ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1671/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

cauzei. Soluția primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Craiova, reclamanta R.A. Termoficare Craiova a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.A.M.C., suspendarea executării actelor

administrativ fiscale reprezentate de Decizia de impunere privind obligațiile

fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 197 din 29

iulie 2010 și a Raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 23 iulie 2010

sub nr. de înregistrare 35184 din 26 iulie 2010, până la pronunțarea instanței

de fond.

În motivarea cererii

sale, reclamanta a arătat că prin adresa cu nr. 7486 din 30 iulie 2010 i-au

fost comunicate Raportul de Inspecție Fiscală nr. 35184 încheiat la data de 26

iulie 2010, Decizia de impunere nr. 198 din 29 iulie 2010, Decizia de impunere

privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de Inspecția

Fiscală nr. 197 din 29 iulie 2010, prin care i s-a impus să plătească suma

totală de 36.656.459 lei, reprezentând impozit pe profit 5.390.786 lei,

majorări întârzieri impozit pe profit 2.928.188 lei, T.V.A. 13.678.756 lei,

majorări întârziere T.V.A. 14.625.605 lei și penalități întârziere TVA 33.124

lei, acte a căror legalitate o contestă.

Reclamanta a criticat

modul de stabilire a impozitului pe profit și a TVA suplimentar și a susținut

că paguba iminentă este evidentă în condițiile în care este necesară achitarea

cu prioritate a facturilor restante către furnizorii agentului termic,

respectiv Complexul Energetic Craiova si SC CEZ Vânzare SA, GDF Suez Romania care

se ridică în total la valoarea de 170 miliarde de lei vechi, iar

indisponibilizarea sumei de 366 miliarde lei vechi ar avea ca efect imediat

imposibilitatea asigurării încălzirii și apei calde în tot Municipiul Craiova.

Prin sentința civilă nr.

551 din 30 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte cererea reclamantei și, în

consecință, a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 197 din 29

iulie 2010, emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili, până la pronunțarea instanței de fond, respingând cererea de

suspendare a raportului de inspecție fiscală nr. 35184 din 26 iulie 2010.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.

215 C. proc. fisc. și art. 14 din Legea nr. 554/2004.

A apreciat instanța

de fond că executarea, înainte de soluționarea contestației reclamantei și mai

înainte ca justiția să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei datoriei

constatate prin actul fiscal, constituie un motiv întemeiat la adoptarea

soluției de suspendare a executării actului fiscal contestat, iar criticile

reclamantei privind interpretarea eronată a unor operațiuni cu privire la

bunuri si implicit a dispozițiilor legale considerate incidente în cauză sunt

de natură a contura anumite suspiciuni ce se circumscriu noțiunii de „caz bine

justificat”.

A mai arătat Curtea de

apel că, de vreme ce executarea s-a pornit împotriva reclamantei, prin emiterea

titlului executoriu și a somației pentru plata sumei de 3.305.613 lei, stabilită

în sarcina sa prin actele fiscale, se creează posibilitatea producerii unui

prejudiciu material, de natură a conduce la imposibilitatea continuării activității,

în condițiile în care aceasta nu mai poate achita debitele către furnizori, pe

când pârâta își poate valorifica oricând creanța, având la dispoziție și o

serie de măsuri asigurătorii în acest sens.

Instanța

de fond a reținut totodată că raportul de inspecție fiscală reprezintă un act

premergător emiterii deciziei de impunere conform art. 109 C. proc. fisc.,

conținând constatări din punct de

vedere faptic și legal, fără însă ca prin el însuși să producă efecte juridice

fiscale, acestea fiind produse de decizia de impunere emisă în baza raportului

de inspecție fiscală, potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. fisc., condiții în

care cererea de suspendare a acestuia este inadmisibilă.

recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs, în termenul legal, pârâta Agenția Națională de

Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de

recurs dezvoltate recurenta-pârâtă, invocând motivul de nelegalitate prevăzut

de art.  304 pct. 9 C. proc. civ. a susținut următoarele critici față de sentința

primei instanțe:

- în mod greșit s-a

reținut că în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, republicată, întrucât susținerile reclamantei privind nelegalitatea

actului administrativ fiscal nu demonstrează existența cazului bine justificat,

în sensul conturat în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție;

- suspendarea actului

administrativ este o situație de excepție, ce intervine numai atunci când sunt

îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de lege, dată fiind prezumția de

veridicitate și de legalitate a actului administrativ ca și principiul

executării acestuia  din oficiu;

- nici cerința pagubei

iminente, în sensul în care acest termen este definit în Legea nr. 554/2004, republicată,

nu este întrunită în cazul concret al reclamantei, instanța de fond reținând în

mod greșit că s-a probat producerea unei pagube iminente, în condițiile în care,

conform bilanțului depus pe anul 2009 societatea reclamantă avea o cifră de

afaceri de 95.786.139 lei și creanțe de recuperat de 115.509.319 lei, astfel că

nu se poate vorbi despre un real prejudiciu în situația sa.

de intimata-reclamantă

Intimata-reclamantă R.A.

Termoficare Craiova a depus întâmpinare față de motivele de recurs ale

recurentei, solicitând respingerea recursului declarat de recurenta Agenția

Națională de Administrare Fiscală.

În esență, intimata a

arătat că în mod just și pe deplin motivat prima instanță a reținut îndeplinirea

în cauză a condițiilor impuse de lege pentru a dispune suspendarea executării

actelor administrative atacate.

S-a mai indicat că de

altfel și prin Decizia nr. 45 din 16 februarie 2011, emisă de recurenta Agenția

Națională de Administrare Fiscală, depusă în copie și în dosarul de recurs,

prin care s-a soluționat contestația sa administrativă împotriva deciziei de impunere

nr. 197 din 29 iulie 2010 rezultă că a fost răsturnată prezumția de veridicitate

și legalitate a actului atacat.

soluția instanței de recurs

Recursul nu este

fondat.

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor intimatei precum și în

temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.

Este adevărat că

actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la

rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde

decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu nerespectarea

legii. Așa fiind, suspendarea executării unui act administrativ poate fi

ordonată de judecătorul de contencios administrativ numai în situații de

excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor legale, astfel cum

sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Aceste principii,

în mod constant au fost evidențiate în jurisprudența Înaltei Curți de Casație

și Justiție în materie.

Curtea reafirmă că în

art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt

precizate condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea

executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei

condiții cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative

prealabile, b) condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei

pagube iminente.

Acestor

trei condiții li se adaugă în materia contenciosului fiscal și condiția plății

anticipate a unei cauțiuni, astfel cum se prevede în art. 215 alin. (1) C.

proc. fisc.

Totodată,

în cuprinsul art. 125 C. proc. fisc. se prevede că introducerea contestației pe

calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ

fiscal, însă dispozițiile acestui articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului

de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii

contenciosului administrativ, cu condiția plății unei cauțiuni de până la 20%

din cuantumul sumei contestate.

Înalta

Curte apreciază, raportat la prevederile legale sus-citate că instanța de fond în

mod corect și cu justa aplicare a legii a reținut că în cauză este îndeplinită cerința

cazului bine justificat, criticile recurentei pe acest aspect fiind nefondate.

Elementele de fapt învederate de reclamantă și reținute de judecătorul fondului

ca rezultând din actele prezentate, cu privire la modalitatea de desfășurare a

controlului ca și la interpretarea unor operațiuni cu privire la bunuri au

conturat suspiciuni pertinente în ceea ce privește legalitatea actelor

administrativ fiscale contestate ce satisfac exigența textului legal ce

definește cazul bine justificat.

De

altfel cele reținute de instanța de fond, prima facie, sunt confirmate, cel

puțin în parte, prin conținutul deciziei nr. 45 din 16 februarie 2011, emisă chiar

de autoritatea recurentă în contextul soluționării contestației administrative

formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. 197 din 29 iulie 2010,

în condițiile în care a fost desființată această din urmă decizie pentru suma

de 16.930.071 lei (reprezentând TVA majorări de întârziere aferente), urmând ca

organele de inspecție fiscală să procedeze la o nouă verificare.

În

acest mod, în mod evident nu se mai poate susține că prezumția de legalitate a

actului atacat operează pe deplin.

Aspectele

noi relevate în cursul soluționării recursului, vizând reluarea controlului pentru

parte din suma inițială reținută în sarcina reclamantei sunt, în opinia Înaltei

Curți, de natură să consolideze concluziile primei instanțe și în ceea ce

privește îndeplinirea cerinței prevenirii pagubei iminente, contrar celor susținute

de recurentă.

Este

evident că executarea chiar și numai în parte, a unui act administrativ fiscal care

nu se mai bucură deplin de prezumția de legalitate este și poate fi generatoare

de prejudicii însemnate, din această perspectivă fiind edificator și cuantumul ridicat

al sumelor reținute, de natură a afecta activitatea societății reclamante, în

ipoteza executării învederate. Din această perspectivă susținerile recurentei,

referitoare la cifra de afaceri a societății reclamante apar ca fiind irelevante.

Față

de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se

va respinge așadar ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de către Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală

de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței civile nr. 551 din

30 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 22 martie 2011.