ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3958/2010

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului civil de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Tribunalul București, secția a V-a civilă prin Sentința civilă nr. 492 din 3 aprilie 2007 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC O. SA (în calitate de continuatoare a reclamantelor SC O. - A. și SC O. - A.S. SA) împotriva pârâtului A.S. și în contradictoriu cu intervenienta accesorie în apărarea pârâtului G. SA. În motivarea acestei soluții Tribunalul a reținut în esență următoarele: Prin acțiunea introductivă de instanță s-a solicitat obligarea pârâtului A.S. la plata sumei de 1.002.922 RON reprezentând prejudiciu cauzat ca urmare a opoziției formulate de acesta la proiectul de fuziune preconizat a avea loc între celei trei societăți.

Pretențiile au fost explicate ca fiind 120.000 RON daune morale ca urmare a prejudicierii imaginii O., 712.000 RON pierdere contabilă înregistrată în luna august de către A. și respectiv 170.922 RON pierdere contabilă înregistrată în aceeași lună de către A.S. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., art. 9, art. 10 pct. 8 și art. 723 C. proc. civ. La 4 aprilie 2006 reclamanta SC O. SA a formulat cerere de precizare a acțiunii majorând pretențiile cu suma de 50.000 RON, reprezentând plata efectuată de aceasta către pârât pentru a putea continua procesul de fuziune, creanța neavând însă caracter cert, lichid și exigibil. Prin întâmpinarea din 26 mai 2006 pârâtul A.S.

a invocat excepții privind: necompetența funcțională a Tribunalului București, secția a IV-a civilă; nulitatea cererii de chemare în judecată formulată de reclamante pentru lipsa semnăturii; inadmisibilitatea acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii concilierii directe și lipsa calității procesuale active a reclamantei. Pe fond s-a solicitat respingerea acțiunii cu cheltuieli de judecată. Prin încheierea din 30 mai 2005 s-a respins excepția lipsei capacității de folosință a reclamantelor, instanța constatând că la data introducerii acțiunii cele două reclamante aveau capacitate de exercițiu și de folosință, ulterior acestea fuzionând cu SC O. SA care a preluat calitatea procesuală a acestora.

La același termen s-a respins excepția necompetenței funcționale a secției civile a Tribunalului față de împrejurarea că s-a invocat un fapt civil cauzator de prejudicii care atrage răspunderea civilă delictuală și nu se invocă existența unui raport contractual între părți care să atragă răspunderea contractuală comercială. La 20 octombrie 2006 s-a formulat o cerere de intervenție de către G. SA în interesul pârâtului prin care s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cerere admisă în principiu prin încheierea din 21 noiembrie 2006. Analizând cauza pe fond Tribunalul a reținut că reclamanta SC O. SA care a absorbit și pe celelalte două reclamante, s-a confruntat cu o opoziție la fuziune formulată de către pârât care i-a produs o serie de prejudicii de natură morală și respectiv materială - prin pierderi contabile.

S-a apreciat că reclamantei SC O. SA nu i s-a creat un prejudiciu de imagine, așa cum a susținut aceasta în sensul că imagina O. continuă să fie prejudiciată fiind asimilată celor două societăți, ca urmare a împrejurării că prin decizia Consiliului de administrație nr. 14 din 6 octombrie 2004 s-a aprobat ca denumirea celor două societăți A. și A.S. (la care O. este acționar semnificativ), să includă și numele O. iar opunerea pârâtului ar fi condus la crearea unei imagini degradante despre O., prin inducerea în eroare a publicului și crearea unei confuzii cu privire la denumirea celor trei societăți. Astfel s-a observat că decizia Consiliului de administrație nr. 14 din 6 octombrie 2004 aparține chiar reclamantei, astfel că posibilitatea de confuzie între celei trei societăți pentru asocierea denumirilor nu este determinată de acțiunea pârâtului prin formularea opoziției la fuziune, ci a fost determinată chiar de reclamantă.

Cât privește incertitudinea și deruta create în rândul salariaților celor două societăți - prin prelungirea termenului de executare a fuziunii - s-a constatat că acestea nu au prejudiciat reclamanta nici ca entitate de sine stătătoare, nici ca societatea continuatoare a celor două societăți absorbite, eventuale prejudicii putând fi înregistrate în rândul salariaților celor două societăți. Cât privește "demisiile" s-a constatat că încetări ale raporturilor de muncă ale angajaților sucursalelor SC O. A. Harghita și Târgu Neamț precum și a SC O. A.S. SA au fost înregistrate și anterior datei la care pârâtul a formulat opoziție și, ca urmare, nu există o legătură de cauzalitate între acestea și opoziția pârâtului, încetarea raporturilor de muncă realizându-se în principal prin acordul părților sau prin ajungere la termen și doar accidental prin demisie.

S-a mai constatat că reclamanta nu a făcut dovada "migrației masive" a persoanelor de execuție și conducere din centrală și sucursale, spre alte societăți de asigurare care să fi fost determinată, cum s-a susținut, de prelungirea excesivă a perioadei de executare a fuziunii. În mod egal s-a constatat că nu s-a dovedit nici împrejurarea că nu au fost reînnoite polițele de asigurare expirate în perioada procesului de fuziune din cauza opoziției pârâtului. S-a observat că nici pentru celelalte situații - în justificarea pretențiilor formulate - nu s-au produs dovezi. Tribunalul a reținut în final că art. 243 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, consacră dreptul persoanelor care se consideră creditori de a formula opoziție la fuziune, astfel că formularea unei cereri de opoziție, prin ea însăși nu are caracter ilicit.

O atare opoziție pentru a da loc la răspundere ar fi trebuit să fie făcută nu în scopul prezervării creanțelor pretinse ci în alt scop, străin de cel prevăzut de lege. Or în cauză s-a constatat că reclamanta a plătit pârâtului sume de bani. Nu s-a primit susținerea că opoziția ar fi fost făcută pentru a determina reclamanta să retragă o plângere penală formulată împotriva pârâtului deoarece infracțiunile pentru care a fost formulată plângerea penală nu sunt de natură a atrage punerea în mișcare a urmăririi penale la plângere prealabilă. 2. Instanța de apel Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin încheierea din 26 februarie 2008 a scos de pe rol cererea de apel formulată de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 492 din 3 aprilie 2007 și a trimis cauza la secția comercială a Tribunalului București.

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin încheierea de la 22 aprilie 2008 a scos cauza de pe rol și a trimis-o spre competentă soluționare la secția civilă a curții de apel. S-a constatat lipsa motivelor de apel referitoare la necompetența instanței civile în soluționarea cauzei și împrejurarea că încheierea premergătoare din 30 mai 2006 a Tribunalului nu face obiectul criticii apelantei. S-a mai avut în vedere și faptul că secțiile civile ale curții de apel reprezintă instanța de control judiciar pentru hotărârile pronunțate în materie civilă. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin Decizia nr. 466 A din 16 iunie 2008 a admis excepția de comercialitate a cauzei, a admis apelul reclamantei împotriva Sentinței civile nr. 492 din 3 aprilie 2007 pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București, secția comercială.

În motivarea acestei soluții Curtea a luat în examinare excepția de comercialitate a litigiului invocată din oficiu în temeiul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, excepție de ordine publică ce atrage necompetența materială a primei instanțe în soluționarea fondului cauzei deoarece dezlegarea acestuia a fost dată de o instanță civilă și nu comercială. S-a constatat că izvorul pretențiilor reclamantei îl constituie opoziția formulată de pârât în condițiile reglementate de dispozițiile art. 243 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și deși acțiunea se întemeiază pe prevederile art. 998 - 999 C. civ. nu trebuie ignorat principiul potrivit căruia dispozițiile legii speciale sunt derogatorii dreptului comun, care în această materie îl reprezintă Codul civil, caracter derogatoriu având atât Legea nr. 31/1990 cât și Codul comercial.

S-a reținut că potrivit art. 56 C. com., care definește faptele subiective de comerț, dacă un act este comercial numai pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși în ceea ce privește acest act, legii comerciale. Pentru acest raționament, C. proc. civ. a reglementat prin art. 720 1 - 720 20 procedura specială a soluționării litigiilor în materie comercială, fapt care, în condițiile art. 2 C. proc. civ. atrage o competență materială funcțională a secțiilor comerciale a tribunalelor. 3. Recursul Împotriva Deciziei nr. 466 A/2008 a formulat recurs reclamanta. În fapt decizia a fost criticată pentru nelegalitate și netemeinicie, cât privește calificarea litigiului ca fiind de natură comercială, soluție pronunțată printr-o greșită aplicare a legii.

În susținerea acestor critici s-a arătat că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 992 - 994, 998 - 999, 1092 C. civ., faptele pârâtului chemat în judecată atrăgând răspunderea civilă delictuală. În mod greșit s-a considerat că sunt aplicabile în cauză art. 3 și 56 C. com. deoarece se face vorbire despre un act contractant, or în cauză nu este vorba de un act juridic ci de un fapt juridic, noțiuni distincte. Astfel s-a arătat că în timp ce actul juridic reprezintă o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice (anume urmărite de autor), faptul juridic reprezintă o acțiune omenească săvârșită fără intenția de a produce efecte juridice, efecte care însă se produc în virtutea legii, independent de voința autorului.

Fapta ilicita este cauzatoare de prejudicii și declanșează răspunderea civilă delictuală ca parte a răspunderii sociale, răspundere deosebit de largă și cuprinzătoare, care include răspunderea morală, politică, juridică, aceasta din urmă manifestându-se sub mai multe forme (civilă, penală, disciplinară, administrativă etc). Recurenta a delimitat răspunderea civilă delictuală ca răspundere care se angajează ori de câte ori nu se angajează o răspundere contractuală, iar natura litigiului este civilă. S-a mai criticat calificarea făcută de Curtea de apel acestei excepții ca fiind de ordine publică, cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 159 C. proc. civ., care definește necompetența de ordine publică la pct. 1 - 3, între acestea neincluzându-se competența funcțională.

Recurenta a mai arătat că referitor la această excepție s-a pronunțat instanța de fond și părțile nu au atacat sub acest aspect soluția instanței și ca urmare în mod greșit instanța de apel a calificat litigiul drept comercial. S-a invocat și încălcarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., care prevede că apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Recurenta a susținut că în cauză se urmărește plasarea reclamantei într-o situație mai grea, întrucât instanța de apel a făcut trimitere la procedura comercială prealabilă prevăzută de 720 1 C. proc. civ., obligatorie în litigiile comerciale, rezultatul urmărit fiind invocarea acestui aspect.

Pe fondul cauzei s-a considerat că opoziția a fost formulată de pârât cu vădită rea-credință prin încălcarea gravă a dispozițiilor art. 723 C. proc. civ., potrivit căruia drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea cărora au fost recunoscute de lege. Recurentul a susținut că la data formulării opoziției în temeiul art. 243 din Legea 32/1990 pârâtul cunoștea că nu are calitatea de creditor față de O. - situație ce reiese din adresa trimisă de acesta (ca răspuns la somația reclamantei de a-și retrage opoziția) prin care solicită reclamantei o plată de bună-voie în contul societății G. Aninoasa. Intimatul intervenient G. SA Aninoasa prin întâmpinarea formulată împotriva recursului a invocat pe cale de excepție nulitatea recursului deoarece acesta nu este semnat de reprezentantul legal al părții, ci de directorul Direcției juridice.

La fila 55 în dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a depus Decizia nr. 358 din 28 iunie 2002 emisă de C.T., președintele director general al SC O. prin care acesta împuternicește pe C.D. șef Oficiu juridic să reprezinte societatea în relațiile cu notariatul, Registrul Comerțului, Administrația Financiară, organele de urmărire penală și instanțele judecătorești, începând cu 1 iulie 2002. 4. Analiza instanței de recurs Deși recursul nu a fost motivat în drept, criticile formulate pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din perspectiva căruia se va analiza decizia atacată.

Înainte de analiza criticilor din recurs, referitor la excepția de nulitate invocată prin întâmpinarea formulată de Societatea G. Aninoasa se rețin următoarele: Având în vedere că această parte - intimatul intervenient - și-a pierdut capacitatea de folosință prin radierea, începând cu data de 25 mai 2009, din Registrul Comerțului, conform adresei din 4 iunie 2009 emisă de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, Înalta Curte nu se va mai pronunța asupra excepției invocate prin întâmpinarea unei părți care a încetat să mai existe. S-a constatat însă regularitatea cererii de recurs în conformitate cu împuternicirea de la fila 55 din dosar care dovedește că recursul a fost semnat de împuternicitul recurentei.

Asupra criticilor formulate în recurs cu privire la soluționarea excepției de necompetență se constată următoarele: În dreptul procesual civil prin competență se înțelege capacitatea unei instanțe de judecată să soluționeze anumite cereri sau litigii. Cauzele și condițiile în care instanțele de judecată au îndreptățirea legală de a soluționa o anumită cauză se determină prin intermediul regulilor de competență care potrivit Codului de procedură civilă sunt stabilite, chiar din primul titlu . Competența materială (ratione materiae) sau de atribuțiune delimitează pe linie verticală sfera de activitate a diferitelor categorii de instanțe ce fac parte din sistemul judiciar. Competența materială este reglementată atât de Codul de procedură civilă cât și de Legea organizării judecătorești, după cum se ia în considerație aspectul pur procesual (ratione materiae) sau aspectul funcțional (ratione oficii) prin norme cu caracter imperativ de la care părțile nu pot deroga.

Ca urmare, în virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pentru verificarea respectării normelor imperative de competență, prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, instanța de apel în mod legal a invocat din oficiu excepția de necompetență funcțională a secției civile a Tribunalului, care a judecat în primă instanță o cauză de natură comercială, cu încălcarea dispozițiilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care instituie regula în organizarea tribunalelor a funcționării de secții sau, după caz, complete de specialitate separat pe materii, printre acestea, materia civilă și, respectiv, materia comercială, în realizarea atribuțiilor de competență prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. a) și respectiv lit. b) C. proc.

civ. Împrejurarea că asupra competenței instanței civile aceasta s-a pronunțat prin încheierea din 30 mai 2006 prin care s-a respins excepția, iar această soluție nu a fost criticată, nu oprește instanța de apel să verifice hotărârea atacată și sub aspectul competenței de soluționare a cauzei de către instanța de fond. Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ. instanța de apel va verifica în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, motivele de ordine publică putând fi invocate și din oficiu. Or, instanța de apel în mod corect a pus în discuție prin excepția invocată din oficiu, verificarea aplicării legii de către instanța de fond cât privește respectarea normelor de competență funcțională.

Instanța de apel a constatat în mod corect că litigiul dedus judecății este un litigiu comercial, în raport de situația de fapt prezentată și cu o corectă interpretare a dispozițiilor art. 3 și 56 C. com. Deși temeiul de drept invocat în acțiune de reclamantă este art. 998 - 999 C. civ., în mod corect s-a constatat că pretențiile reclamantei își au izvorul în opoziția formulată de pârât în condițiile art. 243 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, legea societăților comerciale, mecanism prevăzut de o reglementare comercială referitoare la funcționarea societăților comerciale și menit să prezerve unele creanțe ale creditorilor societăților comerciale. Distincția dezvoltată de recurent între faptul juridic - acțiune omenească săvârșită fără intenția de a produce efecte juridice, efecte care însă se produc și, respectiv, actul juridic, manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice este corectă.

Se constată că această distincție a fost urmărită și de instanța de apel care în mod corect a încadrat opoziția făcută de pârât - și invocată ca sursă a prejudiciilor de natură morală și materială cauzate reclamantei - în categoria actelor juridice de natură comercială în înțelesul art. 56 C. com. mai sus invocat, acțiune exercitată în temeiul unei reglementări dintr-o lege specială (comercială) cu intenția vădită, expresă de a urmări producerea efectelor juridice prevăzute de art. 243. Nu se poate primi nici critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. întrucât prin soluția adoptată Curtea de apel i-ar fi înrăutățit reclamantei situația în propria cale de atac, această critică fiind nefondată.

Art. 296 C. pen. prevede în mod expres în propoziția a doua că "apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată". Premisa acestei posibilități este însă circumscrisă situației prevăzute de art. 296 în prima propoziție și anume "instanța de apel poate păstra ori schimba în tot sau în parte, hotărârea atacată". În cauză însă instanța de apel conform art. 297 alin. (2) a stabilit că prima instanță (care s-a declarat competentă) nu a fost competentă să judece litigiul și, ca urmare, a anulat hotărârea atacată și a trimis cauza spre judecare instanței competente. Ca urmare, reclamantei căreia i s-a respins acțiunea, la instanța a cărei hotărâre a fost atacată, nu i s-a creat, în propria cale de atac, o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată pentru că i s-a redeschis calea rejudecării cauzei, însă de o instanță competentă.

Criticile pe fondul litigiului nu au făcut obiectul analizei instanței de apel care în mod corect a soluționat cererea din perspectiva excepției invocate și pe cale de consecință nu s-a mai impus analizarea acestora nici pe calea recursului având în vedere respingerea criticilor referitoare la soluționarea excepției de competență. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că decizia atacată este pronunțată cu respectarea normelor incidente în cauză cât privește stabilirea competenței de soluționare a cauzei în prim instanță, s-a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC O. V.I.G. SA împotriva Deciziei nr. 466 din 16 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2010. Procesat de GGC - NN