ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1258/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1258/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1390/F din 26

aprilie 2013 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, s-a respins ca inadmisibilă

acțiunea civilă formulată de reclamanții J.A., C.C.E., S.V.D., S.B.A., M.M., S.S.,

S.O.M., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Municipiului Bistrița,

și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud, în prealabil admițându-se excepția cu acest

obiect.

În motivarea

sentinței, tribunalul a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată îl

constituie obligarea pârâților la plata sumei de 500.000 RON, reprezentând

contravaloarea imobilelor construcții și teren situate în U., preluat abuziv de

către Statul Român.

Din actele depuse la dosarul

cauzei, a rezultat că reclamanții au formulat cu privire la acest imobil notificarea

din 9 octombrie 2003 în temeiul Legii nr. 10/2001 (adresată inițial Prefecturii

județului Bistrița-Năsăud din 16 iulie 2001), ce a fost respinsă ca neîntemeiată

prin dispoziția din 2007 a Primarului Municipiului Bistrița, deoarece nu s-a făcut

dovada calității de moștenitori ai fostului proprietar tabular deposedat. Reclamanții

nu au formulat contestație împotriva dispoziției din 2007, în baza art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare în anul 2007).

Tribunalul a apreciat

că acțiunea formulată de reclamanți are ca finalitate acordarea unor despăgubiri

pentru imobilele în litigiu, pe temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, prin omiterea procedurii reglementate de Legea

nr. 10/2001.

Tribunalul a apreciat

că în cauză sunt incidente statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia

nr. 33/2008, pronunțată în cadrul unui recurs în interesul legii. În acest sens,

în condițiile în care reclamanții nu au uzat de procedura prevăzută de legea specială

de reparație, dreptul la despăgubiri nu poate fi valorificat în cadrul unei proceduri

judiciare de drept comun, căci s-ar ajunge în acest mod la eludarea prevederilor

legii speciale.

Soluționarea unei cereri

privind acordarea despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv, întemeiată pe dispozițiile

art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar crea astfel

posibilitatea, pentru reclamanți, care nu au urmat întreaga procedură reglementată

de Legea nr. 10/2001, de a obține, în afara cadrului legal stabilit prin actul normativ

arătat, satisfacerea pretențiilor lor legate de un imobil, care se află sub incidența

acestei legi, situație de natură să încalce atât principiul securității raporturilor

juridice, cât și principiul prevalenței legii speciale față de legea generală. În

cazul de față în mod evident este vorba de imobil trecut în patrimoniul statului

în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, aspect de altfel necontestat de către

reclamanți, care au și formulat notificare în baza legii speciale, dar nu au urmat

procedura până la capăt, astfel încât s-a apreciat de tribunal că sunt incidente

în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică

prioritar în raport cu dispozițiile legale invocate de reclamanți în acțiune.

Cât timp există o normă

specială cu același domeniu de reglementare, aplicarea normei speciale este obligatorie,

dat fiind principiul specialia generalibus derogant, indiferent de rezultatul pe

care îl determină. Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii

la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate

și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l,

totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Totuși, în acest mod reclamanților

li s-ar fi îngrădit dreptul de acces la justiție, întrucât art. 6 din Convenție

garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță

judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile

sale, însă C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu

limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de

apreciere. S-a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai

larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care

ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Legea nr. 10/2001 prevede

obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează,

ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei,

dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la

instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea

de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii

Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare

a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție. Existența

Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității

utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația

în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este

una efectivă.

Prin imposibilitatea de

a recurge la acțiuni de drept comun pentru obținerea de despăgubiri pentru privarea

de dreptul de proprietate, ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere

nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată garantând

protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe

legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă, a conchis tribunalul.

Prin decizia nr. 118

din 11 octombrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a fost respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamanții J.A., C.C.E., S.V.D., S.B.A., M.M., S.S.

și S.O.M.

Pentru a decide astfel,

Curtea a apreciat că problema admisibilității acțiunii a fost corect analizată de

prima instanță prin prisma deciziei nr. 33/2008 pronunțate în interesul legii de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin care s-a stabilit că în

concursul dintre legea specială și dreptul comun are prioritate legea specială,

chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în legea specială.

În explicitarea acestei

părți din dispozitiv, Înalta Curte a arătat în considerentele deciziei că nu poate

fi primit punctul de vedere conform căruia acele persoane care nu au urmat procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat o astfel de procedură în

termenul legal ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a

imobilului au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile

C. civ., deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul de drept generalia

spedalibuts derogant.

Reclamanții se află în

ultima din cele trei situații enumerate, adică nu au obținut restituirea în natură

a imobilului, au formulat o notificare unității deținătoare a imobilului, ce a fost

respinsă prin dispoziția din 10 septembrie 2007 a Primarului Municipiului Bistrița,

iar reclamanții nu au formulat plângere împotriva acesteia. Deși nu au urmat procedura

prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanții au formulat prezenta

acțiune în pretenții, întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin. (1) din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru a demonstra admisibilitatea

acestei acțiuni reclamanții nu au invocat nicio eventuală neconcordanță a dispozițiilor

legale privitoare la procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, neconcordanță care să facă aplicabilă direct și

prioritar Convenția, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituția României, iar

aplicarea art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, în locul legii speciale, așa cum solicită reclamanții, nu

este posibilă.

Norma europeană nu poate

fi interpretată ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile

în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să

ratifice Convenția.

Invocarea unui „bun” în

sensul art. 1 presupune recunoașterea dreptului de proprietate în baza unei hotărâri

judecătorești irevocabile.

Or, reclamanții nu dețin

o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi confirmat în justiție

dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel încât nu dețin un bun

în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și al jurisprudenței Curții pe acest aspect, începând cu cauza

Brumărescu contra României.

Nedeținând un bun, nu

se mai pune problema dacă prin modul de soluționare a cauzei se produce sau nu o

ingerință în dreptul lor de proprietate.

S-a apreciat că nici critica

referitoare la încălcarea dreptului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului nu este fondată.

Faptul că instanța de

fond a verificat cu prioritate posibilitatea reclamanților de a acționa în baza

art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convențai Europeană a Drepturilor

Omului în condițiile în care în urma parcurgerii procedurii legii speciale, reclamanților

li s-a respins notificarea, prin dispoziția din 10 septembrie 2007 a Primarului

Municipiului Bistrița, iar reclamanții nu au formulat plângere împotriva acesteia,

nu reprezintă o încălcare a accesului lor la justiție, garantat prin art. 6 din

Convenție. Acest text nu garantează dreptul unei persoane care se adresează justiției

de a obține analiza pe fond a tuturor pretențiilor sale, așa cum invocă reclamanții.

Neformulând plângere împotriva

dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001, reclamanții și-au asumat riscul pierderii

dreptului de a solicita măsuri reparatorii pentru imobil.

A fost înlăturat ca nefondat

și argumentul potrivit căruia limitarea apărării dreptului de proprietate al reclamanților

exclusiv la perioada expres și limitativ prevăzută de Legea nr. 10/2001 contravine

dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Reglementarea specială

conține posibilitatea de contestare a actului administrativ în instanță, dându-se,

astfel, eficiență principiului instituit de art. 6 din Convenție, prin accesul la

instanță al oricărei persoane nemulțumite de modul în care i-a fost soluționată

notificarea în etapa administrativă.

Limitarea în timp a dreptului

de a formula plângere împotriva deciziei/dispoziției prin care s-a soluționat notificarea

este, la rândul său, conformă exigențelor unui proces echitabil, având totodată

rolul de a asigura stabilitatea raporturilor juridice.

În ipoteza menționată

de reclamanți, în care contestarea dispoziției de soluționare a notificării s-ar

putea exercita oricând, fără limită în timp, ar exista o permanentă incertitudine

asupra situației juridice a unui imobil, împrejurare inacceptabilă din punct de

vedere legal.

Prin admiterea excepției

inadmisibilității acțiunii în pretenții nu se încalcă dreptul reclamanților de acces

la instanță, întrucât un astfel de acces le era asigurat de prevederile art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, de care însă, nu au uzat.

A fost înlăturată și critica

vizând lipsa de eficacitate a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

în condițiile în care reclamanții nu au exercitat calea de atac împotriva dispoziției

prin care notificarea le-a fost respinsă, pentru ca instanța să verifice legalitatea

modului de soluționare a notificării, și, eventual, să stabilească o altă soluție,

în ipoteza în care ar fi apreciat calea de atac întemeiată.

Afirmația referitoare

la înlăturarea excepției inadmisibilității în litigii similare de către alte instanțe

naționale, nu constituie un motiv întemeiat, în condițiile în care practica judiciară

nu este izvor de drept, iar în cauză în mod corect prima instanță a aplicat cele

statuate prin decizia nr. 33/2008.

Chiar dacă prin această

decizie s-a statuat inadmisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul

comun, promovate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Curtea a apreciat

că excepția este incidentă și în prezenta cauză, care nu este întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun, ci pe art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului întrucât imobilul pentru care se solicită despăgubirile

intra sub incidența Legii nr. 10/2001 și singurul act normativ în baza căruia se

pot formula pretenții de orice fel, restituire în natură sau măsuri reparatorii

prin echivalent, după data intrării sale în vigoare este acest act normativ.

Împotriva deciziei menționate,

au declarat recurs reclamanții J.A., C.C.E., S.V.D., S.B.A., M.M. S.S. și S.O.M.,

criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând

că, în mod greșit, a fost menținută soluția primei instanțe de respingere a cererii

de chemare în judecată ca inadmisibilă, raportat la prevederile Legii nr. 10/2001.

S-a susținut că acțiunea

introductivă nu a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci pe temeiul

art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului, fiind relevant

că, pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, C.E.D.O. a atras atenția

și asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod expres că

persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu

valabil își păstrează calitatea de proprietar, ceea ce înseamnă că acțiunea formulată

de reclamanți nu poate fi limitată la procedura specială prevăzută de Legea nr.

10/2001.

S-a mai susținut că admiterea

excepției inadmisibilității contravine dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, deoarece aprecierea că apărarea dreptului de proprietate a

reclamanților ar putea fi exercitată doar în perioada de 30 de zile, expres și limitativ

prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001, echivalează cu încălcarea flagrantă

a liberului acces la justiție și cu obstrucționarea în mod grav a modalităților

de apărare a dreptului de proprietate.

Mai mult, însăși procedura

de aplicare a Legii nr. 10/2001 contravine dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Primul

Protocol adițional al Convenției, în absența unor prevederi de natură a asigura

aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii.

Această normă are prioritate

față de orice dispoziție sau prevedere legală din dreptul intern, potrivit art.

20 alin. (2) din Constituția României, în acest sens pronunțându-se Înalta Curte

de Casație și Justiție, secțiile unite, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008.

Or, C.E.D.O. a stabilit

că, în cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat

în mod abuziv de către stat, cu sau fără titlu valabil, urmează să se plătească

persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață

imobiliară a bunului. Curtea a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative

au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești, care au

atras condamnarea Statului Român pentru încălcarea art. 1 Protocolul nr. 1, motivat

de faptul că a avut loc o lipsire de proprietate suprapusă peste absența unei despăgubiri

adecvate.

Reclamanții au reiterat

susținerile privind soluțiile pronunțate de alte instanțe naționale, de respingere

a excepțiilor de inadmisibilitate invocate în spețe similare, cercetându-se fondul

cauzei, în legătură cu calitatea de proprietar/persoană îndreptățită a persoanelor

care solicită despăgubiri, caracterul abuziv al deposedării de către Statul Român

și eventuala acordare de despăgubiri în natură sau echivalent bănesc.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat.

Instanța de apel a menținut,

în mod corect, hotărârea primei instanțe prin care a fost respinsă ca inadmisibilă

cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri în cuantum de 500.000 RON, reprezentând

contravaloarea imobilelor preluate de către stat anterior anului 1989, în temeiul

dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Contrar susținerilor recurenților,

instanța de apel nu a reținut că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată

rezidă în prevederile Legii nr. 10/2001, dimpotrivă, a analizat admisibilitatea

cererii tocmai pornind de la premisa că pretențiile reclamanților s-au fundamentat

pe dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Faptul că, în analiza

excepției inadmisibilității, instanța a avut în vedere Legea nr. 10/2001, nu înseamnă

că s-a reținut acest temei juridic al cererii, ci că s-a apreciat că nu poate fi

ignorată existența unei proceduri speciale de acordare a măsurilor reparatorii cuvenite

pentru imobile preluate abuziv în perioada 1945-1989, inclusiv sub forma despăgubirilor

în echivalent bănesc.

Pentru a ajunge la această

concluzie, instanța de apel a făcut aplicarea deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate

în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite,

prin care s-a statuat că

acele

persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au

declanșat o astfel de procedură în termenul legal ori care, deși au urmat-o, nu

au obținut restituirea în natură a imobilului, nu au deschisă calea acțiunii în

revendicare, întemeiată pe dispozițiile C. civ., deoarece un asemenea punct de vedere

ignoră principiul de drept generalia spedalibuts derogant.

Faptul că obiectul cererii

de chemare în judecată din prezenta cauză nu îl reprezintă însăși revendicarea unui

imobil preluat abuziv de către stat anterior anului 1989, la care se referă în mod

expres decizia menționată, dată în interesul legii, nu exclude relevanța în cauză

a acesteia: revendicarea presupune restituirea în natură a unui imobil, iar cererea

în despăgubiri constând în contravaloarea acestui, formulată în speță, reflectă

finalitatea restituirii în echivalent a aceluiași imobil, astfel încât dispozițiile

deciziei în interesul legii sunt aplicabile pentru identitate de rațiune, raționamentul

juridic ce a fost conceput pentru adoptarea sa impunându-se mutatis mutandis în

prezenta cauză.

Pe acest temei, instanța

de apel a dat în mod corect eficiență principiului

specialia generalibus

derogant, confirmând că nu poate fi primită acțiunea directă adresată instanțelor

de judecată pentru acordarea unui anumit tip de măsuri reparatorii, atât timp cât

persoana pretins îndreptățită la repararea prejudiciului cauzat prin preluarea imobilului

are obligația inițierii și finalizării procedurii reglementate de legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001, nu mai puțin, a celei reglementate de Legea nr. 247/2005,

dacă este cazul, în cadrul căreia eventualul drept la despăgubiri recunoscut în

procedura Legii nr. 10/2001 ar putea fi valorificat, în sensul obținerii efective

a despăgubirilor.

Legalitatea concluziei

instanței de apel, formulate prin aplicarea pentru identitate de rațiune a deciziei

nr. 33 din 9 iunie 2008, este confirmată de dispozițiile unei alte decizii pronunțate

în interesul legii, respectiv decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, prin care s-a

statuat în mod expres (la pct. 2 din dispozitiv) că „Acțiunile

în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil

derestituit în natură și pentru care se prevăd

măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct

împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale

art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.”

Așadar, această decizie

în interesul legii se preocupă în mod explicit chiar de acțiunile care au ca obiect

acordarea de despăgubiri bănești reprezentând contravaloarea imobilelor preluate

abuziv de către stat anterior anului 1989, adresate direct instanțelor de judecată

și întemeiate fie pe art. 480 C. civ. și/sau pe temeiul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană  a Drepturilor Omului, statuând că sunt inadmisibile,

iar dezlegările cuprinse în această decizie sunt obligatorii pentru instanțe, conform

art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

În considerentele acestei

decizii, s-a arătat că inadmisibilitatea unor astfel de acțiuni derivă din principiul

specialia

generalibus derogant, aplicabil în condițiile în care există o lege specială ce

prevede procedura de acordare a măsurilor reparatorii, inclusiv sub forma despăgubirilor

bănești, respectiv

Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 (ce reglementează executarea dispozițiilor emise în procedura

Legii nr. 10/2001),

procedură

ce trebuie derulată în mod obligatoriu.

Instanța supremă a arătat

că raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia inadmisibilității cererilor

având ca obiect despăgubiri bănești este identic cu cel expus de Înalta Curte de

Casație și Justiție în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008. Problema de drept în discuție

în ambele decizii este aceeași, respectiv posibilitatea pe care o au persoanele

îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură

decât cea instituită de legea specială, singura deosebire constând în natura măsurii

reparatorii solicitate de reclamant.

Dispozițiile deciziei

sunt aplicabile indiferent de situația concretă în care se află o persoană pretins

îndreptățită la măsuri reparatorii, respectiv dacă

nici măcar nu a inițiat

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă au declanșat o astfel de procedură

în termenul legal și nu au obținut restituirea în natură a imobilului în urma derulării

acesteia, indiferent dacă li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri ori li s-a respins

notificarea în totalitate (în această din urmă ipoteză aflându-se reclamanții din

prezenta cauză).

Este de precizat că, în

considerentele

deciziei

nr. 27 din 14 noiembrie 2011, s-au expus argumentele pentru care instanța supremă

a considerat că nu există nicio neconcordanță între Legea nr. 10/2001 ori Legea

nr. 247/2005 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului ori art. 6 din Convenție, făcând referire la jurisprudența Curții de la Strasbourg

(în special, hotărârea

pronunțată

în recenta Cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României)

, iar aceste considerente

se impun în cauză, în aplicarea art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., răspunzându-se

în acest fel motivelor de recurs cu acest obiect, fără a fi necesară reiterarea

considerentelor din decizia pronunțată în interesul legii.

A reanaliza, în prezentul

cadru procesual, chestiunea compatibilității procedurii de acordare a despăgubirilor

din legile speciale cu dreptul de acces la instanță, reglementat de art. 6 din Convențai

Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum susțin recurenții, ar echivala cu ignorarea

caracterului obligatoriu al deciziei în interesul legii, ceea ce nu poate fi acceptat.

Este de precizat doar

faptul că, pretinzând încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

prin mecanismul conceput în procedura națională de acordare a despăgubirilor, recurenții

pornesc de la premisa eronată că instanța de apel ar fi apreciat în cauză că inadmisibilitatea

pretențiilor reclamanților derivă din faptul că nu au formulat contestație împotriva

dispoziției emise în procedura Legii nr. 10/2001, prin care li s-a respins notificarea,

în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În realitate, raționamentul

juridic pe care s-a bazat soluția instanței de apel a avut în vedere situația particulară

a reclamanților, în sensul că nu au finalizat procedura legii speciale, însă, după

cum s-a arătat anterior, concluzia inadmisibilității s-ar fi impus în egală măsură

și în ipotezele în care reclamanții nu ar fi inițiat procedura specială ori, deși

ar fi făcut acest lucru, ar fi obținut o recunoaștere generică a dreptului la despăgubiri,

cu obligația parcurgerii procedurii prevăzute de Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

în oricare dintre ipotezele fiind pe deplin aplicabil principiul specialia generalibus

derogant.

Cu toate că argumentele

deja expuse sunt suficiente pentru conturarea soluției ce se impune în cauză, respectiv

respingerea recursului, pentru a se răspunde tuturor motivelor de recurs, date fiind

considerentele deciziei de apel, referitoare la decizia nr. 33 din 9 iunie 2008

pronunțată în interesul legii, trebuie subliniat faptul că analiza existenței unui

„bun” în patrimoniul reclamanților din cauză, în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conduce la aceeași

concluzie a inadmisibilității cererii în despăgubiri.

În considerentele deciziei

nr. 33 din 9 iunie 2008, s-a arătat că „nu se poate aprecia că existența Legii

nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea

în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și

trebuie să i se asigure accesul la justiție (…) Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză

imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit

în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit

într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.”

Decizia nr. 33 din 9

iunie 2008 fiind pronunțată asupra

admisibilității acțiunii în revendicare, întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, constatarea logică desprinsă din considerentele

citate anterior ar părea să fie aceea a admisibilității unei astfel de acțiuni,

d

acă reclamantul

face dovada deținerii unui „bun” în sensul Convenției.

Această instanță de recurs

nu consideră necesar a tranșa aspectul admisibilității cererii în despăgubiri formulate

în speță din perspectiva enunțată anterior (analiză ce ar trebui să ia în considerare

decizia nr. 27/2011 pronunțată, de asemenea, în interesul legii, care are ca obiect

tocmai admisibilitatea unei cereri în despăgubiri adresate în mod direct instanței

de judecată și este ulterioară deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008), întrucât raționamentul

juridic pe acest aspect are ca premisă dovada existenței unui „bun” în patrimoniul

recurenților. Or, după cum se va arăta, recurenții-reclamanți nu se pot prevala

în cauză de un „bun” în sensul Convenției, astfel cum, în mod corect, a constatat

instanța de apel.

Prin motivele de recurs,

s-a pretins că reclamanții dețin un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin recunoașterea chiar de

către legiuitor, respectiv prin fostul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a

dreptului de proprietate asupra imobilului, invocând jurisprudența C.E.D.O. pe acest

aspect.

Aceste susțineri nu pot

fi primite.

Pe de o parte, caracterul

constatator al dreptului de proprietate, cu efect retroactiv, al prevederii legale

invocate (abrogate prin Legea nr. 1/2009), nu opera în cazul oricărei preluări abuzive,

de natura celor menționate în art. 2 din lege, ci doar al preluărilor fără titlu,

situație în care este necesară înfățișarea unei hotărâri judecătorești prin care

să se fi făcut o asemenea apreciere, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

De altfel, în speță, nu

a existat nici măcar o apreciere a caracterului abuziv al preluării, caz în care

decizia entității învestite cu soluționarea notificării, emisă în procedura Legii

nr. 10/2001, ar fi fost cea care reflectă existența unui „bun”, prin recunoașterea

fie a dreptului de proprietate, fie a dreptului la despăgubiri, în aplicarea

art. 25 alin. (4), respectiv art. 26 din Legea nr. 10/2001, atât timp cât notificarea

reclamanților a fost respinsă, pentru nedovedirea dreptului de proprietate la data

preluării.

Pe de altă parte, în jurisprudența

C.E.D.O. conturată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nu s-a apreciat că existența unei prevederi legale

favorabile ar fi suficientă, prin ea însăși, pentru recunoașterea unui „bun”, iar

reclamanții nu au invocat nicio decizie a Curții care să cuprindă o asemenea apreciere.

Dimpotrivă, Curtea a considerat în mod constant că o creanță poate

fi considerată drept un „bun”, în înțelesul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, doar atunci când are o bază suficientă

în dreptul intern și dacă reclamantul are dreptul de a avea cel puțin o „speranță

legitimă” de a obține folosința efectivă a unui bun (de exemplu, hotărârile din

cauzele

Slavov contra Bulgariei

,

Kopecký contra Slovaciei, Gratzinger și Gratzingerova contra

Republicii Cehe

).

Pentru a exista speranța

legitimă, Curtea a arătat că „Simpla posibilitate de a obține, prin efectul unei

legi, proprietatea unui bun nu constituie o speranță legitimă, în lipsa îndeplinirii

tuturor condițiilor legale”, fiind necesar ca „solicitarea de obținere a unui bun

să se bazeze pe un act juridic, ale cărui condiții să fie îndeplinite indiscutabil

și să devină practic o formalitate recunoașterea actuală a dreptului.” (

Kopecký contra Slovaciei, hotărâre din 28 septembrie 2004). Or,

în contextul Legii nr. 10/2001, emiterea unei dispoziții de către entitatea învestită

cu soluționarea notificării presupunea verificarea îndeplinirii anumitor condiții,

printre care și dovada dreptului de proprietate al notificatorului la data preluării

imobilului de către stat (cerință ce nu a fost îndeplinită de către recurenții din

cauză, după cum s-a constatat în dispoziția de respingere a notificării acestora),

ceea ce exclude existența unei speranțe legitime prin dispozițiile fostului

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Cât privește

existența unei baze suficiente în dreptul intern, Curtea

a făcut, în majoritatea cazurilor, referire la practica instanțelor naționale care

au admis un număr semnificativ de cereri de același fel.

C

hiar în contextul jurisprudenței

C.E.D.O., formate chiar în cauzele privind România, anterior anului 2010, în interpretarea

și aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului (de exemplu, hotărârile din cauzele Străin; Porțeanu; Andreescu Murăreț și

alții), instanțele naționale au recunoscut existența unui „bun” prin constatarea

nelegalității preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989. Or, în

speță nu s-a dovedit pronunțarea unei dispoziții cu acest obiect a unei instanțe

judecătorești).

Mai mult, după cum, în

mod corect, s-a arătat în decizia recurată în speță, prin hotărârea pronunțată în

cauza Atanasiu ș.a. contra României (din 12 octombrie 2010), C.E.D.O. a statuat

că un „bun” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat

doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie

prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres

în sensul restituirii bunului.

Or, în speță nu s-a dovedit

nici pronunțarea unei asemenea hotărâri judecătorești, motiv pentru care, în mod

corect, instanța de apel a apreciat că reclamanții nu dețin un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și îl va respinge ca atare,

în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanții J.A., C.C.E., S.V.D., S.B.A., M.M. S.S. și S.O.M. împotriva deciziei

nr. 118 din 11 octombrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 11 aprilie 2014.