ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6029/2013

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă cu nr. 2306 din 21 iunie 2012, Tribunalul Constanța a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Constanța și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal. Învestită prin declinare, Curtea de Apel Constanța, prin sentința civilă nr. 453/CA din 10 octombrie 2012 a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Constanța, a declinat cauza, în favoarea Tribunalului Constanța, a constatat conflictul negativ de competență și a trimis cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 22 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pentru soluționarea acestuia. Înalta Curte constată că, în cauză, competența de soluționare a litigiului aparține Curții de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare. Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ. în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat. În cauza de față, reclamantul S.S., prin cererea modificată și precizată, a solicitat soluționarea litigiului constituit ca urmare a acuzațiilor formulate de pârâtă din documentul intitulat întâmpinare înaintat în dosarul necontencios nr. 12838/118/2009. Reclamantul a arătat că refuzul nejustificat al A.S.R.O. de a soluționa cererile sale, cât și neemiterea răspunsurilor în termenele legale, reprezentând propuneri de teme de standardizare, decurge în mod logic din acuzațiile pe care pârâta le aduce reclamantului.

Reclamantul a solicitat stabilirea calității de subiect procesual pasiv al Direcției de Standardizare, prin Departamentul Electric al A.S.R.O., conform teoriei dreptului administrativ. La data de 16 decembrie 2010 , reclamantul și-a modificat și precizat cererea, arătând că solicită în temeiul art. 111 C. proc. civ., să se constate inexistenta unui raport juridic între A.S.R.O. și reclamant, existența raporturilor juridice întemeiate pe SR 10000-3/2004, solicitând, totodată, acordarea unui termen pentru soluționarea amiabilă a cauzei. Înalta Curte constată că, în cauză, sunt incidente următoarele dispoziții legale: Conform art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 39/1998 privind activitatea de standardizare națională „Organismul național de standardizare, înființat conform prevederilor art. 7, este Asociația de Standardizare din România - A.S.R.O., denumită în continuare Asociația, cu sediul în municipiul București.

(2) Asociația își desfășoară activitatea în sfera de competență a autorității de stat prevăzute la art. 9 1 alin. (1).„Potrivit art. 7. din O.G. nr. 39/1998: „Organismul național de standardizare” este o persoană juridică de drept privat, de interes public, având statut juridic de asociație fără scop patrimonial, care a fost creată sau înființată în baza O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații.” Față de cele arătate, Înalta Curte constată că soluționarea în fond a cauzei privind pe reclamantul S.S. și pe pârâta Asociația de Standardizare din România este de competența Curții de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul S.S. și pe pârâta Asociația de Standardizare din România în favoarea Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 iunie 2013.