ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6029/2013

Asupra conflictului negativ

de competență de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă cu nr. 2306 din 21 iunie

2012, Tribunalul Constanța a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului

Constanța și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța,

secția contencios administrativ și fiscal.

Învestită prin declinare,

Curtea de Apel Constanța, prin sentința civilă nr. 453/CA din 10 octombrie 2012

a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Constanța, a declinat

cauza, în favoarea Tribunalului Constanța, a constatat conflictul negativ de competență

și a trimis cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Ivindu-se conflictul negativ

de competență a fost sesizată, în baza art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 22

alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte constată

că, în cauză, competența de soluționare a litigiului aparține Curții de Apel Constanța,

secția contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate

în continuare.

Contenciosul administrativ

este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca

fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ

competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți

este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea,

după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea

în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare

la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care

reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este

actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică

în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând

sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a

instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum

și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 de RON se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000

de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal

ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios

administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ. în raport

cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul

actului administrativ contestat.

În cauza de față, reclamantul

S.S., prin cererea modificată și precizată, a solicitat soluționarea litigiului

constituit ca urmare a acuzațiilor formulate de pârâtă din documentul intitulat

întâmpinare înaintat în dosarul necontencios nr. 12838/118/2009. Reclamantul a arătat

că refuzul nejustificat al A.S.R.O. de a soluționa cererile sale, cât și neemiterea

răspunsurilor în termenele legale, reprezentând propuneri de teme de standardizare,

decurge în mod logic din acuzațiile pe care pârâta le aduce reclamantului. Reclamantul

a solicitat stabilirea calității de subiect procesual pasiv al Direcției de Standardizare,

prin Departamentul Electric al A.S.R.O., conform teoriei dreptului administrativ.

La data de 16

decembrie 2010 , reclamantul și-a modificat și precizat cererea, arătând că solicită

în temeiul art. 111 C. proc. civ., să se constate inexistenta unui raport juridic

între A.S.R.O. și reclamant, existența raporturilor juridice întemeiate pe SR 10000-3/2004,

solicitând, totodată, acordarea unui termen pentru soluționarea amiabilă a cauzei.

Înalta Curte constată

că, în cauză, sunt incidente următoarele dispoziții legale:

Conform art. 10 alin.

(1) din O.G. nr. 39/1998 privind activitatea de standardizare națională „Organismul

național de standardizare, înființat conform prevederilor art. 7, este Asociația

de Standardizare din România - A.S.R.O., denumită în continuare Asociația, cu sediul

în municipiul București.

(2) Asociația își desfășoară

activitatea în sfera de competență a autorității de stat prevăzute la art. 9

1

alin. (1).„Potrivit art. 7. din O.G. nr. 39/1998: „Organismul național

de standardizare” este o persoană juridică de drept privat, de interes public, având

statut juridic de asociație fără scop patrimonial, care a fost creată sau înființată

în baza O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații.”

Față de cele arătate,

Înalta Curte constată că soluționarea în fond a cauzei privind pe reclamantul S.S.

și pe pârâta Asociația de Standardizare din România este de competența Curții de

Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei

privind pe reclamantul S.S. și pe pârâta Asociația de Standardizare din România

în favoarea Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 iunie

2013.