ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2320/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2320/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor dosarului,
constată următoarele:
I.
Obiectul cauzei și hotărârile pronunțate în primă instanță și în apel.
1.
Reclamanta A.V.A.S. a solicitat, prin acțiunea introductivă, formulată în
contradictoriu cu pârâții
B.B.
și SC I. SA, obligarea pârâtului B.B. la plata sumei de 1.532.222 mii lei
reprezentând prejudiciul creat de pârât societății SC I. SA privatizate, pe
care reclamanta ca instituție cu atribuții în procesul de privatizare, este
îndreptățită să-l solicite.
Potrivit reclamantei, în cadrul
procesului de privatizare a SC I. SA, la data de 6 octombrie 2000, a încheiat
cu pârâtul B.B. contractul de vânzare cumpărare având ca obiect pachetul de acțiuni
de 51,00% din capitalul social al SC I. SA.
La data de 15 februarie 2001 prin
convenția încheiată cu cumpărătorul, s-a hotărât rezoluțiunea convențională a
contractului x cu repunerea părților în situația anterioară încheierii
contractului, obligațiile asumate de părți fiind reglementate în art. 3 din
convenție.
Arată reclamanta, că, în temeiul celor
statuate prin convenția din 15 februarie 2001, s-a efectuat o expertiză
contabilă de către expertul contabil M.M. care a evidențiat o diminuare a
activului net contabil al societății privatizate la sfârșitul anului 2000 cu
suma de 1.532.222 mii lei.
Prin sentința comercială nr. 11588
din 11 octombrie 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, ca primă
instanță, a respins excepția lipsei calității procesual pasive a SC I. SA și pe
fond a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantă.
Tribunalul a constatat că prejudiciul
reținut prin raportul de expertiză extrajudiciară a fost infirmat de
verificările efectuate prin noua expertiză contabilă dispusă în cauză în
condițiile art. 201
C.
proc. civ., iar reclamanta nu a administrat și alte dovezi care să ateste realitatea
susținerilor sale.
Apelul.
Împotriva sentinței fondului
reclamanta a declarat apel, susținând în esență, că a fost încălcată convenția
din data de 15 februarie 2001 prin care pârâtul a fost de acord cu repararea
prejudiciului, a cărei existență a fost dovedită prin expertiza extrajudiciară
întocmită în acest sens.
Instanța de apel Curtea de Apel
București a încuviințat o nouă expertiză contabilă, desemnând în vederea efectuării
ei trei experți, având ca obiectiv evaluarea comparativă a patrimoniului
SC I. SA la momentul încheierii
contractului de vânzare-cumpărare acțiuni și respectiv la data desființării
contractului.
Prin decizia comercială nr. 236 din 6
mai 2009 Curtea de Apel București, a admis apelul declarat de reclamanta, a
schimbat în tot sentința primei instanțe, în sensul admiterii excepției lipsei
calității procesual pasive a SC I. SA, iar pe fond a admis acțiunea reclamantei
și a obligat pârâtul B.B. la plata sumei de 1.831.497 mii lei cu titlu de
prejudiciu și la 5.250 lei cheltuieli de judecată.
Instanța de apel a omologat
concluziile expertizei întocmită în această fază procesuală, constatând că
prejudiciul constatat urmare verificărilor contabile, este rezultatul
neîndeplinirii obligațiilor asumate de compărător în temeiul contractului de
vânzare-cumpărare, contract desființat prin acordul părților.
II. Recursul. Motivele de recurs.
Împotriva acestei decizii pârâtul B.B.
a declarat recurs la data de 6 octombrie 2009, în termen legal, solicitând modificarea
hotărârii instanței de apel în sensul respingerii apelului reclamantei și
menținerii sentinței fondului.
Recurentul și-a întemeiat recursul pe
motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., criticile
formulate vizând următoarele aspecte:
a). Instanța de apel a încălcat
dispozițiile art. 720
1
C. proc. civ. potrivit cărora era obligatorie
convocarea pârâtului la conciliere prealabil introducerii acțiunii, procedură
care nu s-a realizat deoarece în mod greșit reclamanta a transmis convocarea la
o adresă la care pârâtul nu mai locuia de peste doi ani.
b) instanța a interpretat greșit
convenția din data de 15 februarie 2001, încălcând și prevederile art. 969 C.
civ. obligând la plata sumei care rezultă din deprecierea activului net în
condițiile în care prin convenție cumpărătorul s-a obligat să acopere
prejudiciul real suferit de vânzător datorită activității sale, aspecte care nu
sunt confirmate de expertiza omologată de instanță; susține recurentul totodată
că prejudiciul reținut în ultimul raport de expertiză nu a fost cauzat de
activitatea sa, deprecierea activului s-a datorat faptului că printr-un control
fiscal pentru perioada anterioară privatizării s-au calculat datorii în sarcina
societății care sunt anterioare privatizării.
c) sub un ultim aspect recurentul
arată că instanța cu încălcarea art. 1143 C. civ. și art. 969 C. civ. nu a
ținut seama de datoriile reciproce existente între părți ca efect al art. 3 din
convenția de desființare, cu privire la restituirea prețului acțiunilor ceea ce
impunea compensarea datoriilor reciproce.
Înalta Curte verificând în cadrul
controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul este nefondat
pentru considerentele ce urmează:
5.1. Cu privire la încălcarea
dispozițiilor art. 720
1
C. proc. civ. susținerile recurentului sunt infirmate
de actele dosarului care relevă îndeplinirea de către intimata reclamantă a
obligației impusă de dispozițiile art. 720
1
C. proc. civ.,
convocarea la conciliere transmisă recurentului pârât, prealabil introducerii
acțiunii prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire a ajuns la
cunoștința sa, împrejurare atestată de semnătură de pe confirmarea de primire
datată 7 martie 2002, acțiunea fiind introdusă la data de 26 iunie 2002.
Independent de faptul că reclamantul
pârât nu mai locuia la adresa la care s-a transmis convocarea, adusă cu care
figura de altfel în contractul de vânzare-cumpărare, în sensul art. 720
1
alin. (2) C. proc. civ. esențial este aducerea la cunoștința părții adverse a
convocării, cerința respectată incontestabil în cauză.
5.2. Obligațiile asumate de recurentul
pârât prin convenția de desființare a contractului de vânzare-cumpărare
acțiuni, statuate în art. 3, sunt clare și nesusceptibile de interpretare,
pentru a fi supuse cenzurii pe calea recursului.
Potrivit clauzei înscrise la art. 3
vânzătorul s-a obligat să restituie cumpărătoarei sumele plătite în contul
contractului de vânzare-cumpărare desființat, iar cumpărătorul s-a obligat să
răspundă pentru prejudiciul real suferit de vânzător datorită activității
cumpărătorului în cadrul societății privatizate, prejudiciu ce urma să fie
stabilit printr-o expertiză contabilă, iar caz de neînțelegere cu privire la
concluziile expertizei, de către instanța de judecată.
Or, soluția pronunțată de instanța de apel
este sub aspectul obligațiilor asumate de părți la data desființării convenționale
a contractului de vânzare-cumpărare, în sensul celor convenite.
Recurenta nu precizează explicit în ce
măsură instanța de apel prin interpretarea dată a încălcat voința părților,
criticile sale subsumate acestui motiv se referă la concluziile raportului de
expertiză întocmit de către cei trei experți cu privire la modul de calcul al
prejudiciului reținut, aspecte care nu pun în discuție interpretarea clauzei,
ci pot fi analizate din perspectiva culpei în producerea prejudiciului.
Sub acest aspect sunt relevante prin
raportare și la poziția recurentului de acționar majoritar în societate,
constatările experților, privind diminuarea valorii activelor imobilizate în
perioada de referință, prin ieșirea de mijloace fixe prin aportarea lor la
capitalul social al unei alte societăți, prin transformarea unor active
potențiale de stocuri de materiale, materii prime și semifabricate în stocuri
inutile și greu vandabile, urmare majorării poziției de regularizări și
schimbării esențiale a structurii activului, în sensul pierderii unor active
concrete și ne-transformarea lor în altă poziție de activ bilanțier, cu
consecința diminuării activului net contabil.
Așa fiind, concluzia instanței de apel
apare fundamentată pe probe pertinente administrate în cauză, care au stabilit întinderea
prejudiciului pe care potrivit convenției recurentul s-a obligat să îl suporte.
În ceea ce privește compensarea datoriilor
reciproce invocată de recurent, pentru a opera, după art. 1143 C. civ., se
impunea administrarea de probe cu privire la sumele datorate de vânzător
cumpărătorului în baza contractului de vânzare-cumpărare desființat, aspecte
care nu au făcut obiectul litigiului.
Reclamanta a investit instanța numai cu
privire la obligarea pârâtului la plata prejudiciului produs, pretențiilor pârâtului
cu privire la datoria reclamantei nefiind valorificate prin formularea unei
cereri cu acest obiect, astfel încât, instanța de apel schimbând soluția
fondului s-a pronunțat în limitele investirii potrivit cu art. 129 alin. (6) C.
proc. civ.
Pentru rațiunile mai sus înfățișate
Înalta Curte, constatând că motivele de nelegalitate invocate nu subzistă, în
temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca
nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul B.B.
împotriva deciziei comerciale nr. 236 din 6 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială
,
ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18
iunie 2010.