ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1851/2012

Prin Decizia nr. 2252

din 14 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul declarat de Direcția

Fiscală a Municipiului Timișoara împotriva Sentinței civile nr. 294 din 2 iunie

2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, casată

sentința recurată și respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de SC T.A.S.S.

SRL Timișoara.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Înalta Curte a reținut că societatea comercială intimată a

achiziționat, cu Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2796 din 14 iulie 2004,

imobilul din str. Avram Imbroane nr. 9, constând în teren în suprafață de

34.332 m.p. și atelierul mecanic situat pe terenul respectiv, în valoare de

3.288.081,44 lei, pentru care, la data de 1 ianuarie 2005 a depus declarație de

impunere pentru stabilirea impozitului pe clădiri nr. 117/2005, pentru această

valoare.

În cursul anilor 2005

și 2006 au fost executate lucrări de construcție, iar prin Declarațiile de

impunere pentru stabilirea impozitului pe clădiri nr. 993 din 26 ianuarie 2006,

respectiv nr. 598 din 23 ianuarie 2007, baza impozabilă declarată a fost de

3.305.092,54 lei, respectiv 26.097.020 lei

În cursul anului 2007

au fost de asemenea executate lucrări de construcție, iar soldul contului 212

„Construcții", la data de 1 ianuarie 2008, a fost de 27.016.940,19 lei, la

fel și în cursul anului 2008, astfel că la data de 1 ianuarie 2009, soldul

contului 212 „Construcții" a fost de 28.486.094,28 lei.

S-a mai reținut că,

în speță, controlul fiscal efectuat de organele de specialitate ale Municipiului

Timișoara, materializat în Raportul de inspecție fiscală nr. IF 2009-015881 din

14 iulie 2009, a vizat perioada trimestrului I 2004 - trimestrul I 2009, fiind

calculat un impozit pe clădiri pentru anul 2008 și trimestrul I 2009, în sumă

totală de 1.392.053,00 lei, la care au fost calculate majorări de întârziere de

384.535,00 lei, în total 1.776.588,00 lei.

Pentru a concluziona

astfel, organele fiscale au reținut că, pe parcursul perioadei verificate,

societatea comercială nu a efectuat nicio reevaluare a imobilelor deținute în

proprietate.

Instanța de recurs a

constatat, în această privință, că atât la fond cât și în recurs, societatea

comercială a susținut, în esență, că reflectarea în contabilitate a lucrărilor

de investiții efectuate la bunul imobil respectiv sub forma „valoarea clădirii

la cost istoric + (plus) acumulările de valoare din perioada investiției -

(minus) deprecierile aferente'', echivalează cu reevaluarea imobilului

respectiv, în raport cu dispozițiile pct. 55 lit. b) din Normele metodologice

aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

S-a mai observat că

instanța de fond, însușindu-și concluziile expertizei contabile, a reținut că

societatea comercială a achiziționat în anul 2004 o simplă „structură de

rezistență", iar nu o clădire, precum și că valoarea acelei structuri

edilitare a crescut cu 760%, astfel că s-a realizat o nouă construcție

recepționată în cursul anului 2006, iar la data controlului nu trebuia

reevaluată, nefiind, deci, aplicabile dispozițiile pct. 55 lit. a) și e) din Normele

de aplicare a Codului fiscal.

Instanța de fond a

reținut că, în cauză, reevaluarea nu era necesară, din moment ce construcția în

litigiu a fost edificată în perioada 2004-2006 și a fost recepționată în cursul

anului 2006, iar până la data controlului (27 aprilie - 7 iulie 2009) nu

trecuseră mai mult de 3 ani, pentru ca reevaluarea să fie obligatorie.

A apreciat Înalta

Curte că soluția instanței de fond este lipsită de temei legal, întrucât

concluzia potrivit căreia societatea comercială nu ar fi achiziționat o clădire

în anul 2004, ci o „simplă structură de rezistentă" este infirmată de

conținutul Contractului de vânzare-cumpărare nr. 2796/2004, precum și de

declarațiile de impunere pentru stabilirea impozitului pe clădiri, construcția

respectivă fiind o clădire în sensul reglementărilor fiscale, care trebuia

reevaluată în raport cu dispozițiile art. 55 lit. a) și c) pentru executarea

prevederilor art. 253 alin. (6) din Codul fiscal.

Totodată, potrivit

dispozițiilor legale aplicabile, în situația economico-juridică a construcției

în litigiu, reevaluarea acesteia în decurs de 3 ani era obligatorie în raport

cu data achiziționării acelei construcții, iar susținerea societății comerciale

referitoare la realizarea acestei operațiuni prin echivalarea operațiunilor de

înregistrare în evidențele contabile a valorii lucrărilor de investiții

efectuate la construcția respectivă, este lipsită de temei legal, în condițiile

în care reevaluarea se realizează pe baza unei proceduri speciale, de către o

comisie de reevaluare, formată din specialiști; totodată operațiunea de

reevaluare materializându-se într-un raport de evaluare, se materializează

într-un raport de evaluare pe baza căruia se fac înregistrările în evidența

contabilă.

Împotriva acestei

decizii, pronunțată de instanța de recurs, a formulat cerere de revizuire

recurenta S.C. T.A.S.S. SRL invocând motivul de revizuire prevăzut de art. 322

pct. 5 teza 1 C. proc. civ., respectiv descoperirea unor „înscrisuri

doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate

dintr-o împrejurare mai presus de voința părților”.

În dezvoltarea

acestui motiv de revizuire se arată că înscrisul nou este reprezentat de Adresa

nr. 393271/DPFEL din 25 martie 2008 emisă de Ministerul Internelor și Reformei

Administrative, Direcția pentru politici fiscale și bugetare, înscris emis ca

răspuns la solicitarea pârâtei - intimate Direcția Fiscală a Municipiului

Timișoara cu nr. 1068 din 5 martie 2008 și care a fost descoperit la 4

octombrie 2011, aflându-se în posesia pârâtului Municipiul Timișoara

reprezentat prin Primar, nefiind făcut public.

Prin adresa

menționată se reține că „lucrările de reconstruire, consolidare, modernizare,

modificare sau extindere avute în vedere de către legiuitor sunt cele care

modifică valoarea contabilă a clădirii”. De asemenea „sunt considerate

reevaluate și clădirile la care s-au făcut extinderi, modernizări,

reconsolidări, etc.”.

Revizuenta arată că

în măsura în care conținutul integral al acestei adrese ar fi fost cunoscut de

către instanța de recurs, aceasta ar fi avut o interpretare diferită a

probatoriului administrat și ar fi pronunțat o soluție favorabilă recurentei,

în conformitate cu pct. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 care asimilează ca

fiind reevaluate și clădirile la care s-au executat lucrări de reconstruire,

consolidare, modernizare, modificare sau extindere, cu aprobarea Consiliului de

Administrație, ceea ce ar fi dus la aplicarea unei cote reduse de impunere (de

1,8%).

Analizând actele și

lucrările dosarului de recurs, precum și motivul de revizuire invocat, Înalta

Curte constată că prezenta cerere de revizuire este nefondată, urmând a fi

respinsă pentru următoarele considerente:

Din formularea

adresei menționate rezultă că acest înscris nu are nici valoare probatorie

pentru că nu se referă la părțile din proces și nu are nici valoarea unei

interpretări legale, exprimând doar un punct de vedere al emitentului, fiind

folosit termenul „considerăm”. Într-adevăr, respectivul înscris se referă la

interpretarea sau definirea unor prevederi normative aplicabile speței, dar

instanța de recurs a făcut interpretarea prevederilor pct. 55 lit. b) din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin H.G. nr.

44/2004, modificată, coroborate cu prevederile art. 253 alin. (5) din Legea nr.

571/2003 privind Codul fiscal, stabilind că operațiunea de reevaluare trebuie

probată printr-un raport de reevaluare, singurul document justificativ pe baza

căruia se realizează înregistrările contabile și se probează existența acestei

operațiuni.

În analizarea acestui

motiv de revizuire, Înalta Curte apreciază că înscrisul nou invocat nu are o

valoare probatorie în ceea ce privește situația de fapt ce a stat la baza

deciziei pronunțate și nici nu ar fi avut ca efect o altă soluție judiciară.

Prin adresa invocată

s-a formulat un punct de vedere având doar o valoare consultativă, iar nu

obligatorie.

Față de

considerentele expuse, cererea de revizuire urmează a fi respinsă, deoarece

înscrisul invocat nu întrunește cumulativ condițiile prevăzute de art. 322 pct.

5 C. proc. civ., în sensul că nu face dovada unei alte situații de fapt și

juridice decât cea reținută de instanța de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire formulată de SC T.A.S.S. SRL Timișoara împotriva Deciziei nr. 2252

din 14 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 aprilie 2012.

Procesat de GGC - DG