ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6248/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6248/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra conflictului negativ

de competență de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului Gorj la data de 04 octombrie 2012, sub nr. 13709/95/2012,

reclamanta H.C. (B.G.C.) a chemat în judecată pârâtele Universitatea S.H., M.E.C.T.S.

și Inspectoratul Școlar Județean Gorj solicitând instanței de judecată ca prin hotărârea

ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtelor la recunoașterea diplomei de licență

seria XX. nr. X1. a diplomei de master seria XX. nr. X2. și a inspecțiilor pentru

obținerea gradului didactic definitiv de învățământ.

În motivarea cererii reclamanta

a arătat că a absolvit facultatea de sociologie-psihologie din cadrul Universității

S.H., sesiunea 2008 iar ulterior a obținut și diploma de master, în prezent fiind

profesor titular de catedra de consiliere de la Centrul Județean de Resurse și Asistență

Educațională Gorj - Grupul Industrial Tismana.

Reclamanta a arătat de

asemenea că a susținut inspecția specială în vederea obținerii gradului didactic

definitiv în învățământ, s-a încheiat un proces-verbal de inspecție specială II

sesiunea 2012 însă dosarul pe care l-a depus la Inspectoratul Școlar Gorj a fost

respins, comunicându-i-se de către Inspectoratul Școlar Gorj că nu i se recunoaște

diploma de licență iar de către M.E.C.T.S. că în vederea recunoașterii studiilor

trebuie ca specializarea care a fost urmată la o anumită formă de învățământ să

fie acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu conform legislației în vigoare

la momentul înscrierii în anul I de facultate.

A arătat reclamanta că

formele de învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță pot fi organizate

numai de unitățile care organizează cursuri de zi în domeniile respective și dispun

de departamente specializate, mai mult formele de învățământ la distanță și cu frecvență

redusă au funcționat și funcționează legal potrivit prevederilor art. 60 alin. (1)

din Legea nr. 84/1995 republicată.

Reclamanta a formulat

cerere de chemare în garanție a M.E.C.T.S. care a formulat întâmpinare, prin care

a invocat: excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție a M.E.C.T.S.

de către reclamantă; excepția lipsei calității procesuale pasive a M.E.C.T.S.; excepția

lipsei obiectului cererii de chemare în judecată; excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei, iar pe fondul cauzei respingerea cererii de chemare în judecată

a M.E.C.T.S. formulată de reclamantă ca neîntemeiată,

La termenul de judecată

din data de 08 februarie 2013, instanța a pus în discuția părților excepția de necompetență

materială de soluționare a cauzei.

Prin sentința nr. 1413

din 08 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 13709/95/2012

s-a admis excepția de necompetență materială de soluționare a cauzei a Tribunalului

Gorj.

A fost declinată competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamanta H.C. (B.G.C.) în contradictoriu cu

pârâții Universitatea S.H., M.E.C.T.S. prin Ministru și Inspectoratul Școlar Județean,

în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această

sentință, Tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. d) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile

în materie de contencios administrativ, în afara de cele date în competența curților

de apel.

Conform dispozițiilor

art. 10 din Legea nr. 554/2004 competența materială a instanței de contencios administrativ

este reglementată în funcție de două criterii: poziționarea autorității publice

emitente a actului în sistemul administrației publice care poate fi centrală sau

locală și valoarea impozitului, taxei, contribuției sau datoriei vamale care face

obiectul actului administrativ contestat.

Potrivit primului criteriu,

litigiul privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice

centrale se soluționează în fond de, secțiile de contencios administrativ și fiscal,

ale curților de apel, dacă prin legea specială nu se prevede altfel.

A mai reținut Tribunalul

Gorj că, în speță sunt aplicabile dispozițiile

<LLNK

12004 554 10 202

art. 10 alin. (1) teza a II -a din Legea nr. 544/2004 care

dispune că litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice centrale se soluționează, în fond, de secțiile de contencios administrativ

și fiscal, ale curților de apel dacă prin lege specială nu se prevede altfel.

Pârâtul M.E.C.T.S. este

organ al administrației publice centrale, astfel că tribunalul a reținut că aparține

curții de apel competența de soluționare a prezentei cauze.

de Curtea de Apel Craiova

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 25 martie 2013, sub nr. 486/54/2013.

Curtea de Apel, din oficiu,

a invocat excepția necompetenței materiale.

Prin sentința nr. 201

din 13 mai 2013, Curtea de Apel Craiova a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului Gorj, constatând ivit conflictul negativ de competență.

S-au reținut următoarele.

Obiectul prezentului litigiu

de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de învățământ

superior la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului la diplomă către reclamantă,

care a urmat în perioada 2005-2008 Facultatea de Sociologie - Psihologie din cadrul

Universității S.H..

Pârâta Universitatea „S.H.”

este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1)

lit. b) teza a doua din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele

juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică

sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

În speța de față, prin

Legea nr. 443/2002 a fost înființată Universitatea „S.H.” din București, ca instituție

de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică,

parte a sistemului național de învățământ.

Potrivit art. 1 din H.G.

nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administrației publice centrale,

cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare

în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului,

cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Universitatea S.H. nu

îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al

autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea

reglementare pentru pârâta aflată în discuție.

În speță, s-a reținut

că o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități

publice locale.

Art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, modificată prevede următoarele: „Litigiile privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora

de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale,

iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice

centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond

de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică specială nu se prevede altfel”.

Prin urmare, specificul

litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația

publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința

competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței

materiale, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 instituie două criterii: cel

al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus

judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric.

În speță, s-a reținut

că este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, în plus, a subliniat Curtea

faptul că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios administrativ,

față de împrejurarea că Universitatea S.H. este o autoritate publică locală.

Potrivit prevederilor

art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul se poate adresa instanței

de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat

pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței

teritoriale.

A mai precizat Curtea

de Apel că, reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu

se mai poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea

cauzei.

Potrivit art. 17 din C.

proc. civ., cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente

să judece cererea principală.

În litigiul de față, în

opinia instanței, capătul de cerere opus de către reclamantă pârâtului M.E.C.T.S.

este dependent de modul de soluționare al capătului principal de cerere.

3.

Soluția Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte

constatând îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21, art. 22 alin. (3) C. proc.

civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei,

precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, „Orice persoană

care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de

către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ

competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului

legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât

privat, cât și public”.

Așa cum s-a arătat anterior,

obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ îl reprezintă, în principal,

obligarea unei instituții de învățământ superior la recunoașterea diplomei de licență

și a diplomei de master.

Pârâta Universitatea „S.H.”

din București este o autoritate publică, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1)

lit. b) teza întâi din Legea nr. 554/2004.

Universitatea „S.H.” din

București

a fost înființată prin Legea nr. 443/2002, ca instituție de învățământ superior,

persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național

de învățământ.

Totodată, atât potrivit

art. 1 din H.G. nr. 81/2010 (în vigoare la data introducerii cererii de chemare

în judecată), cât și potrivit art. 1 din H.G. nr. 536/2011 (în vigoare la data pronunțării

prezentei decizii și care a abrogat H.G. nr. 81/2010), M.E.C.T.S. este organ de

specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea

Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului

de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării

tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile

de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară,

în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul

finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu justifică plasarea acestora

în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Conform

dispozițiilor legii respective, autonomia universitară se manifestă prin relația

directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației

care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere

a rectorului și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative legale

revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ

superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie

subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea

Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile

administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În speță, Universitatea

„S.H.” din București nu poate fi considerată autoritate administrativă autonomă,

întrucât actele administrative pe care le emite sunt consecința unei delegări de

competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică,

la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident, Universitatea

„S.H.” din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere

teritorial.

În alți termeni, Universitatea

„S.H.” din București nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată

drept organ al autorității publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act

normativ nu conține o asemenea dispoziție cu privire la universitatea pârâtă.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorități publice locale.

Față de argumentele expuse,

Înalta Curte reține că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanței competente

material, două criterii, și anume: (i) rangului autorității care emite sau, după

caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației

publice; (ii) criteriul valoric.

În cauza de față, este

aplicabil primul criteriu enunțat, astfel că, raportat la rangul local al autorității

publice pârâte - Universitatea „S.H.” din București - competența de soluționare

a litigiului revine tribunalului.

De asemenea, se cuvine

a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii

și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de față,

este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală

care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală.

Temeiul legal al regulatorului

de competență.

Având în vedere considerentele

expuse, în temeiul art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj, secția contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei

privind pe reclamanta H.C.

(B.G.C.) în contradictoriu cu pârâții Universitatea S.H.,

M.E.C.T.S. și Inspectoratul Școlar Județean în favoarea Tribunalului Gorj, secția

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie

2013.