ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1751/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 85 din 3 martie 2011, Curtea de apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității petitului vizând anularea certificatului de înregistrare ca plătitor de TVA, a respins acțiunea formulată de reclamantul S.M.I.

în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș având ca obiect anularea raportului de inspecție fiscală din 06 aprilie 2010, a deciziei de impunere nr. 3817 din 06 aprilie 2010 și a deciziei nr. 1117/199 din 24 iunie 2010, emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, exonerarea de plata sumelor reținute în sarcina reclamantului prin actele administrative menționate și anularea certificatului de înregistrare din oficiu ca persoană impozabilă și plătitoare de TVA, ca fiind neîntemeiată și a respins cererea de suspendare a executării deciziei de impunere menționate.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele aspecte: La data de 24 februarie 2011, reprezentantul pârâtei a invocat excepția inadmisibilității petitului având ca obiect anularea certificatului de înregistrare ca plătitor de TVA, susținând că acesta nu reprezintă un act administrativ fiscal, neîndeplinind cerințele impuse de art. 43 și 44 C. proc. fisc. și nereprezentând baza emiterii deciziei de impunere. În soluționarea acestei excepții, Curtea a reținut că, într-adevăr, înregistrarea unei persoane ca plătitor de TVA nu reprezintă un act administrativ în înțelesul dat de prevederile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 întrucât o astfel de înregistrare nu produce consecințe juridice prin ea însăși (în sensul nașterii, modificării ori stingerii raporturilor juridice).

Ceea ce produce efecte este operațiunea economică taxabilă, iar nu simpla formalitate de înregistrare. Cu toate acestea, dat fiind că înregistrarea unei persoane ca plătitor de TVA reprezintă o operațiune administrativă care, coroborată cu activitatea desfășurată de o persoană poate produce anumite consecințe pe plan fiscal, Curtea a apreciat că aceasta poate face obiectul unei acțiuni în contencios administrativ, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) teza finală, coroborate cu dispozițiile art. 18 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004. Or, textele legale menționate prevăd în mod expres posibilitatea obligării autorității la efectuarea unei anumite operațiuni administrative, noțiune în care se circumscrie atât înregistrarea din oficiu ca plătitor de TVA, respectiv atribuirea unui CIF, cât și anularea înregistrării, respectiv a CIF –ului.

Având în vedere a ceste considerente, Curtea a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere menționat, urmând ca instanța să se pronunțe pe fond asupra acestui capăt de cerere. Cât privește fondul cauzei, Curtea a reținut că, în intervalul 2007 – 2009, reclamantul a încheiat 18 tranzacții imobiliare având ca obiect vânzarea a 15 apartamente situate în Timișoara, unul situat în București și 2 terenuri situate în intravilanul localității Nucet, jud. Bihor (Anexa nr. 2 a raportului de inspecție fiscală din 06 aprilie 2010). Apartamentele din Timișoara fac parte din două clădiri, prima în baza autorizației de construire din 19 aprilie 2004 eliberată de Primăria Municipiului Timișoara, pentru construire clădire tip P+2E+M situată în mun.

Timișoara, str. B., nr. 37, jud. Timiș, respectiv, cea de a doua clădire în baza autorizației de construire din 25 octombrie 2007 eliberată de Primăria Municipiului Timișoara, pentru construire clădire tip P+5E+M situată în mun. Timișoara, str. A.P.P., nr. 35, jud. Timiș (fostă B.). Urmare a inspecției fiscale finalizate prin raportul de inspecție fiscală din 06 aprilie 2010, a fost emisă decizia de impunere nr. 3817 din 06 aprilie 2010 de către A.N.A.F.

- Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, s-au stabilit obligații fiscale de plată în sarcina reclamantului, cu titlu de TVA, în sumă totală de 781.517 RON, din care 490.956 RON debit principal (calculat pe perioada 01 ianuarie 2008 – 31 decembrie 2009) și 290.561 RON accesorii (majorări de întârziere calculate pe intervalul 25 aprilie 2008 – 31 martie 2010). La calculul debitului restant nu au fost avute în vedere tranzacțiile cu apartamentele vândute în 2007, apartamentul dobândit prin moștenire, și apartamentele vândute în 2009 (Anexele nr. 2 și nr. 8 ale raportului de inspecție fiscală din 06 aprilie 2010). Vânzarea imobilelor, consemnată în Anexa nr. 2 a raportului de inspecție fiscală, nu este contestată de reclamant.

I. Curtea a constatat, în primul rând, că reclamantul contestă însă calitatea sa de persoană impozabilă, susținând pe de o parte că nu are calitate de comerciant și, pe de altă parte că tranzacțiile imobiliare efectuate de persoanele fizice non-profesioniști nu pot fi tratate ca operațiuni impozabile. Curtea a reținut însă, contrar susținerilor reclamantului, incidența dispozițiilor art. 127 alin. (1) și alin. (2) C. fisc., care se coroborează cu cele ale art. 128 C. fisc., în forma în vigoare la data efectuării tranzacțiilor imobiliare, potrivit cărora este considerată livrarea de bunuri (ca operațiune cuprinsă în sfera de aplicare a taxei) transferul dreptului de a dispune de bunuri ca și un proprietar.

Curtea a apreciat că sunt îndeplinite cerințele impuse de cele două articole menționate, întrucât reclamantul a realizat venituri cu caracter de continuitate din vânzările efectuate în intervalul 2007 – 2009, iar vânzările efectuate corespund noțiunii de livrare de bunuri avută în vedere de art. 128 C. fisc. Prin urmare, apreciind că reclamantul are calitate de persoană impozabilă din punct de vedere al TVA ca efect direct al desfășurării unei activități din care a obținut venituri continue, Curtea a respins susținerea acestuia potrivit căreia organul de inspecție fiscală avea obligația de a recurge, în prealabil, la obținerea unei hotărâri judecătorești în constatarea calității de comerciant, și aceasta întrucât dispozițiile art. 153 alin. (7) prevăd înregistrarea din oficiu, fără necesitatea existenței vreunei hotărâri judecătorești.

Pe de altă parte, Curtea a reținut că imobilul a fost edificat de către reclamant în regie proprie în scopul realizării unor venituri. Ori această reprezentare a veniturilor ce urmau a fi realizate îl obligau pe acesta să se înregistreze ca plătitor de TVA, fiind evident și pentru reclamant că imobilul avea o valoare care depășea plafonul de scutire, plafon care a fost depășit încă de la vânzarea primului apartament (valoarea tranzacției fiind de 200.412 RON, în vreme ce plafonul de scutire pentru anul 2007 era de 119.000 RON). II. În al doilea rând, a constatat Curtea de Apel, reclamantul susține că nu a atins și nu a depășit plafonul de scutire de 35.000 de euro întrucât în calculul cifrei de afaceri ce servește drept referință pentru stabilirea plafonului menționat nu ar fi trebuit incluse de către organul de inspecție fiscală livrările de imobile, considerate de reclamant ca fiind active fixe corporale, exceptate de art. 152 alin. (2) lit. a) C. fisc.

Curtea a apreciat că reclamantul confundă noțiunea de „activ fix corporal” cu însuși obiectul tranzacțiilor efectuate în scopul obținerii de venit, astfel încât a înlăturat apărarea potrivit căreia imobilele vândute ar reprezenta active fixe exceptate de art. 152 alin. (2) lit. a) C. fisc., ideea contrară conducând la falsa concluzie că cifra de afaceri a reclamantului ar fi 0, deși acesta a realizat venituri importante din tranzacțiile efectuate. III. Ignorarea regimului comunității de bunuri și încălcarea art. 89 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. de către organul fiscal, constituie un alt argument invocat de reclamant în susținerea acțiunii sale. Curtea nu a reținut această argumentație întrucât art. 89 alin. (1) lit. a) reprezintă regula generală, care presupune posibilitatea stabilirii cu exactitate a veniturilor obținute de fiecare dintre persoanele care au participat la realizarea venitului.

Însă în speța de față trebuie avut în vedere că bunurile vândute se aflau în proprietate devălmașe, fără posibilitatea pentru organul fiscal de a stabili cotele părți ce revin fiecăruia dintre soți. De altfel, o astfel de posibilitate revine, potrivit dispozițiilor art. 36 C. fam., doar instanței de judecată în cadrul unui litigiu având ca obiect partaj, nefiind rezonabil ca organul fiscal să fie pus în imposibilitatea de a stabili debitele fiscale până la pronunțarea unei hotărâri de partajare. În plus, trebuie remarcat că în conformitate cu dispozițiile art. 32 și art. 34 C. fam., există o răspundere solidară a soților pentru cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune ori pentru obligațiile contractate împreună.

Cum în speță imobilele au fost construite și tranzacționate de reclamant atât în nume propriu cât și în numele soției, concluzia care se impune este aceea că și debitele fiscale rezultate din activitatea desfășurată revin în solidar ambilor soți, actele de impunere putând fi efectuate pentru fiecare dintre cei doi, fără posibilitate de individualizare. Prin urmare, nu a putut fi reținută nici susținerea că plafonul de 35.000 de euro, a cărui depășire presupune obligația înregistrării ca și plătitor de TVA, ar deveni 70.000 euro în cazul unei singure tranzacții, prin raportare la cei doi soți, întrucât C. fisc. nu prevede o ridicare a plafonului în funcție de numărul persoanele care compun o asociere în înțelesul art. 127 alin. (8) C. fisc.

IV. Reclamantul susține că în mod greșit au fost omiși din cuprinsul deciziei de impunere cumpărătorii apartamentelor, susținând că aceștia ar fi trebuit obligați individual și în solidar la plata TVA. Curtea a înlăturat această susținere întrucât pe de o parte inspecția fiscală a vizat strict activitatea reclamantului, iar pe de altă parte întrucât potrivit dispozițiilor art. 150 alin. (1) lit. a) C. fisc., p ersoana obligată la plata taxei pentru operațiunile taxabile din România este persoana impozabilă care efectuează livrări de bunuri sau prestări de servicii taxabile. V. Alte argumente invocate de reclamant constau în pretinsa includerea ilegală în baza impozabilă a două terenuri (poz.

17 și 18 din Anexa nr. 2 la R.I.F.), precum și în necompetența materială a organului fiscal – D.G.F.P. Timiș. Susține astfel reclamantul că terenurile nu sunt construibile, fiind scutite de taxă și că, având în vedere că acestea se află în raza altui organ fiscal, D.G.F.P. Timiș nu avea posibilitatea să le includă în baza de impunere. Curtea a reținut că susținerea privind caracterul pretins neconstruibil al celor două terenuri este contrazisă de însăși categoria de teren „intravilan” menționată în cele două contracte, precum și de operațiunea de dezmembrare efectuată înainte de vânzare, rezultând două parcele de 250 mp.

Chiar dacă în extrasele CF terenurile apar ca fiind pășune, acest aspect nu conduce în mod automat la concluzia că nu ar fi construibile, în cauză nefăcându-se dovada unei interdicții legale de construire, regula fiind că terenurile intravilane, cum sunt cele din cauză, sunt construibile și doar pe cale de excepție, dacă intervin anumite impedimente legale, sunt exceptate de la posibilitatea construirii. Au fost înlăturate prin urmare susținerile că doar emiterea unui certificat de urbanism ori a unei autorizații de construire ar putea să dovedească împrejurarea că se poate construi pe terenul menționat. Cât privește competența D.G.F.P. Timiș, Curtea a constatat că această autoritate avea posibilitatea luării în calcul a celor două tranzacții, chiar dacă terenurile se află pe raza județului Bihor, întrucât această posibilitate este conferită de art. 33 alin. (1) C. proc.

fisc. Cum însă majoritatea tranzacțiilor au fost efectuate cu bunuri aflate în raza de competență a D.G.F.P. Timiș, reclamantul având domiciliul în Timișoara și prin urmare și domiciliul fiscal, acesta este și organul competent în stabilirea bazei de impunere și în emiterea deciziei, fiind chiar în interesul reclamantului ca un singur organ fiscal să gestioneze obligațiile fiscale ale acestuia. VI. Reclamantul a mai susținut în acțiunea sa că baza de impunere a fost stabilită ilegal, ca urmare a refuzului de a deduce cheltuielile aferente construirii imobilelor pentru livrarea cărora s-a calculat TVA.

Deducerea cheltuielilor este irelevantă din punctul de vedere al taxei pe valoare adăugată, întrucât deducerea lor este prevăzută de legislația fiscală în materia impozitului pe profit, iar nu în materia TVA, unde baza de impozitare este constituită, potrivit art. 137 alin. (1) lit. a) C. fisc., din „tot ceea ce constituie contrapartida obținută sau care urmează a fi obținută de furnizor din partea cumpărătorului”. Cu alte cuvinte, în materie de TVA, în cazul unei vânzări, baza de impozitare este de fapt prețul de vânzare al bunului. În realitate, ceea ce critică reclamantul este faptul că organul fiscal nu a procedat la deducerea TVA – ului aferent facturilor de achiziționare a materialelor de construcții și de efectuare a manoperei.

Curtea a reținut că potrivit dispozițiilor art. 146 alin. (1) lit. a) C. fisc., persoana impozabilă care solicită deducerea de TVA trebuie să dețină o factură care să cuprindă informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5); Ori printre informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) lit. e) C. fisc. este prevăzut și codul de înregistrare al cumpărătorului, ceea ce înseamnă că legiuitorul a avut în vedere, ca regulă generală, posibilitatea deducerii doar pentru persoana înregistrată ca plătitor de TVA. Această concluzie rezultă și din interpretarea art. 145 alin. (4) C. fisc., coroborate cu dispozițiile pct. 45 (1) din Normele metodologice de aplicare ale C. proc.

fisc., din care rezultă că, prin excepție, dreptul de deducere pentru operațiunile efectuate înainte de înregistrare ca plătitor de TVA este admisibil doar pentru persoanele care intenționează să desfășoare o activitate economică și să se înregistreze ca plătitor de TVA, drept care poate fi realizat după efectuarea formalităților de înregistrare. Cu alte cuvinte, acest drept este recunoscut doar contribuabilului care a solicitat înregistrarea ca plătitor de TVA, iar nu și contribuabilului care, deși ar fi trebuit să se înregistreze, nu au făcut-o și este depistat astfel de inspectorii fiscali. Concluzia se impune, a apreciat judecătorul fondului, din interpretarea globală a normelor C. fisc., care operează frecvent cu noțiunea de plată datorată, în înțelesul de taxă aferentă unei tranzacții, respectiv de taxă ce ar fi trebuit colectată.

Cât privește susținerea reclamantului vizând greșita reținere a accesoriile Curtea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată. Potrivit art. 158 alin. (1) C. fisc., responsabilitatea pentru calcularea corectă și plata la termenul legal a taxei către bugetul de stat revine contribuabilului, ceea ce înseamnă că și accesoriile se impun a fi calculate începând cu data exigibilității taxei. Cu alte cuvinte acestea se datorează în funcție de data la care contribuabilul avea obligația de plată a taxei, iar nu în raport de data la care s-a făcut înregistrarea în scop de TVA, cu atât mai mult cu cât această înregistrare cade în sarcina contribuabilului, iar nu în sarcina organului fiscal. Prin urmare, Curtea a apreciat aplicabil art. 152 alin. (6) ultima teză C. fisc.

(care prevede calculul taxei și a accesoriilor de la data la care ar fi trebuit să fie înregistrat în scopuri de taxă). Curtea a respins și apărarea potrivit căreia art. 152 alin. (6), ultima teză, C. fisc. s-ar referi de fapt la situația în care ar exista o cerere de scutire, întrucât formularea textului nu lasă loc de interpretare, articolul menționat vizând în mod expres situația în care „persoana nu solicită sau solicită înregistrarea cu întârziere”. Prin urmare textul menționat nu are nicio legătură cu vreo cerere de scutire și nici nu este condiționat de existența vreunei astfel de cereri. VII.

Motivele de drept comunitar invocate de către reclamant, respectiv pretinsa încălcare a principiului securității juridice și a principiului încrederii legitime nu au fost apreciate ca întemeiate, întrucât, așa cum s-a arătat deja, din interpretarea dispozițiilor legale în vigoare la data edificării construcțiilor, respectiv la momentul efectuării tranzacțiilor, obligația de plată a TVA exista pentru orice persoană care desfășura, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități [art. 127 alin. (1) C. fisc.]. Aceste dispoziții, coroborate cu cele ale art. 128 C. fisc., în forma în vigoare la data efectuării tranzacțiilor imobiliare, erau suficiente pentru a atenționa orice persoană care desfășura o activitate economică despre obligațiile care îi reveneau în materie de TVA.

VIII. Cu privire la precizarea de acțiune prin care s-a solicitat anularea certificatului de înregistrare ca și plătitor de TVA, Curtea a reținut că potrivit dispozițiilor art. 153 alin. (8) [în perioada de referință, art. 153 alin. (7)], în cazul în care o persoană este obligată să se înregistreze și nu solicită înregistrarea, organele fiscale competente vor înregistra persoana respectivă din oficiu. Odată constatată calitatea de persoană plătitoare de TVA și odată reținută obligația de plată a acestei taxe pentru tranzacțiile efectuate, Curtea a constatat că și înscrierea din oficiu a reclamantului corespunde dispozițiilor art. 153 alin. (8) [fostul alin. (7)], motiv pentru care precizarea de acțiune este apreciată de asemenea neîntemeiată.

IX. Cu privire la suspendarea executării deciziei de impunere nr. 3817 din 06 aprilie 2010, Curtea a reținut că în cadrul ședinței din 24 februarie 2011 apărătorul reclamantului a declarat că nu mai susține această solicitare întrucât nu a fost în măsură să achite cauțiunea. Nefiind formulată o cerere de renunțare expresă, Curtea a reținut că cererea se impune a fi respinsă pe considerentul neîndeplinirii obligației de achitare a cauțiunii fixate de instanță, obligație prevăzută de art. 205 C. proc. fisc. Prin urmare, Curtea nu a mai apreciat necesară analizarea celorlalte condiții prevăzute de dispozițiile art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, analiză inutilă și prin prisma soluției ce urmează a fi pronunțată pe fond.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul S.M.I., susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive, respectiv argumente: - prima instanță a interpretat greșit prevederile legale privitoare la condițiile cerute de lege pentru ca o persoană fizică să dobândească calitatea de persoană impozabilă. Astfel, potrivit art. 127 alin. (2) C. fisc. și pct. 3 din H.G. nr. 44/2004, pentru a constitui o activitate economică și a fi calificată drept operațiune taxabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri trebuie să aibă caracter de continuitate, respectiv să nu aibă un caracter ocazional, reprezentând o parte importantă în ansamblul activităților desfășurate de o persoană.

Or, în speță, această condiție nu este îndeplinită deoarece activitatea sa principală este de administrator la SC A. SRL, societate cu peste 20 de salariați și cifre de afaceri de 1.105.017 RON (pe anul 2009) și 2.358.318 RON (pe anul 2010); - legislația națională în vigoare la data tranzacțiilor analizate a reglementat ca regulă scutirea de TVA a tranzacției imobiliare efectuate de o persoană fizică din patrimoniul personal, fără a clarifica criteriile și condițiile concrete în care, în mod excepțional, totuși , o persoană fizică devine contribuabil, fiind deci o legislație ce nu corespundea exigențelor de previzibilitate și claritatea unei norme de drept. În aceste condiții, stabilirea retroactivă a obligației de plată a TVA de către organul fiscal este nelegală; - în mod nejustificat instanța de fond a respins cererea de probatorii privind faptul că imobilul din str. A.P.P.

(fostă B.) nr. 35 b a fost ocupat pentru prima dată în anul 2005 și nu a fost edificat în scop de revânzare; - instanța de fond nu a ținut seama, la stabilirea plafonului de scutire de TVA că, fiind vorba de soți și fiecare soț având o contribuție egală cu a celuilalt la dobândirea bunurilor, stabilirea acestui plafon trebuie să se facă individual [conform art. 89 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.]; - în mod greșit, în cadrul tranzacțiilor pentru care se datorează TVA, au fost incluse și cele privitoare la două terenuri, a căror categorie de folosință era aceea de „pășune”; - este nelegală reținerea de către instanță a concluziei că dreptul la deducerea cheltuielilor nu are relevanță din punctul de vedere al datorării TVA, fiind încălcate astfel prevederile art. 127 alin. (1) lit. a) C. fisc.

- stabilirea sumei reprezentând TVA datorat s-a făcut în mod greșit, fără a se aplica procedeul sutei mărite, respectiv fără ca TVA să fie considerat inclus în preț. În drept, recurentul și-a încadrat criticile formulate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs formulate, ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, însă numai pentru următoarele considerente: Astfel, nu vor fi reținute criticile recurentului cu privire la o pretinsă aplicare retroactivă a normelor ce prevăd obligația de plată a TVA pentru veniturile cu caracter de continuitate obținute de persoanele fizice din vânzarea de imobile proprietate personală, deoarece din coroborarea textelor de lege în vigoare la data efectuării tranzacțiilor rezulta această obligație.

Aceste norme legale sunt următoarele: art. 125.1 alin. (1) pct. 18 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.: "18. Persoana impozabilă în înțelesul art. 127 alin. (1) și reprezintă persoana fizică, grupul de persoane, instituția publică, persoana juridică, precum și orice entitate capabilă sa desfășoare o activitate economică". - art. 127 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.: "(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități. 1. În sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora.

De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate". Totodată, potrivit prevederilor cuprinse în Titlul VI pct. 3 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.: "3. (1) În sensul art. 127 alin. (2) C. fisc., obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică, cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) C. fisc.". De asemenea, sunt neîntemeiate criticile privind obligativitatea stabilirii plafonului de scutire și a TVA de plată pentru fiecare din soți, în mod individual.

Potrivit art. 150 alin. (1) lit. a) C. fisc., TVA de plată se stabilește în sarcina furnizorului, iar potrivit C. fam., datoriile făcute de soți în timpul căsătoriei sunt datorii comune. În ceea ce privește dreptul de deducere a cheltuielilor, acestea nu face obiectul prezentei cauze, recurentul – reclamant trebuind să urmeze o procedură separată. Este întemeiat însă, motivul de recurs privitor la greșita stabilire a bazei de calcul a TVA, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că se impune casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în baza art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ. În acest sens, la calculul obligației fiscale, instanța va avea în vedere Hotărârea Curții Europene de Justiție de la Luxemburg în cauzele conexate Tulică și Plavoșin din 7 noiembrie 2013, administrând, eventual, și proba cu expertiză contabilă.

Totodată, cu ocazia rejudecării, instanța de fond va reanaliza și criticile recurentului privind greșita reținere a situației de fapt și a încadrării juridice în privința tranzacțiilor ce au avut ca obiect imobilul din str. A.P.P. (fostă B.) nr. 35 și cele două terenuri înstrăinate de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de S.M.I. împotriva sentinței civile nr. 85 din 3 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 aprilie 2014.