ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1258/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1390/F din 26 aprilie 2013 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, s-a respins ca inadmisibilă acțiunea civilă formulată de reclamanții J.A., C.C.E., S.V.D., S.B.A., M.M., S.S., S.O.M., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Municipiului Bistrița, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud, în prealabil admițându-se excepția cu acest obiect. În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâților la plata sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea imobilelor construcții și teren situate în U., preluat abuziv de către Statul Român.

Din actele depuse la dosarul cauzei, a rezultat că reclamanții au formulat cu privire la acest imobil notificarea din 9 octombrie 2003 în temeiul Legii nr. 10/2001 (adresată inițial Prefecturii județului Bistrița-Năsăud din 16 iulie 2001), ce a fost respinsă ca neîntemeiată prin dispoziția din 2007 a Primarului Municipiului Bistrița, deoarece nu s-a făcut dovada calității de moștenitori ai fostului proprietar tabular deposedat. Reclamanții nu au formulat contestație împotriva dispoziției din 2007, în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare în anul 2007). Tribunalul a apreciat că acțiunea formulată de reclamanți are ca finalitate acordarea unor despăgubiri pentru imobilele în litigiu, pe temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin omiterea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 33/2008, pronunțată în cadrul unui recurs în interesul legii. În acest sens, în condițiile în care reclamanții nu au uzat de procedura prevăzută de legea specială de reparație, dreptul la despăgubiri nu poate fi valorificat în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun, căci s-ar ajunge în acest mod la eludarea prevederilor legii speciale.

Soluționarea unei cereri privind acordarea despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv, întemeiată pe dispozițiile art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar crea astfel posibilitatea, pentru reclamanți, care nu au urmat întreaga procedură reglementată de Legea nr. 10/2001, de a obține, în afara cadrului legal stabilit prin actul normativ arătat, satisfacerea pretențiilor lor legate de un imobil, care se află sub incidența acestei legi, situație de natură să încalce atât principiul securității raporturilor juridice, cât și principiul prevalenței legii speciale față de legea generală.

În cazul de față în mod evident este vorba de imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, aspect de altfel necontestat de către reclamanți, care au și formulat notificare în baza legii speciale, dar nu au urmat procedura până la capăt, astfel încât s-a apreciat de tribunal că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dispozițiile legale invocate de reclamanți în acțiune. Cât timp există o normă specială cu același domeniu de reglementare, aplicarea normei speciale este obligatorie, dat fiind principiul specialia generalibus derogant, indiferent de rezultatul pe care îl determină.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Totuși, în acest mod reclamanților li s-ar fi îngrădit dreptul de acces la justiție, întrucât art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

S-a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa. Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei, dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă. Prin imposibilitatea de a recurge la acțiuni de drept comun pentru obținerea de despăgubiri pentru privarea de dreptul de proprietate, ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă, a conchis tribunalul.

Prin decizia nr. 118 din 11 octombrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții J.A., C.C.E., S.V.D., S.B.A., M.M., S.S. și S.O.M. Pentru a decide astfel, Curtea a apreciat că problema admisibilității acțiunii a fost corect analizată de prima instanță prin prisma deciziei nr. 33/2008 pronunțate în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin care s-a stabilit că în concursul dintre legea specială și dreptul comun are prioritate legea specială, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în legea specială.

În explicitarea acestei părți din dispozitiv, Înalta Curte a arătat în considerentele deciziei că nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat o astfel de procedură în termenul legal ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile C. civ., deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul de drept generalia spedalibuts derogant. Reclamanții se află în ultima din cele trei situații enumerate, adică nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au formulat o notificare unității deținătoare a imobilului, ce a fost respinsă prin dispoziția din 10 septembrie 2007 a Primarului Municipiului Bistrița, iar reclamanții nu au formulat plângere împotriva acesteia.

Deși nu au urmat procedura prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanții au formulat prezenta acțiune în pretenții, întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pentru a demonstra admisibilitatea acestei acțiuni reclamanții nu au invocat nicio eventuală neconcordanță a dispozițiilor legale privitoare la procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, neconcordanță care să facă aplicabilă direct și prioritar Convenția, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituția României, iar aplicarea art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în locul legii speciale, așa cum solicită reclamanții, nu este posibilă.

Norma europeană nu poate fi interpretată ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. Invocarea unui „bun” în sensul art. 1 presupune recunoașterea dreptului de proprietate în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile. Or, reclamanții nu dețin o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi confirmat în justiție dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel încât nu dețin un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și al jurisprudenței Curții pe acest aspect, începând cu cauza Brumărescu contra României.

Nedeținând un bun, nu se mai pune problema dacă prin modul de soluționare a cauzei se produce sau nu o ingerință în dreptul lor de proprietate. S-a apreciat că nici critica referitoare la încălcarea dreptului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este fondată. Faptul că instanța de fond a verificat cu prioritate posibilitatea reclamanților de a acționa în baza art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convențai Europeană a Drepturilor Omului în condițiile în care în urma parcurgerii procedurii legii speciale, reclamanților li s-a respins notificarea, prin dispoziția din 10 septembrie 2007 a Primarului Municipiului Bistrița, iar reclamanții nu au formulat plângere împotriva acesteia, nu reprezintă o încălcare a accesului lor la justiție, garantat prin art. 6 din Convenție.

Acest text nu garantează dreptul unei persoane care se adresează justiției de a obține analiza pe fond a tuturor pretențiilor sale, așa cum invocă reclamanții. Neformulând plângere împotriva dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001, reclamanții și-au asumat riscul pierderii dreptului de a solicita măsuri reparatorii pentru imobil. A fost înlăturat ca nefondat și argumentul potrivit căruia limitarea apărării dreptului de proprietate al reclamanților exclusiv la perioada expres și limitativ prevăzută de Legea nr. 10/2001 contravine dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Reglementarea specială conține posibilitatea de contestare a actului administrativ în instanță, dându-se, astfel, eficiență principiului instituit de art. 6 din Convenție, prin accesul la instanță al oricărei persoane nemulțumite de modul în care i-a fost soluționată notificarea în etapa administrativă.

Limitarea în timp a dreptului de a formula plângere împotriva deciziei/dispoziției prin care s-a soluționat notificarea este, la rândul său, conformă exigențelor unui proces echitabil, având totodată rolul de a asigura stabilitatea raporturilor juridice. În ipoteza menționată de reclamanți, în care contestarea dispoziției de soluționare a notificării s-ar putea exercita oricând, fără limită în timp, ar exista o permanentă incertitudine asupra situației juridice a unui imobil, împrejurare inacceptabilă din punct de vedere legal. Prin admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în pretenții nu se încalcă dreptul reclamanților de acces la instanță, întrucât un astfel de acces le era asigurat de prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, de care însă, nu au uzat.

A fost înlăturată și critica vizând lipsa de eficacitate a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în condițiile în care reclamanții nu au exercitat calea de atac împotriva dispoziției prin care notificarea le-a fost respinsă, pentru ca instanța să verifice legalitatea modului de soluționare a notificării, și, eventual, să stabilească o altă soluție, în ipoteza în care ar fi apreciat calea de atac întemeiată. Afirmația referitoare la înlăturarea excepției inadmisibilității în litigii similare de către alte instanțe naționale, nu constituie un motiv întemeiat, în condițiile în care practica judiciară nu este izvor de drept, iar în cauză în mod corect prima instanță a aplicat cele statuate prin decizia nr. 33/2008.

Chiar dacă prin această decizie s-a statuat inadmisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, promovate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Curtea a apreciat că excepția este incidentă și în prezenta cauză, care nu este întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, ci pe art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât imobilul pentru care se solicită despăgubirile intra sub incidența Legii nr. 10/2001 și singurul act normativ în baza căruia se pot formula pretenții de orice fel, restituire în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent, după data intrării sale în vigoare este acest act normativ. Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs reclamanții J.A., C.C.E., S.V.D., S.B.A., M.M.

S.S. și S.O.M., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând că, în mod greșit, a fost menținută soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, raportat la prevederile Legii nr. 10/2001. S-a susținut că acțiunea introductivă nu a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci pe temeiul art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului, fiind relevant că, pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, C.E.D.O. a atras atenția și asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, ceea ce înseamnă că acțiunea formulată de reclamanți nu poate fi limitată la procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

S-a mai susținut că admiterea excepției inadmisibilității contravine dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece aprecierea că apărarea dreptului de proprietate a reclamanților ar putea fi exercitată doar în perioada de 30 de zile, expres și limitativ prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001, echivalează cu încălcarea flagrantă a liberului acces la justiție și cu obstrucționarea în mod grav a modalităților de apărare a dreptului de proprietate. Mai mult, însăși procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001 contravine dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional al Convenției, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii.

Această normă are prioritate față de orice dispoziție sau prevedere legală din dreptul intern, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în acest sens pronunțându-se Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008. Or, C.E.D.O. a stabilit că, în cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat în mod abuziv de către stat, cu sau fără titlu valabil, urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului. Curtea a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești, care au atras condamnarea Statului Român pentru încălcarea art. 1 Protocolul nr. 1, motivat de faptul că a avut loc o lipsire de proprietate suprapusă peste absența unei despăgubiri adecvate.

Reclamanții au reiterat susținerile privind soluțiile pronunțate de alte instanțe naționale, de respingere a excepțiilor de inadmisibilitate invocate în spețe similare, cercetându-se fondul cauzei, în legătură cu calitatea de proprietar/persoană îndreptățită a persoanelor care solicită despăgubiri, caracterul abuziv al deposedării de către Statul Român și eventuala acordare de despăgubiri în natură sau echivalent bănesc. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Instanța de apel a menținut, în mod corect, hotărârea primei instanțe prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri în cuantum de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea imobilelor preluate de către stat anterior anului 1989, în temeiul dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel nu a reținut că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată rezidă în prevederile Legii nr. 10/2001, dimpotrivă, a analizat admisibilitatea cererii tocmai pornind de la premisa că pretențiile reclamanților s-au fundamentat pe dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Faptul că, în analiza excepției inadmisibilității, instanța a avut în vedere Legea nr. 10/2001, nu înseamnă că s-a reținut acest temei juridic al cererii, ci că s-a apreciat că nu poate fi ignorată existența unei proceduri speciale de acordare a măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobile preluate abuziv în perioada 1945-1989, inclusiv sub forma despăgubirilor în echivalent bănesc.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel a făcut aplicarea deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin care s-a statuat că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat o astfel de procedură în termenul legal ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, nu au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile C. civ., deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul de drept generalia spedalibuts derogant.

Faptul că obiectul cererii de chemare în judecată din prezenta cauză nu îl reprezintă însăși revendicarea unui imobil preluat abuziv de către stat anterior anului 1989, la care se referă în mod expres decizia menționată, dată în interesul legii, nu exclude relevanța în cauză a acesteia: revendicarea presupune restituirea în natură a unui imobil, iar cererea în despăgubiri constând în contravaloarea acestui, formulată în speță, reflectă finalitatea restituirii în echivalent a aceluiași imobil, astfel încât dispozițiile deciziei în interesul legii sunt aplicabile pentru identitate de rațiune, raționamentul juridic ce a fost conceput pentru adoptarea sa impunându-se mutatis mutandis în prezenta cauză.

Pe acest temei, instanța de apel a dat în mod corect eficiență principiului specialia generalibus derogant, confirmând că nu poate fi primită acțiunea directă adresată instanțelor de judecată pentru acordarea unui anumit tip de măsuri reparatorii, atât timp cât persoana pretins îndreptățită la repararea prejudiciului cauzat prin preluarea imobilului are obligația inițierii și finalizării procedurii reglementate de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, nu mai puțin, a celei reglementate de Legea nr. 247/2005, dacă este cazul, în cadrul căreia eventualul drept la despăgubiri recunoscut în procedura Legii nr. 10/2001 ar putea fi valorificat, în sensul obținerii efective a despăgubirilor.

Legalitatea concluziei instanței de apel, formulate prin aplicarea pentru identitate de rațiune a deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, este confirmată de dispozițiile unei alte decizii pronunțate în interesul legii, respectiv decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, prin care s-a statuat în mod expres (la pct. 2 din dispozitiv) că „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil derestituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.” Așadar, această decizie în interesul legii se preocupă în mod explicit chiar de acțiunile care au ca obiect acordarea de despăgubiri bănești reprezentând contravaloarea imobilelor preluate abuziv de către stat anterior anului 1989, adresate direct instanțelor de judecată și întemeiate fie pe art. 480 C. civ.

și/sau pe temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, statuând că sunt inadmisibile, iar dezlegările cuprinse în această decizie sunt obligatorii pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. În considerentele acestei decizii, s-a arătat că inadmisibilitatea unor astfel de acțiuni derivă din principiul specialia generalibus derogant, aplicabil în condițiile în care există o lege specială ce prevede procedura de acordare a măsurilor reparatorii, inclusiv sub forma despăgubirilor bănești, respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (ce reglementează executarea dispozițiilor emise în procedura Legii nr. 10/2001), procedură ce trebuie derulată în mod obligatoriu.

Instanța supremă a arătat că raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia inadmisibilității cererilor având ca obiect despăgubiri bănești este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008. Problema de drept în discuție în ambele decizii este aceeași, respectiv posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.

Dispozițiile deciziei sunt aplicabile indiferent de situația concretă în care se află o persoană pretins îndreptățită la măsuri reparatorii, respectiv dacă nici măcar nu a inițiat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă au declanșat o astfel de procedură în termenul legal și nu au obținut restituirea în natură a imobilului în urma derulării acesteia, indiferent dacă li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri ori li s-a respins notificarea în totalitate (în această din urmă ipoteză aflându-se reclamanții din prezenta cauză).

Este de precizat că, în considerentele deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, s-au expus argumentele pentru care instanța supremă a considerat că nu există nicio neconcordanță între Legea nr. 10/2001 ori Legea nr. 247/2005 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ori art. 6 din Convenție, făcând referire la jurisprudența Curții de la Strasbourg (în special, hotărârea pronunțată în recenta Cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României) , iar aceste considerente se impun în cauză, în aplicarea art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., răspunzându-se în acest fel motivelor de recurs cu acest obiect, fără a fi necesară reiterarea considerentelor din decizia pronunțată în interesul legii.

A reanaliza, în prezentul cadru procesual, chestiunea compatibilității procedurii de acordare a despăgubirilor din legile speciale cu dreptul de acces la instanță, reglementat de art. 6 din Convențai Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum susțin recurenții, ar echivala cu ignorarea caracterului obligatoriu al deciziei în interesul legii, ceea ce nu poate fi acceptat. Este de precizat doar faptul că, pretinzând încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin mecanismul conceput în procedura națională de acordare a despăgubirilor, recurenții pornesc de la premisa eronată că instanța de apel ar fi apreciat în cauză că inadmisibilitatea pretențiilor reclamanților derivă din faptul că nu au formulat contestație împotriva dispoziției emise în procedura Legii nr. 10/2001, prin care li s-a respins notificarea, în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În realitate, raționamentul juridic pe care s-a bazat soluția instanței de apel a avut în vedere situația particulară a reclamanților, în sensul că nu au finalizat procedura legii speciale, însă, după cum s-a arătat anterior, concluzia inadmisibilității s-ar fi impus în egală măsură și în ipotezele în care reclamanții nu ar fi inițiat procedura specială ori, deși ar fi făcut acest lucru, ar fi obținut o recunoaștere generică a dreptului la despăgubiri, cu obligația parcurgerii procedurii prevăzute de Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în oricare dintre ipotezele fiind pe deplin aplicabil principiul specialia generalibus derogant.

Cu toate că argumentele deja expuse sunt suficiente pentru conturarea soluției ce se impune în cauză, respectiv respingerea recursului, pentru a se răspunde tuturor motivelor de recurs, date fiind considerentele deciziei de apel, referitoare la decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în interesul legii, trebuie subliniat faptul că analiza existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților din cauză, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conduce la aceeași concluzie a inadmisibilității cererii în despăgubiri.

În considerentele deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, s-a arătat că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție (…) Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.” Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 fiind pronunțată asupra admisibilității acțiunii în revendicare, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, constatarea logică desprinsă din considerentele citate anterior ar părea să fie aceea a admisibilității unei astfel de acțiuni, d acă reclamantul face dovada deținerii unui „bun” în sensul Convenției.

Această instanță de recurs nu consideră necesar a tranșa aspectul admisibilității cererii în despăgubiri formulate în speță din perspectiva enunțată anterior (analiză ce ar trebui să ia în considerare decizia nr. 27/2011 pronunțată, de asemenea, în interesul legii, care are ca obiect tocmai admisibilitatea unei cereri în despăgubiri adresate în mod direct instanței de judecată și este ulterioară deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008), întrucât raționamentul juridic pe acest aspect are ca premisă dovada existenței unui „bun” în patrimoniul recurenților. Or, după cum se va arăta, recurenții-reclamanți nu se pot prevala în cauză de un „bun” în sensul Convenției, astfel cum, în mod corect, a constatat instanța de apel.

Prin motivele de recurs, s-a pretins că reclamanții dețin un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin recunoașterea chiar de către legiuitor, respectiv prin fostul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a dreptului de proprietate asupra imobilului, invocând jurisprudența C.E.D.O. pe acest aspect. Aceste susțineri nu pot fi primite. Pe de o parte, caracterul constatator al dreptului de proprietate, cu efect retroactiv, al prevederii legale invocate (abrogate prin Legea nr. 1/2009), nu opera în cazul oricărei preluări abuzive, de natura celor menționate în art. 2 din lege, ci doar al preluărilor fără titlu, situație în care este necesară înfățișarea unei hotărâri judecătorești prin care să se fi făcut o asemenea apreciere, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

De altfel, în speță, nu a existat nici măcar o apreciere a caracterului abuziv al preluării, caz în care decizia entității învestite cu soluționarea notificării, emisă în procedura Legii nr. 10/2001, ar fi fost cea care reflectă existența unui „bun”, prin recunoașterea fie a dreptului de proprietate, fie a dreptului la despăgubiri, în aplicarea art. 25 alin. (4), respectiv art. 26 din Legea nr. 10/2001, atât timp cât notificarea reclamanților a fost respinsă, pentru nedovedirea dreptului de proprietate la data preluării. Pe de altă parte, în jurisprudența C.E.D.O. conturată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu s-a apreciat că existența unei prevederi legale favorabile ar fi suficientă, prin ea însăși, pentru recunoașterea unui „bun”, iar reclamanții nu au invocat nicio decizie a Curții care să cuprindă o asemenea apreciere.

Dimpotrivă, Curtea a considerat în mod constant că o creanță poate fi considerată drept un „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, doar atunci când are o bază suficientă în dreptul intern și dacă reclamantul are dreptul de a avea cel puțin o „speranță legitimă” de a obține folosința efectivă a unui bun (de exemplu, hotărârile din cauzele Slavov contra Bulgariei , Kopecký contra Slovaciei, Gratzinger și Gratzingerova contra Republicii Cehe ). Pentru a exista speranța legitimă, Curtea a arătat că „Simpla posibilitate de a obține, prin efectul unei legi, proprietatea unui bun nu constituie o speranță legitimă, în lipsa îndeplinirii tuturor condițiilor legale”, fiind necesar ca „solicitarea de obținere a unui bun să se bazeze pe un act juridic, ale cărui condiții să fie îndeplinite indiscutabil și să devină practic o formalitate recunoașterea actuală a dreptului.” ( Kopecký contra Slovaciei, hotărâre din 28 septembrie 2004). Or, în contextul Legii nr. 10/2001, emiterea unei dispoziții de către entitatea învestită cu soluționarea notificării presupunea verificarea îndeplinirii anumitor condiții, printre care și dovada dreptului de proprietate al notificatorului la data preluării imobilului de către stat (cerință ce nu a fost îndeplinită de către recurenții din cauză, după cum s-a constatat în dispoziția de respingere a notificării acestora),

ceea ce exclude existența unei speranțe legitime prin dispozițiile fostului art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Cât privește existența unei baze suficiente în dreptul intern, Curtea a făcut, în majoritatea cazurilor, referire la practica instanțelor naționale care au admis un număr semnificativ de cereri de același fel. C hiar în contextul jurisprudenței C.E.D.O., formate chiar în cauzele privind România, anterior anului 2010, în interpretarea și aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (de exemplu, hotărârile din cauzele Străin; Porțeanu; Andreescu Murăreț și alții), instanțele naționale au recunoscut existența unui „bun” prin constatarea nelegalității preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989. Or, în speță nu s-a dovedit pronunțarea unei dispoziții cu acest obiect a unei instanțe judecătorești).

Mai mult, după cum, în mod corect, s-a arătat în decizia recurată în speță, prin hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu ș.a. contra României (din 12 octombrie 2010), C.E.D.O. a statuat că un „bun” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. Or, în speță nu s-a dovedit nici pronunțarea unei asemenea hotărâri judecătorești, motiv pentru care, în mod corect, instanța de apel a apreciat că reclamanții nu dețin un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții J.A., C.C.E., S.V.D., S.B.A., M.M. S.S. și S.O.M. împotriva deciziei nr. 118 din 11 octombrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 aprilie 2014.