ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1751/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1751/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 85 din 3 martie

2011, Curtea de apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a

respins excepția inadmisibilității petitului vizând anularea certificatului de

înregistrare ca plătitor de TVA, a respins acțiunea formulată de reclamantul S.M.I.

în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală –

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș

având ca obiect anularea raportului de

inspecție fiscală din 06 aprilie 2010, a deciziei de impunere nr. 3817 din 06

aprilie 2010 și a deciziei nr. 1117/199 din 24 iunie 2010, emise de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș, exonerarea de plata sumelor reținute în

sarcina reclamantului prin actele administrative menționate și anularea

certificatului de înregistrare din oficiu ca persoană impozabilă și plătitoare

de TVA, ca fiind neîntemeiată și

a respins cererea de suspendare a executării

deciziei de impunere menționate.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut următoarele aspecte:

La data de 24

februarie 2011, reprezentantul pârâtei a invocat excepția inadmisibilității

petitului având ca obiect anularea certificatului de înregistrare ca plătitor

de TVA, susținând că acesta nu reprezintă un act administrativ fiscal,

neîndeplinind cerințele impuse de art. 43 și 44 C. proc. fisc. și

nereprezentând baza emiterii deciziei de impunere.

În soluționarea acestei

excepții, Curtea a reținut că, într-adevăr, înregistrarea unei persoane ca plătitor

de TVA nu reprezintă un act administrativ în înțelesul dat de prevederile art. 2

lit. c) din Legea nr. 554/2004 întrucât o astfel de înregistrare nu produce consecințe

juridice prin ea însăși (în sensul nașterii, modificării ori stingerii raporturilor

juridice). Ceea ce produce efecte este operațiunea economică taxabilă, iar nu simpla

formalitate de înregistrare.

Cu toate acestea, dat

fiind că înregistrarea unei persoane ca plătitor de TVA reprezintă o operațiune

administrativă care, coroborată cu activitatea desfășurată de o persoană poate produce

anumite consecințe pe plan fiscal, Curtea a apreciat că aceasta poate face obiectul

unei acțiuni în contencios administrativ, potrivit dispozițiilor art. 8 alin.

(1) teza finală, coroborate cu dispozițiile art. 18 alin. (1) teza finală din Legea

nr. 554/2004. Or, textele legale menționate prevăd în mod expres posibilitatea obligării

autorității la efectuarea unei anumite operațiuni administrative, noțiune în care

se circumscrie atât înregistrarea din oficiu ca plătitor de TVA, respectiv atribuirea

unui CIF, cât și anularea înregistrării, respectiv a CIF –ului.

Având în vedere a ceste

considerente, Curtea a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere menționat,

urmând ca instanța să se pronunțe pe fond asupra acestui capăt de cerere.

Cât privește fondul cauzei,

Curtea a reținut că, în intervalul 2007 – 2009, reclamantul a încheiat 18 tranzacții

imobiliare având ca obiect vânzarea a 15 apartamente situate în Timișoara, unul

situat în București și 2 terenuri situate în intravilanul localității Nucet, jud.

Bihor (Anexa nr. 2 a raportului de inspecție fiscală din 06 aprilie 2010).

Apartamentele din Timișoara

fac parte din două clădiri, prima în baza autorizației de construire din 19

aprilie 2004 eliberată de Primăria Municipiului Timișoara, pentru construire clădire

tip P+2E+M situată în mun. Timișoara, str. B., nr. 37, jud. Timiș, respectiv, cea

de a doua clădire în baza autorizației de construire din 25 octombrie 2007 eliberată

de Primăria Municipiului Timișoara, pentru construire clădire tip P+5E+M situată

în mun. Timișoara, str. A.P.P., nr. 35, jud. Timiș (fostă B.).

Urmare a inspecției fiscale

finalizate prin raportul de inspecție fiscală din 06 aprilie 2010, a fost emisă

decizia de impunere nr. 3817 din 06 aprilie 2010 de către A.N.A.F. - Direcția Generală

a Finanțelor Publice Timiș, s-au stabilit obligații fiscale de plată în sarcina

reclamantului, cu titlu de TVA, în sumă totală de 781.517 RON, din care 490.956

RON debit principal (calculat pe perioada 01 ianuarie 2008 – 31 decembrie 2009)

și 290.561 RON accesorii (majorări de întârziere calculate pe intervalul 25

aprilie 2008 – 31 martie 2010).

La calculul debitului

restant nu au fost avute în vedere tranzacțiile cu apartamentele vândute în 2007,

apartamentul dobândit prin moștenire, și apartamentele vândute în 2009 (Anexele

nr. 2 și nr. 8 ale raportului de inspecție fiscală din 06 aprilie 2010).

Vânzarea imobilelor, consemnată

în Anexa nr. 2 a raportului de inspecție fiscală, nu este contestată de reclamant.

I. Curtea a constatat,

în primul rând, că reclamantul contestă însă calitatea sa de persoană impozabilă,

susținând pe de o parte că nu are calitate de comerciant și, pe de altă parte că

tranzacțiile imobiliare efectuate de persoanele fizice non-profesioniști nu pot

fi tratate ca operațiuni impozabile.

Curtea a reținut însă,

contrar susținerilor reclamantului, incidența dispozițiilor art. 127 alin. (1) și

alin. (2) C. fisc., care se coroborează cu cele ale art. 128 C. fisc., în forma

în vigoare la data efectuării tranzacțiilor imobiliare, potrivit cărora este considerată

livrarea de bunuri (ca operațiune cuprinsă în sfera de aplicare a taxei) transferul

dreptului de a dispune de bunuri ca și un proprietar.

Curtea a apreciat că sunt

îndeplinite cerințele impuse de cele două articole menționate, întrucât reclamantul

a realizat venituri cu caracter de continuitate din vânzările efectuate în intervalul

2007 – 2009,

iar vânzările efectuate corespund noțiunii de livrare de bunuri avută în vedere

de art. 128 C. fisc.

Prin urmare, apreciind

că reclamantul are calitate de persoană impozabilă din punct de vedere al TVA ca

efect direct al desfășurării unei activități din care a obținut venituri continue,

Curtea a respins susținerea acestuia potrivit căreia organul de inspecție fiscală

avea obligația de a recurge, în prealabil, la obținerea unei hotărâri judecătorești

în constatarea calității de comerciant, și aceasta întrucât dispozițiile art. 153

alin. (7) prevăd înregistrarea din oficiu, fără necesitatea existenței vreunei hotărâri

judecătorești.

Pe de altă parte, Curtea

a reținut că imobilul a fost edificat de către reclamant în regie proprie în scopul

realizării unor venituri.

Ori această reprezentare

a veniturilor ce urmau a fi realizate îl obligau pe acesta să se înregistreze ca

plătitor de TVA, fiind evident și pentru reclamant că imobilul avea o valoare care

depășea plafonul de scutire, plafon care a fost depășit încă de la vânzarea primului

apartament (valoarea tranzacției fiind de 200.412 RON, în vreme ce plafonul de scutire

pentru anul 2007 era de 119.000 RON).

II. În al doilea rând,

a constatat Curtea de Apel, reclamantul susține că nu a atins și nu a depășit plafonul

de scutire de 35.000 de euro întrucât în calculul cifrei de afaceri ce servește

drept referință pentru stabilirea plafonului menționat nu ar fi trebuit incluse

de către organul de inspecție fiscală livrările de imobile, considerate de reclamant

ca fiind active fixe corporale, exceptate de art. 152 alin. (2) lit. a) C. fisc.

Curtea a apreciat că reclamantul

confundă noțiunea de „activ fix corporal” cu însuși obiectul tranzacțiilor efectuate

în scopul obținerii de venit, astfel încât a

înlăturat apărarea potrivit căreia imobilele

vândute ar reprezenta active fixe exceptate de art. 152 alin. (2) lit. a) C. fisc.,

ideea contrară conducând la falsa concluzie că cifra de afaceri a reclamantului

ar fi 0, deși acesta a realizat venituri importante din tranzacțiile efectuate.

III. Ignorarea regimului

comunității de bunuri și încălcarea art. 89 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. de

către organul fiscal, constituie un alt argument invocat de reclamant în susținerea

acțiunii sale.

Curtea

nu a reținut această argumentație întrucât art. 89 alin. (1) lit. a) reprezintă

regula generală, care presupune posibilitatea stabilirii cu exactitate a veniturilor

obținute de fiecare dintre

persoanele care au participat la realizarea venitului.

Însă în speța de față trebuie avut în vedere că bunurile vândute se aflau în proprietate

devălmașe, fără posibilitatea pentru organul fiscal de a stabili cotele părți ce

revin fiecăruia dintre soți.

De

altfel, o astfel de posibilitate revine, potrivit dispozițiilor art. 36 C. fam.,

doar instanței de judecată în cadrul unui litigiu având ca obiect partaj, nefiind

rezonabil ca organul fiscal să fie pus în imposibilitatea de a stabili debitele

fiscale până la pronunțarea unei hotărâri de partajare. În plus, trebuie remarcat

că în conformitate cu dispozițiile art. 32 și art. 34 C. fam., există o răspundere

solidară a soților pentru

cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia

dintre bunurile lor comune ori pentru obligațiile contractate împreună.

Cum în speță imobilele

au fost construite și tranzacționate de reclamant atât în nume propriu cât și în

numele soției, concluzia care se impune este aceea că și debitele fiscale rezultate

din activitatea desfășurată revin în solidar ambilor soți, actele de impunere putând

fi efectuate pentru fiecare dintre cei doi, fără posibilitate de individualizare.

Prin

urmare, nu a putut fi reținută nici susținerea că plafonul de

35.000 de euro, a cărui

depășire presupune obligația înregistrării ca și plătitor de TVA, ar deveni 70.000

euro în cazul unei singure tranzacții, prin raportare la cei doi soți, întrucât

C. fisc. nu prevede o ridicare a plafonului în funcție de numărul persoanele care

compun o asociere în înțelesul

art. 127 alin. (8) C.

fisc.

IV. Reclamantul susține

că în mod greșit au fost omiși din cuprinsul deciziei de impunere cumpărătorii apartamentelor,

susținând că aceștia ar fi trebuit obligați individual și în solidar la plata TVA.

Curtea a înlăturat această

susținere întrucât pe de o parte inspecția fiscală a vizat strict activitatea reclamantului,

iar pe de altă parte întrucât potrivit dispozițiilor art. 150 alin. (1) lit. a)

C. fisc., p

ersoana obligată la plata taxei pentru operațiunile

taxabile din România este persoana impozabilă care efectuează livrări de bunuri

sau prestări de servicii taxabile.

V. Alte argumente invocate

de reclamant constau în pretinsa includerea ilegală în baza impozabilă a două terenuri

(poz. 17 și 18 din Anexa nr. 2 la R.I.F.), precum și în necompetența materială a

organului fiscal – D.G.F.P. Timiș. Susține astfel reclamantul că terenurile nu sunt

construibile, fiind scutite de taxă și că, având în vedere că acestea se află în

raza altui organ fiscal, D.G.F.P. Timiș nu avea posibilitatea să le includă în baza

de impunere.

Curtea a reținut că susținerea

privind caracterul pretins neconstruibil al celor două terenuri este contrazisă

de însăși categoria de teren „intravilan” menționată în cele două contracte, precum

și de operațiunea de dezmembrare efectuată înainte de vânzare, rezultând două parcele

de 250 mp.

Chiar dacă în extrasele

CF terenurile apar ca fiind pășune, acest aspect nu conduce în mod automat la concluzia

că nu ar fi construibile, în cauză nefăcându-se dovada unei interdicții legale de

construire, regula fiind că terenurile intravilane, cum sunt cele din cauză, sunt

construibile și doar pe cale de excepție, dacă intervin anumite impedimente legale,

sunt exceptate de la posibilitatea construirii.

Au fost înlăturate prin

urmare susținerile că doar emiterea unui certificat de urbanism ori a unei autorizații

de construire ar putea să dovedească împrejurarea că se poate construi pe terenul

menționat.

Cât privește competența

D.G.F.P. Timiș, Curtea a constatat că această autoritate avea posibilitatea luării

în calcul a celor două tranzacții, chiar dacă terenurile se află pe raza județului

Bihor, întrucât această posibilitate este conferită de art. 33 alin. (1) C.

proc. fisc.

Cum însă majoritatea tranzacțiilor

au fost efectuate cu bunuri aflate în raza de competență a D.G.F.P. Timiș, reclamantul

având domiciliul în Timișoara și prin urmare și domiciliul fiscal, acesta este și

organul competent în stabilirea bazei de impunere și în emiterea deciziei, fiind

chiar în interesul reclamantului ca un singur organ fiscal să gestioneze obligațiile

fiscale ale acestuia.

VI. Reclamantul a mai

susținut în acțiunea sa că baza de impunere a fost stabilită ilegal, ca urmare a

refuzului de a deduce cheltuielile aferente construirii imobilelor pentru livrarea

cărora s-a calculat TVA.

Deducerea cheltuielilor

este irelevantă din punctul de vedere al taxei pe valoare adăugată, întrucât deducerea

lor este prevăzută de legislația fiscală în materia impozitului pe profit, iar nu

în materia TVA, unde baza de impozitare este constituită, potrivit art. 137

alin. (1) lit. a) C. fisc., din „tot ceea ce constituie contrapartida obținută sau

care urmează a fi obținută de furnizor din partea cumpărătorului”. Cu alte cuvinte,

în materie de TVA, în cazul unei vânzări, baza de impozitare este de fapt prețul

de vânzare al bunului.

În realitate, ceea ce

critică reclamantul este faptul că organul fiscal nu a procedat la deducerea TVA

– ului aferent facturilor de achiziționare a materialelor de construcții și de efectuare

a manoperei.

Curtea a reținut că potrivit

dispozițiilor art. 146 alin. (1) lit. a) C. fisc., persoana impozabilă care solicită

deducerea de TVA

trebuie să dețină o factură care să cuprindă informațiile prevăzute la art. 155

alin. (5); Ori printre informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) lit. e) C. fisc.

este prevăzut și codul de înregistrare al cumpărătorului, ceea ce înseamnă că legiuitorul

a avut în vedere, ca regulă generală, posibilitatea deducerii doar pentru persoana

înregistrată ca plătitor de TVA.

Această concluzie rezultă

și din interpretarea art. 145 alin. (4) C. fisc., coroborate cu dispozițiile

pct. 45 (1) din Normele metodologice de aplicare ale C. proc. fisc., din care rezultă

că, prin excepție, dreptul de deducere pentru operațiunile efectuate înainte de

înregistrare ca plătitor de TVA este admisibil doar pentru persoanele care intenționează

să desfășoare o activitate economică și să se înregistreze ca plătitor de TVA, drept

care poate fi realizat după efectuarea formalităților de înregistrare. Cu alte cuvinte,

acest drept este recunoscut doar contribuabilului care a solicitat înregistrarea

ca plătitor de TVA, iar nu și contribuabilului care, deși ar fi trebuit să se înregistreze,

nu au făcut-o și este depistat astfel de inspectorii fiscali.

Concluzia se impune, a

apreciat judecătorul fondului, din interpretarea globală a normelor C. fisc., care

operează frecvent cu noțiunea de plată datorată, în înțelesul de taxă aferentă unei

tranzacții, respectiv de taxă ce ar fi trebuit colectată.

Cât privește susținerea

reclamantului vizând greșita reținere a accesoriile Curtea a apreciat-o ca fiind

neîntemeiată.

Potrivit art. 158

alin. (1) C. fisc., responsabilitatea pentru calcularea corectă și plata la termenul

legal a taxei către bugetul de stat revine contribuabilului, ceea ce înseamnă că

și accesoriile se impun a fi calculate începând cu data exigibilității taxei. Cu

alte cuvinte acestea se datorează în funcție de data la care contribuabilul avea

obligația de plată a taxei, iar nu în raport de data la care s-a făcut înregistrarea

în scop de TVA, cu atât mai mult cu cât această înregistrare cade în sarcina contribuabilului,

iar nu în sarcina organului fiscal.

Prin urmare, Curtea a

apreciat

aplicabil

art. 152 alin. (6) ultima teză C. fisc. (care prevede calculul taxei și a accesoriilor

de la data la care ar fi trebuit să fie înregistrat în scopuri de taxă).

Curtea a respins și apărarea

potrivit căreia art. 152 alin. (6), ultima teză, C. fisc. s-ar referi de fapt la

situația în care ar exista o cerere de scutire, întrucât formularea textului nu

lasă loc de interpretare, articolul menționat vizând în mod expres situația în care

„persoana nu solicită sau solicită înregistrarea cu întârziere”. Prin urmare textul

menționat nu are nicio legătură cu vreo cerere de scutire și nici nu este condiționat

de existența vreunei astfel de cereri.

VII. Motivele de drept

comunitar invocate de către reclamant, respectiv pretinsa încălcare a principiului

securității juridice și a principiului încrederii legitime nu au fost apreciate

ca întemeiate, întrucât, așa cum s-a arătat deja, din interpretarea dispozițiilor

legale în vigoare la data edificării construcțiilor, respectiv la momentul efectuării

tranzacțiilor, obligația de plată a TVA exista pentru orice persoană care desfășura,

de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor

prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități [art.

127 alin. (1) C. fisc.].

Aceste dispoziții, coroborate

cu cele ale art. 128 C. fisc., în forma în vigoare la data efectuării tranzacțiilor

imobiliare, erau suficiente pentru a atenționa orice persoană care desfășura o activitate

economică despre obligațiile care îi reveneau în materie de TVA.

VIII. Cu privire la precizarea

de acțiune prin care s-a solicitat anularea certificatului de înregistrare ca și

plătitor de TVA, Curtea a reținut că potrivit dispozițiilor art. 153 alin. (8) [în

perioada de referință, art. 153 alin. (7)], în cazul în care o persoană este obligată

să se înregistreze și nu solicită înregistrarea, organele fiscale competente vor

înregistra persoana respectivă din oficiu.

Odată constatată calitatea

de persoană plătitoare de TVA și odată reținută obligația de plată a acestei taxe

pentru tranzacțiile efectuate, Curtea a constatat că și înscrierea din oficiu a

reclamantului corespunde

dispozițiilor

art. 153 alin. (8) [fostul alin. (7)], motiv pentru care precizarea de acțiune este

apreciată de asemenea neîntemeiată.

IX. Cu privire la suspendarea

executării

deciziei de impunere

nr. 3817 din 06 aprilie

2010, Curtea a reținut că în cadrul ședinței din 24 februarie 2011 apărătorul reclamantului

a declarat că nu mai susține această solicitare întrucât nu a fost în măsură să

achite cauțiunea.

Nefiind formulată o cerere

de renunțare expresă, Curtea a reținut că cererea se impune a fi respinsă pe considerentul

neîndeplinirii obligației de achitare a cauțiunii fixate de instanță, obligație

prevăzută de art. 205 C. proc. fisc. Prin urmare, Curtea nu a mai apreciat necesară

analizarea celorlalte condiții prevăzute de dispozițiile art. 14-15 din Legea

nr. 554/2004, analiză inutilă și prin prisma soluției ce urmează a fi pronunțată

pe fond.

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs reclamantul S.M.I., susținând că hotărârea atacată este nelegală

și netemeinică pentru următoarele motive, respectiv argumente:

- prima instanță a interpretat

greșit prevederile legale privitoare la condițiile cerute de lege pentru ca o persoană

fizică să dobândească calitatea de persoană impozabilă. Astfel, potrivit art. 127

alin. (2) C. fisc. și pct. 3 din H.G. nr. 44/2004, pentru a constitui o activitate

economică și a fi calificată drept operațiune taxabilă din punctul de vedere al

taxei pe valoarea adăugată exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul

obținerii de venituri trebuie să aibă caracter de continuitate, respectiv să nu

aibă un caracter ocazional, reprezentând o parte importantă în ansamblul activităților

desfășurate de o persoană. Or, în speță, această condiție nu este îndeplinită deoarece

activitatea sa principală este de administrator la SC A. SRL, societate cu peste

20 de salariați și cifre de afaceri de 1.105.017 RON (pe anul 2009) și 2.358.318

RON (pe anul 2010);

- legislația națională

în vigoare la data tranzacțiilor analizate a reglementat ca regulă scutirea de TVA

a tranzacției imobiliare efectuate de o persoană fizică din patrimoniul personal,

fără a clarifica criteriile și condițiile concrete în care, în mod excepțional,

totuși , o persoană fizică devine contribuabil, fiind deci o legislație ce nu corespundea

exigențelor de previzibilitate și claritatea unei norme de drept. În aceste condiții,

stabilirea retroactivă a obligației de plată a TVA de către organul fiscal este

nelegală;

- în mod nejustificat

instanța de fond a respins cererea de probatorii privind faptul că imobilul din

str. A.P.P. (fostă B.) nr. 35 b a fost ocupat pentru prima dată în anul 2005 și

nu a fost edificat în scop de revânzare;

- instanța de fond nu

a ținut seama, la stabilirea plafonului de scutire de TVA că, fiind vorba de soți

și fiecare soț având o contribuție egală cu a celuilalt la dobândirea bunurilor,

stabilirea acestui plafon trebuie să se facă individual [conform art. 89 alin.

(1) lit. a) C. proc. fisc.];

- în mod greșit, în cadrul

tranzacțiilor pentru care se datorează TVA, au fost incluse și cele privitoare la

două terenuri, a căror categorie de folosință era aceea de „pășune”;

- este nelegală reținerea

de către instanță a concluziei că dreptul la deducerea cheltuielilor nu are relevanță

din punctul de vedere al datorării TVA, fiind încălcate astfel prevederile art.

127 alin. (1) lit. a) C. fisc.

- stabilirea sumei reprezentând

TVA datorat s-a făcut în mod greșit, fără a se aplica procedeul sutei mărite, respectiv

fără ca TVA să fie considerat inclus în preț.

În drept, recurentul și-a

încadrat criticile formulate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările

dosarului de fond, precum și motivele de recurs formulate, ce se încadrează în prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este întemeiat,

însă numai pentru următoarele considerente:

Astfel, nu vor fi reținute

criticile recurentului cu privire la o pretinsă aplicare retroactivă a normelor

ce prevăd obligația de plată a TVA pentru veniturile cu caracter de continuitate

obținute de persoanele fizice din vânzarea de imobile proprietate personală, deoarece

din coroborarea textelor de lege în vigoare la data efectuării tranzacțiilor rezulta

această obligație.

Aceste norme legale sunt

următoarele: art. 125.1 alin. (1) pct. 18 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.:

"18. Persoana impozabilă

în înțelesul art. 127 alin. (1) și reprezintă persoana fizică, grupul de persoane,

instituția publică, persoana juridică, precum și orice entitate capabilă sa desfășoare

o

activitate

economică".

-

art. 127 alin. (1) și

alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.:

"(1) Este considerată

persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și

indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2),

oricare ar

fi

scopul sau rezultatul acestei activități.

titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor comercianților

sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile

profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică

exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri

cu caracter de continuitate".

Totodată, potrivit prevederilor

cuprinse în Titlul VI pct. 3 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.: "3. (1) În

sensul art. 127 alin. (2) C. fisc., obținerea de venituri de către persoanele fizice

din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite

de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică,

cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată

în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127

alin. (2) C. fisc.".

De asemenea, sunt neîntemeiate

criticile privind obligativitatea stabilirii plafonului de scutire și a TVA de plată

pentru fiecare din soți, în mod individual. Potrivit art. 150 alin. (1) lit. a)

C. fisc., TVA de plată se stabilește în sarcina furnizorului, iar potrivit C. fam.,

datoriile făcute de soți în timpul căsătoriei sunt datorii comune.

În ceea ce privește dreptul

de deducere a cheltuielilor, acestea nu face obiectul prezentei cauze, recurentul

– reclamant trebuind să urmeze o procedură separată.

Este întemeiat însă, motivul

de recurs privitor la greșita stabilire a bazei de calcul a TVA, motiv pentru care

Înalta Curte apreciază că se impune casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare

la aceeași instanță, în baza art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ.

În acest sens, la calculul

obligației fiscale, instanța va avea în vedere Hotărârea Curții Europene de Justiție

de la Luxemburg în cauzele conexate Tulică și Plavoșin din 7 noiembrie 2013, administrând,

eventual, și proba cu expertiză contabilă.

Totodată, cu ocazia rejudecării,

instanța de fond va reanaliza și criticile recurentului privind greșita reținere

a situației de fapt și a încadrării juridice în privința tranzacțiilor ce au avut

ca obiect imobilul din str. A.P.P. (fostă B.) nr. 35 și cele două terenuri înstrăinate

de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de S.M.I. împotriva sentinței civile nr. 85 din 3 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 aprilie 2014.