Decizia nr. 2320/2010 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 11588/2004 a Tribunalului București

Reclamanta A.V.A.S. a solicitat, prin acțiunea introductivă, formulată în contradictoriu cu pârâții B.B. și SC I. SA, obligarea pârâtului B.B. la plata sumei de 1.532.222 mii lei reprezentând prejudiciul creat de pârât societății SC I. SA privatizate, pe care reclamanta ca instituție cu atribuții în procesul de privatizare, este îndreptățită să-l solicite. Potrivit reclamantei, în cadrul procesului de privatizare a SC I. SA, la data de 6 octombrie 2000, a încheiat cu pârâtul B.B. contractul de vânzare cumpărare având ca obiect pachetul de acțiuni de 51,00% din capitalul social al SC I. SA. La data de 15 februarie 2001 prin convenția încheiată cu cumpărătorul, s-a hotărât rezoluțiunea convențională a contractului x cu repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, obligațiile asumate de părți fiind reglementate în art. 3 din convenție. Arată reclamanta, că, în temeiul celor statuate prin convenția din 15 februarie 2001, s-a efectuat o expertiză contabilă de către expertul contabil M.M. care a evidențiat o diminuare a activului net contabil al societății privatizate la sfârșitul anului 2000 cu suma de 1.532.222 mii lei.

Prin sentința comercială nr. 11588 din 11 octombrie 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, ca primă instanță, a respins excepția lipsei calității procesual pasive a SC I. SA și pe fond a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantă. Tribunalul a constatat că prejudiciul reținut prin raportul de expertiză extrajudiciară a fost infirmat de verificările efectuate prin noua expertiză contabilă dispusă în cauză în condițiile art. 201 C. proc. civ., iar reclamanta nu a administrat și alte dovezi care să ateste realitatea susținerilor sale.

Apelul. Împotriva sentinței fondului reclamanta a declarat apel, susținând în esență, că a fost încălcată convenția din data de 15 februarie 2001 prin care pârâtul a fost de acord cu repararea prejudiciului, a cărei existență a fost dovedită prin expertiza extrajudiciară întocmită în acest sens. Instanța de apel Curtea de Apel București a încuviințat o nouă expertiză contabilă, desemnând în vederea efectuării ei trei experți, având ca obiectiv evaluarea comparativă a patrimoniului SC I. SA la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare acțiuni și respectiv la data desființării contractului. Prin decizia comercială nr. 236 din 6 mai 2009 Curtea de Apel București, a admis apelul declarat de reclamanta, a schimbat în tot sentința primei instanțe, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesual pasive a SC I. SA, iar pe fond a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâtul B.B. la plata sumei de 1.831.497 mii lei cu titlu de prejudiciu și la 5.250 lei cheltuieli de judecată. Instanța de apel a omologat concluziile expertizei întocmită în această fază procesuală, constatând că prejudiciul constatat urmare verificărilor contabile, este rezultatul neîndeplinirii obligațiilor asumate de compărător în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, contract desființat prin acordul părților. II. Recursul. Motivele de recurs.

Împotriva acestei decizii pârâtul B.B. a declarat recurs la data de 6 octombrie 2009, în termen legal, solicitând modificarea hotărârii instanței de apel în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerii sentinței fondului. Recurentul și-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., criticile formulate vizând următoarele aspecte: a). Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. potrivit cărora era obligatorie convocarea pârâtului la conciliere prealabil introducerii acțiunii, procedură care nu s-a realizat deoarece în mod greșit reclamanta a transmis convocarea la o adresă la care pârâtul nu mai locuia de peste doi ani. b) instanța a interpretat greșit convenția din data de 15 februarie 2001, încălcând și prevederile art. 969 C. civ. obligând la plata sumei care rezultă din deprecierea activului net în condițiile în care prin convenție cumpărătorul s-a obligat să acopere prejudiciul real suferit de vânzător datorită activității sale, aspecte care nu sunt confirmate de expertiza omologată de instanță; susține recurentul totodată că prejudiciul reținut în ultimul raport de expertiză nu a fost cauzat de activitatea sa, deprecierea activului s-a datorat faptului că printr-un control fiscal pentru perioada anterioară privatizării s-au calculat datorii în sarcina societății care sunt anterioare privatizării. c) sub un ultim aspect recurentul arată că instanța cu încălcarea art. 1143 C. civ. și art. 969 C. civ. nu a ținut seama de datoriile reciproce existente între părți ca efect al art. 3 din convenția de desființare, cu privire la restituirea prețului acțiunilor ceea ce impunea compensarea datoriilor reciproce.

Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: 5.1. Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ. susținerile recurentului sunt infirmate de actele dosarului care relevă îndeplinirea de către intimata reclamantă a obligației impusă de dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ., convocarea la conciliere transmisă recurentului pârât, prealabil introducerii acțiunii prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire a ajuns la cunoștința sa, împrejurare atestată de semnătură de pe confirmarea de primire datată 7 martie 2002, acțiunea fiind introdusă la data de 26 iunie 2002. Independent de faptul că reclamantul pârât nu mai locuia la adresa la care s-a transmis convocarea, adusă cu care figura de altfel în contractul de vânzare-cumpărare, în sensul art. 720 1 alin. (2) C. proc. civ. esențial este aducerea la cunoștința părții adverse a convocării, cerința respectată incontestabil în cauză. 5.2. Obligațiile asumate de recurentul pârât prin convenția de desființare a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, statuate în art. 3, sunt clare și nesusceptibile de interpretare, pentru a fi supuse cenzurii pe calea recursului. Potrivit clauzei înscrise la art. 3 vânzătorul s-a obligat să restituie cumpărătoarei sumele plătite în contul contractului de vânzare-cumpărare desființat, iar cumpărătorul s-a obligat să răspundă pentru prejudiciul real suferit de vânzător datorită activității cumpărătorului în cadrul societății privatizate, prejudiciu ce urma să fie stabilit printr-o expertiză contabilă, iar caz de neînțelegere cu privire la concluziile expertizei, de către instanța de judecată. Or, soluția pronunțată de instanța de apel este sub aspectul obligațiilor asumate de părți la data desființării convenționale a contractului de vânzare-cumpărare, în sensul celor convenite. Recurenta nu precizează explicit în ce măsură instanța de apel prin interpretarea dată a încălcat voința părților, criticile sale subsumate acestui motiv se referă la concluziile raportului de expertiză întocmit de către cei trei experți cu privire la modul de calcul al prejudiciului reținut, aspecte care nu pun în discuție interpretarea clauzei, ci pot fi analizate din perspectiva culpei în producerea prejudiciului. Sub acest aspect sunt relevante prin raportare și la poziția recurentului de acționar majoritar în societate, constatările experților, privind diminuarea valorii activelor imobilizate în perioada de referință, prin ieșirea de mijloace fixe prin aportarea lor la capitalul social al unei alte societăți, prin transformarea unor active potențiale de stocuri de materiale, materii prime și semifabricate în stocuri inutile și greu vandabile, urmare majorării poziției de regularizări și schimbării esențiale a structurii activului, în sensul pierderii unor active concrete și ne-transformarea lor în altă poziție de activ bilanțier, cu consecința diminuării activului net contabil. Așa fiind, concluzia instanței de apel apare fundamentată pe probe pertinente administrate în cauză, care au stabilit întinderea prejudiciului pe care potrivit convenției recurentul s-a obligat să îl suporte. În ceea ce privește compensarea datoriilor reciproce invocată de recurent, pentru a opera, după art. 1143 C. civ., se impunea administrarea de probe cu privire la sumele datorate de vânzător cumpărătorului în baza contractului de vânzare-cumpărare desființat, aspecte care nu au făcut obiectul litigiului. Reclamanta a investit instanța numai cu privire la obligarea pârâtului la plata prejudiciului produs, pretențiilor pârâtului cu privire la datoria reclamantei nefiind valorificate prin formularea unei cereri cu acest obiect, astfel încât, instanța de apel schimbând soluția fondului s-a pronunțat în limitele investirii potrivit cu art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Pentru rațiunile mai sus înfățișate Înalta Curte, constatând că motivele de nelegalitate invocate nu subzistă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.