ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3958/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3958/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând în

condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului civil de față, constată

următoarele:

Tribunalul București, secția a V-a civilă

prin Sentința civilă nr. 492 din 3 aprilie 2007 a respins ca neîntemeiată

acțiunea formulată de reclamanta SC O. SA (în calitate de continuatoare a

reclamantelor SC O. - A. și SC O. - A.S. SA) împotriva pârâtului A.S. și în

contradictoriu cu intervenienta accesorie în apărarea pârâtului G. SA.

În motivarea acestei

soluții Tribunalul a reținut în esență următoarele:

Prin acțiunea

introductivă de instanță s-a solicitat obligarea pârâtului A.S. la plata sumei

de 1.002.922 RON reprezentând prejudiciu cauzat ca urmare a opoziției formulate

de acesta la proiectul de fuziune preconizat a avea loc între celei trei

societăți.

Pretențiile au fost

explicate ca fiind 120.000 RON daune morale ca urmare a prejudicierii imaginii

O., 712.000 RON pierdere contabilă înregistrată în luna august de către A. și

respectiv 170.922 RON pierdere contabilă înregistrată în aceeași lună de către

A.S.

Acțiunea a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., art. 9, art. 10

pct. 8 și art. 723 C. proc. civ.

La 4 aprilie 2006

reclamanta SC O. SA a formulat cerere de precizare a acțiunii majorând

pretențiile cu suma de 50.000 RON, reprezentând plata efectuată de aceasta

către pârât pentru a putea continua procesul de fuziune, creanța neavând însă

caracter cert, lichid și exigibil.

Prin întâmpinarea din

26 mai 2006 pârâtul A.S. a invocat excepții privind: necompetența funcțională a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă; nulitatea cererii de chemare în

judecată formulată de reclamante pentru lipsa semnăturii; inadmisibilitatea

acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii concilierii directe și lipsa

calității procesuale active a reclamantei.

Pe fond s-a solicitat

respingerea acțiunii cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din

30 mai 2005 s-a respins excepția lipsei capacității de folosință a

reclamantelor, instanța constatând că la data introducerii acțiunii cele două

reclamante aveau capacitate de exercițiu și de folosință, ulterior acestea

fuzionând cu SC O. SA care a preluat calitatea procesuală a acestora.

La același termen s-a

respins excepția necompetenței funcționale a secției civile a Tribunalului față

de împrejurarea că s-a invocat un fapt civil cauzator de prejudicii care atrage

răspunderea civilă delictuală și nu se invocă existența unui raport contractual

între părți care să atragă răspunderea contractuală comercială.

La 20 octombrie 2006

s-a formulat o cerere de intervenție de către G. SA în interesul pârâtului prin

care s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cerere admisă în

principiu prin încheierea din 21 noiembrie 2006.

Analizând cauza pe

fond Tribunalul a reținut că reclamanta SC O. SA care a absorbit și pe

celelalte două reclamante, s-a confruntat cu o opoziție la fuziune formulată de

către pârât care i-a produs o serie de prejudicii de natură morală și respectiv

materială - prin pierderi contabile.

S-a apreciat că

reclamantei SC O. SA nu i s-a creat un prejudiciu de imagine, așa cum a

susținut aceasta în sensul că imagina O. continuă să fie prejudiciată fiind

asimilată celor două societăți, ca urmare a împrejurării că prin decizia

Consiliului de administrație nr. 14 din 6 octombrie 2004 s-a aprobat ca

denumirea celor două societăți A. și A.S. (la care O. este acționar

semnificativ), să includă și numele O. iar opunerea pârâtului ar fi condus la

crearea unei imagini degradante despre O., prin inducerea în eroare a

publicului și crearea unei confuzii cu privire la denumirea celor trei

societăți.

Astfel s-a observat

că decizia Consiliului de administrație nr. 14 din 6 octombrie 2004 aparține

chiar reclamantei, astfel că posibilitatea de confuzie între celei trei

societăți pentru asocierea denumirilor nu este determinată de acțiunea

pârâtului prin formularea opoziției la fuziune, ci a fost determinată chiar de

reclamantă.

Cât privește

incertitudinea și deruta create în rândul salariaților celor două societăți -

prin prelungirea termenului de executare a fuziunii - s-a constatat că acestea

nu au prejudiciat reclamanta nici ca entitate de sine stătătoare, nici ca

societatea continuatoare a celor două societăți absorbite, eventuale prejudicii

putând fi înregistrate în rândul salariaților celor două societăți.

Cât privește

"demisiile" s-a constatat că încetări ale raporturilor de muncă ale

angajaților sucursalelor SC O. A. Harghita și Târgu Neamț precum și a SC O.

A.S. SA au fost înregistrate și anterior datei la care pârâtul a formulat

opoziție și, ca urmare, nu există o legătură de cauzalitate între acestea și

opoziția pârâtului, încetarea raporturilor de muncă realizându-se în principal

prin acordul părților sau prin ajungere la termen și doar accidental prin

demisie.

S-a mai constatat că

reclamanta nu a făcut dovada "migrației masive" a persoanelor de

execuție și conducere din centrală și sucursale, spre alte societăți de

asigurare care să fi fost determinată, cum s-a susținut, de prelungirea

excesivă a perioadei de executare a fuziunii.

În mod egal s-a

constatat că nu s-a dovedit nici împrejurarea că nu au fost reînnoite polițele

de asigurare expirate în perioada procesului de fuziune din cauza opoziției

pârâtului.

S-a observat că nici

pentru celelalte situații - în justificarea pretențiilor formulate - nu s-au

produs dovezi.

Tribunalul a reținut

în final că art. 243 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, consacră dreptul

persoanelor care se consideră creditori de a formula opoziție la fuziune,

astfel că formularea unei cereri de opoziție, prin ea însăși nu are caracter

ilicit.

O atare opoziție

pentru a da loc la răspundere ar fi trebuit să fie făcută nu în scopul

prezervării creanțelor pretinse ci în alt scop, străin de cel prevăzut de lege.

Or în cauză s-a constatat că reclamanta a plătit pârâtului sume de bani.

Nu s-a primit

susținerea că opoziția ar fi fost făcută pentru a determina reclamanta să

retragă o plângere penală formulată împotriva pârâtului deoarece infracțiunile

pentru care a fost formulată plângerea penală nu sunt de natură a atrage

punerea în mișcare a urmăririi penale la plângere prealabilă.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin încheierea din 26 februarie 2008 a scos

de pe rol cererea de apel formulată de reclamantă împotriva Sentinței civile

nr. 492 din 3 aprilie 2007 și a trimis cauza la secția comercială a

Tribunalului București.

Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, prin încheierea de la 22 aprilie 2008 a

scos cauza de pe rol și a trimis-o spre competentă soluționare la secția civilă

a curții de apel.

S-a constatat lipsa

motivelor de apel referitoare la necompetența instanței civile în soluționarea

cauzei și împrejurarea că încheierea premergătoare din 30 mai 2006 a

Tribunalului nu face obiectul criticii apelantei. S-a mai avut în vedere și

faptul că secțiile civile ale curții de apel reprezintă instanța de control

judiciar pentru hotărârile pronunțate în materie civilă.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, prin Decizia nr. 466 A din 16 iunie 2008 a

admis excepția de comercialitate a cauzei, a admis apelul reclamantei împotriva

Sentinței civile nr. 492 din 3 aprilie 2007 pe care a desființat-o și a trimis

cauza spre rejudecare la Tribunalul București, secția comercială.

În motivarea acestei

soluții Curtea a luat în examinare excepția de comercialitate a litigiului

invocată din oficiu în temeiul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, excepție de ordine publică ce atrage

necompetența materială a primei instanțe în soluționarea fondului cauzei

deoarece dezlegarea acestuia a fost dată de o instanță civilă și nu comercială.

S-a constatat că

izvorul pretențiilor reclamantei îl constituie opoziția formulată de pârât în

condițiile reglementate de dispozițiile art. 243 alin. (1) din Legea nr.

31/1990 și deși acțiunea se întemeiază pe prevederile art. 998 - 999 C. civ. nu

trebuie ignorat principiul potrivit căruia dispozițiile legii speciale sunt

derogatorii dreptului comun, care în această materie îl reprezintă Codul civil,

caracter derogatoriu având atât Legea nr. 31/1990 cât și Codul comercial.

S-a reținut că potrivit

art. 56 C. com., care definește faptele subiective de comerț, dacă un act este

comercial numai pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși în ceea ce

privește acest act, legii comerciale.

Pentru acest

raționament, C. proc. civ. a reglementat prin art. 720

1

- 720

20

procedura specială a soluționării litigiilor în materie comercială, fapt care,

în condițiile art. 2 C. proc. civ. atrage o competență materială funcțională a

secțiilor comerciale a tribunalelor.

Împotriva Deciziei

nr. 466 A/2008 a formulat recurs reclamanta.

În fapt decizia a

fost criticată pentru nelegalitate și netemeinicie, cât privește calificarea

litigiului ca fiind de natură comercială, soluție pronunțată printr-o greșită

aplicare a legii.

În susținerea acestor

critici s-a arătat că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 992 -

994, 998 - 999, 1092 C. civ., faptele pârâtului chemat în judecată atrăgând

răspunderea civilă delictuală.

În mod greșit s-a

considerat că sunt aplicabile în cauză art. 3 și 56 C. com. deoarece se face

vorbire despre un act contractant, or în cauză nu este vorba de un act juridic

ci de un fapt juridic, noțiuni distincte.

Astfel s-a arătat că

în timp ce actul juridic reprezintă o manifestare de voință făcută cu intenția

de a produce efecte juridice (anume urmărite de autor), faptul juridic

reprezintă o acțiune omenească săvârșită fără intenția de a produce efecte

juridice, efecte care însă se produc în virtutea legii, independent de voința

autorului. Fapta ilicita este cauzatoare de prejudicii și declanșează

răspunderea civilă delictuală ca parte a răspunderii sociale, răspundere

deosebit de largă și cuprinzătoare, care include răspunderea morală, politică,

juridică, aceasta din urmă manifestându-se sub mai multe forme (civilă, penală,

disciplinară, administrativă etc).

Recurenta a delimitat

răspunderea civilă delictuală ca răspundere care se angajează ori de câte ori

nu se angajează o răspundere contractuală, iar natura litigiului este civilă.

S-a mai criticat

calificarea făcută de Curtea de apel acestei excepții ca fiind de ordine

publică, cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 159 C. proc. civ., care

definește necompetența de ordine publică la pct. 1 - 3, între acestea

neincluzându-se competența funcțională.

Recurenta a mai

arătat că referitor la această excepție s-a pronunțat instanța de fond și

părțile nu au atacat sub acest aspect soluția instanței și ca urmare în mod

greșit instanța de apel a calificat litigiul drept comercial.

S-a invocat și

încălcarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., care prevede că apelantului nu

i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din

hotărârea atacată.

Recurenta a susținut

că în cauză se urmărește plasarea reclamantei într-o situație mai grea,

întrucât instanța de apel a făcut trimitere la procedura comercială prealabilă

prevăzută de 720

1

C. proc. civ., obligatorie în litigiile

comerciale, rezultatul urmărit fiind invocarea acestui aspect.

Pe fondul cauzei s-a

considerat că opoziția a fost formulată de pârât cu vădită rea-credință prin

încălcarea gravă a dispozițiilor art. 723 C. proc. civ., potrivit căruia

drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului

în vederea cărora au fost recunoscute de lege.

Recurentul a susținut

că la data formulării opoziției în temeiul art. 243 din Legea 32/1990 pârâtul

cunoștea că nu are calitatea de creditor față de O. - situație ce reiese din

adresa trimisă de acesta (ca răspuns la somația reclamantei de a-și retrage

opoziția) prin care solicită reclamantei o plată de bună-voie în contul

societății G. Aninoasa.

Intimatul

intervenient G. SA Aninoasa prin întâmpinarea formulată împotriva recursului a

invocat pe cale de excepție nulitatea recursului deoarece acesta nu este semnat

de reprezentantul legal al părții, ci de directorul Direcției juridice.

La fila 55 în dosarul

Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a depus Decizia nr. 358 din 28 iunie

2002 emisă de C.T., președintele director general al SC O. prin care acesta

împuternicește pe C.D. șef Oficiu juridic să reprezinte societatea în relațiile

cu notariatul, Registrul Comerțului, Administrația Financiară, organele de

urmărire penală și instanțele judecătorești, începând cu 1 iulie 2002.

de recurs

Deși recursul nu a

fost motivat în drept, criticile formulate pot fi încadrate în motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din perspectiva căruia se va analiza decizia

atacată.

Înainte de analiza

criticilor din recurs, referitor la excepția de nulitate invocată prin

întâmpinarea formulată de Societatea G. Aninoasa se rețin următoarele:

Având în vedere că

această parte - intimatul intervenient - și-a pierdut capacitatea de folosință

prin radierea, începând cu data de 25 mai 2009, din Registrul Comerțului,

conform adresei din 4 iunie 2009 emisă de Oficiul Registrului Comerțului de pe

lângă Tribunalul Hunedoara, Înalta Curte nu se va mai pronunța asupra excepției

invocate prin întâmpinarea unei părți care a încetat să mai existe.

S-a constatat însă

regularitatea cererii de recurs în conformitate cu împuternicirea de la fila 55

din dosar care dovedește că recursul a fost semnat de împuternicitul

recurentei.

Asupra criticilor

formulate în recurs cu privire la soluționarea excepției de necompetență se

constată următoarele:

În dreptul procesual

civil prin competență se înțelege capacitatea unei instanțe de judecată să

soluționeze anumite cereri sau litigii.

Cauzele și condițiile

în care instanțele de judecată au îndreptățirea legală de a soluționa o anumită

cauză se determină prin intermediul regulilor de competență care potrivit

Codului de procedură civilă sunt stabilite, chiar din primul titlu .

Competența materială

(ratione materiae) sau de atribuțiune delimitează pe linie verticală sfera de

activitate a diferitelor categorii de instanțe ce fac parte din sistemul

judiciar.

Competența materială

este reglementată atât de Codul de procedură civilă cât și de Legea organizării

judecătorești, după cum se ia în considerație aspectul pur procesual (ratione

materiae) sau aspectul funcțional (ratione oficii) prin norme cu caracter

imperativ de la care părțile nu pot deroga.

Ca urmare, în

virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pentru

verificarea respectării normelor imperative de competență, prin aplicarea

corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice,

instanța de apel în mod legal a invocat din oficiu excepția de necompetență

funcțională a secției civile a Tribunalului, care a judecat în primă instanță o

cauză de natură comercială, cu încălcarea dispozițiilor art. 36 alin. (3) din

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care instituie regula în

organizarea tribunalelor a funcționării de secții sau, după caz, complete de

specialitate separat pe materii, printre acestea, materia civilă și, respectiv,

materia comercială, în realizarea atribuțiilor de competență prevăzute de art.

2 pct. 1 lit. a) și respectiv lit. b) C. proc. civ.

Împrejurarea că

asupra competenței instanței civile aceasta s-a pronunțat prin încheierea din

30 mai 2006 prin care s-a respins excepția, iar această soluție nu a fost

criticată, nu oprește instanța de apel să verifice hotărârea atacată și sub

aspectul competenței de soluționare a cauzei de către instanța de fond.

Potrivit art. 295

alin. (1) C. proc. civ. instanța de apel va verifica în limitele cererii de

apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță,

motivele de ordine publică putând fi invocate și din oficiu.

Or, instanța de apel

în mod corect a pus în discuție prin excepția invocată din oficiu, verificarea

aplicării legii de către instanța de fond cât privește respectarea normelor de

competență funcțională.

Instanța de apel a

constatat în mod corect că litigiul dedus judecății este un litigiu comercial,

în raport de situația de fapt prezentată și cu o corectă interpretare a

dispozițiilor art. 3 și 56 C. com.

Deși temeiul de drept

invocat în acțiune de reclamantă este art. 998 - 999 C. civ., în mod corect s-a

constatat că pretențiile reclamantei își au izvorul în opoziția formulată de

pârât în condițiile art. 243 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, legea

societăților comerciale, mecanism prevăzut de o reglementare comercială

referitoare la funcționarea societăților comerciale și menit să prezerve unele

creanțe ale creditorilor societăților comerciale.

Distincția dezvoltată

de recurent între faptul juridic - acțiune omenească săvârșită fără intenția de

a produce efecte juridice, efecte care însă se produc și, respectiv, actul

juridic, manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice

este corectă.

Se constată că

această distincție a fost urmărită și de instanța de apel care în mod corect a

încadrat opoziția făcută de pârât - și invocată ca sursă a prejudiciilor de

natură morală și materială cauzate reclamantei - în categoria actelor juridice

de natură comercială în înțelesul art. 56 C. com. mai sus invocat, acțiune

exercitată în temeiul unei reglementări dintr-o lege specială (comercială) cu

intenția vădită, expresă de a urmări producerea efectelor juridice prevăzute de

art. 243.

Nu se poate primi

nici critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ.

întrucât prin soluția adoptată Curtea de apel i-ar fi înrăutățit reclamantei

situația în propria cale de atac, această critică fiind nefondată.

Art. 296 C. pen. prevede

în mod expres în propoziția a doua că "apelantului nu i se poate însă crea

în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea

atacată". Premisa acestei posibilități este însă circumscrisă situației

prevăzute de art. 296 în prima propoziție și anume "instanța de apel poate

păstra ori schimba în tot sau în parte, hotărârea atacată".

În cauză însă

instanța de apel conform art. 297 alin. (2) a stabilit că prima instanță (care

s-a declarat competentă) nu a fost competentă să judece litigiul și, ca urmare,

a anulat hotărârea atacată și a trimis cauza spre judecare instanței

competente.

Ca urmare,

reclamantei căreia i s-a respins acțiunea, la instanța a cărei hotărâre a fost

atacată, nu i s-a creat, în propria cale de atac, o situație mai grea decât cea

din hotărârea atacată pentru că i s-a redeschis calea rejudecării cauzei, însă

de o instanță competentă.

Criticile pe fondul

litigiului nu au făcut obiectul analizei instanței de apel care în mod corect a

soluționat cererea din perspectiva excepției invocate și pe cale de consecință

nu s-a mai impus analizarea acestora nici pe calea recursului având în vedere

respingerea criticilor referitoare la soluționarea excepției de competență.

Pentru considerentele

arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că decizia

atacată este pronunțată cu respectarea normelor incidente în cauză cât privește

stabilirea competenței de soluționare a cauzei în prim instanță, s-a respins

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC O. V.I.G. SA împotriva Deciziei

nr. 466 din 16 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 iunie 2010.

Procesat

de GGC - NN