționarea cauzei, cum

greșit pretinde recurenta.

Astfel, unul din principiile care

guvernează aplicarea legii în timp este cel al neretroactivității legii civile

noi, potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc ori

se nasc în practică după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare,

trecute.

Acest principiu are o consacrare

constituțională și civilă, fiind prevăzut atât de art. 15 alin. (2) din

Constituția României, cât și de art. 1 C. civ..

Raportat la acest principiu, cât timp

sesizarea instanței a avut loc anterior intrării în vigoare a legii speciale,

respectiv la data de 21 iulie 1997, când dispozițiile în materie de

revendicare, în vigoare la acel moment, erau cele C. civ. - art. 480, acțiunea

în revendicare dedusă judecății este guvernată de dispozițiile de drept comun

ale art. 480 C. civ., corect avute în vedere în soluționarea fondului de

instanțele anterioare, care au procedat la compararea titlurilor părților.

A admite teza susținută de recurentă, în

sensul aplicării Legii nr. 10/2001 acțiunii în revendicare de drept comun promovate

înainte de intrarea sa în vigoare, ar însemna să se încalce principiul neretroactivității

legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se

ivesc după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare, trecute. Aplicarea legii

civile noi la situații juridice anterioare adoptării ei nu este posibilă decât dacă

aceasta se prevede expres în legea nouă, or art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

devenit art. 46 alin. (1) după republicarea legii, nu se constituie într-o excepție

de la principiul neretroactivității legii civile noi.

Potrivit textului enunțat, prevederile

Legii nr. 10/2001 „sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana

îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau

solicitând suspendarea cauzei".

Sensul acestei norme este acela că, în

favoarea persoanelor îndreptățite care au inițiat un demers judiciar înainte de

intrarea în vigoare a legii speciale, s-a instituit un drept de opțiune între calea

legii speciale și calea dreptului comun pentru recuperarea bunurilor preluate abuziv

de stat. În exercitarea acestui drept de opțiune, persoanele îndreptățite pot fie

să continue acțiunea de drept comun promovată înainte de intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, care însă rămâne supusă dispozițiilor legale în vigoare la data promovării

sale, fie să renunțe la judecarea ei sau să ceară să fie suspendată pentru a parcurge

procedura legii speciale.

În speță, reclamanții și-au manifestat

voința de a se continua judecata acțiunii de drept comun promovate înainte de intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, scop în care au cerut și obținut repunerea cauzei

pe rol după suspendarea dispusă în baza art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

în etapa procesuală a recursului, tot la cererea lor, astfel că instanța de judecată

nu poate soluționa cauza în baza unui alt temei de drept decât cel cu care a fost

investită, întrucât ar încălca principiul disponibilității, conform căruia judecătorul

nu poate soluționa un litigiu decât în baza cererii părții interesate și în limitele

învestirii, precum și principiul neretroactivității legii mai sus amintit.

Împotriva acestei decizii SC M. SA a formulat

contestație în anulare, cererea fiind înregistrată la Înalta Curte de Casație și

Justiție la data de 6 decembrie 2012, contestatoarea

arătând că „motivele contestației le vom

formula după ce vom lua la cunoștință de motivarea hotărârii formulate în recurs".

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului

rezultă că decizia contestată a fost redactată la data de 24 octombrie 2012, în

circuitul extern al dosarului fiind evidențiată în sistemul ECRIS data de 30 octombrie

2012 (Dosar nr. 7818/1/2012 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I

civilă) și cu începere de la această dată

orice parte interesată putea lua cunoștință de motivarea hotărârii.

Cum până la data de 16 mai 2012, data judecării

cauzei, contestatorul nu a depus motivele pe care se întemeiază, contestația în

anulare va fi respinsă ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare împotriva

deciziei civile nr. 5843 din 1 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția

I

civilă, formulată de contestatoarea SC

M. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 16 mai 2013.