JOHN v. GERMANY

Reclamantul, dl Lutz John, este un național german care locuiește în Calbe. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Schindler, un avocat practicant la Frankfurt. , poate fi rezumat după cum urmează. În 1994-1995, el a încheiat un acord de stație de servicii cu o companie petrolieră care conține o clauză de achiziție exclusivă, conform căreia reclamantul este obligat să cumpere benzină de la societate pentru o perioadă de douăzeci de ani. În 1998, după ce avocatul reclamantului a contestat contractul, compania petrolieră a interzis reclamantul în fața Curții Regionale de Hamburg pentru a declara că contractul dintre părți este valabil și pentru a ordona reclamantului să se abțină de la achiziționarea, stocarea și vânzarea benzină a altor societăți. La 13 noiembrie 1998, Curtea regională de Hamburg a respins cererea societății petroliere. Acesta a susținut că acordul a fost interzis prin art. 81 § 1 din Tratatul CE (de atunci art. 85 § 1) și a fost, prin urmare, nul în temeiul articolului 81 § 2 din Tratatul CE. Curtea Regională de Hamburg a constatat că acordul de achiziție exclusivă a restricționat concurența pe piața comună europeană și că contractul cu durata sa de douăzeci de ani a constituit o parte a unui număr de acorduri destinate să împiedice intrarea pe piață a potențialilor concurenți. Curtea Regională de Hamburg a constatat, de asemenea, că această dispoziție se aplică chiar dacă contractul a descris poziția reclamantului ca fiind cea a unui agent de vânzare (Handelsvertreter), deoarece obligațiile sale contractuale nu sprijină o astfel de calificare. Compania petrolieră a depus ulterior un recurs la Curtea de Apel Hanseatic. În cadrul procedurii de recurs, reclamantul a solicitat instanței să respingă recursul și, în mod alternativ, să facă o trimitere la Curtea Europeană de Justiție în temeiul articolului 234 din Tratatul CE cu privire la următoarea întrebare: „Se poate interpreta art. 81 din Tratatul CE astfel încât obligația de achiziționare exclusivă de benzină într-un contract de stație de servicii cu proprietarul statului de serviciu, precum contractul dintre părțile la prezentul litigiu, chiar dacă contractul este exprimat ca un acord de agent de vânzări, este capabilă să denatureze concurența pe piața relevantă a vânzării de benzină prin stații de servicii și să afecteze în mod notable comerțul între statele membre și este un astfel de acord, în consecință, nu în temeiul articolului 81 § 2 din Tratatul CE în prezent?” La 13 aprilie 2000, Curtea Hanseatic de Reclamantul de apel a pus deoparte hotărârea Tribunalului regional Hamburg din 13 noiembrie 1998 și a ordonat reclamantului să nu achitezezezezezea, stocare sau vânzarea o altă benzină de serviciu. Curtea de Apel a concluzionat că reclamantul trebuie considerat un agent de vânzare în temeiul dreptului european și că, prin urmare, art. 81 din Tratatul CE nu este aplicabil. În cele din urmă, Curtea de Apel a afirmat că nu a fost obligată să solicite o hotărâre preliminară de către Curtea Europeană de Justiție în temeiul articolului 234 din Tratatul CE, întrucât reclamantul poate încă depune un recurs asupra punctelor de drept la Curtea Federală de Justiție. Reclamantul, reprezentat de avocatul juridic, a depus un recurs la punctele de drept la Curtea Federală de Justiție la 25 septembrie 2000, solicitând Curții Federale de Justiție să anuleze hotărârea Curții Hanseatice de Apel din 13 aprilie 2000 și să decidă, în conformitate cu propunerile sale depuse în procedura de recurs („nach den Schlußanträgen der Revisionklägerin in der Berufungssinstanz zu erkennen”). Prin urmare, aceste propuneri au inclus, de asemenea, propunerea sa alternativă de a solicita o hotărâre preliminară în temeiul articolului 234 din Tratatul CE. Cu toate acestea, argumentele sale la Curtea Federală de Justiție nu conțin o cerere expresă de trimitere în temeiul articolului 234 din Tratatul CE, nici reclamantul nu a dat motive exprese pentru necesitatea unei hotărâri preliminare. La 26 iunie 2002, Curtea Federală de Justiție a refuzat să recunoască apelul reclamantului asupra punctelor de drept, constatând că acest caz nu a fost de importanță fundamentală, nici că are perspective rezonabile de succes. Nu au fost furnizate motive suplimentare de concediere de către Curtea Federală de Justiție. La 7 noiembrie 2002, Curtea Constituțională Federală, în calitate de comitet de trei judecători, a refuzat să recunoască plângerea constituțională a reclamantului fără a da motive. (1) Se interzice în mod incompatibil cu piața comună: toate acordurile dintre întreprinderi, deciziile de către asociații de întreprinderi și practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au drept obiect sau efect prevenirea, restricția sau denaturarea concurenței pe piața comună, în special cele care: (a) fixează direct sau indirect prețurile de achiziție sau de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare; (b) limitează sau controlează producția, piețele, dezvoltarea tehnică sau investițiile; (c) piețele acțiunilor sau sursele de aprovizionare; (d) aplică condiții similare la tranzacțiile echivalente cu alte părți comerciale, punându-le astfel într-un dezavantaj competitiv; (e) face încheierea contractelor supuse de acceptarea de către celelalte părți a obligațiilor suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu utilizarea comercială, nu au legătură cu obiectul acestor contracte. (2) Orice acord sau decizie interzisă în temeiul prezentului articol este anulată automat. (...) Curtea are competența de a pronunța hotărâri preliminare cu privire la: (a) interpretarea prezentului tratat; (...) În cazul în care o astfel de întrebare este susținută în fața oricărei instanțe sau instanțe ale unui stat membru, această instanță poate, dacă consideră că o decizie privind această întrebare este necesară pentru a-i permite să se hotărească, solicită Curții să se pronunțe în acest sens. În cazul în care o astfel de întrebare este susținută într-un caz pe calea unei instanțe sau a unui tribunal al unui stat membru împotriva căror hotărâri nu există soluții judiciare în temeiul legislației naționale, această instanță sau instanța intervine Curții. art. 101 § 1 din Legea de bază germană (Grundgesetz) prevede: „(...) Nimeni nu poate fi eliminat din jurisdicția judecătorului său legal.” Este jurisprudența stabilită a Curții Constituționale Federale că Curtea Europeană de Justiție este un „judecător legal” în sensul articolului 101 § 1 din Legea de bază (a se vedea BVerfGE 73, p. 339, la p. 366; BVerfG, 2 BvR 2248/03). Curtea Constituțională Federală constată încălcarea acestei dispoziții în cazul în care o instanță împotriva a căror hotărâri nu există remediere judiciară nu își recunoaște în principiu obligația de a solicita o hotărâre preliminară în temeiul articolului 234 din Tratatul CE (BVerfG, decizia din 9 ianuarie 2001, 1 BvR 1036/99, EuGRZ 2001, p. 152). Același lucru se aplică în cazul în care nu există încă nici o jurisprudență de către Curtea Europeană de Justiție privind o întrebare decisivă privind aplicarea sau interpretarea dreptului comunitar european, sau jurisprudența existentă nu a răspuns încă exhaustiv la această întrebare (Decizia BVerfG din 9 ianuarie 2001, citată mai sus, p. 152).

The applicant, Mr Lutz John, is a German national who lives in Calbe. He was represented before the Court by Mr Schindler, a lawyer practising in Frankfurt. , may be summarised as follows. The applicant is the operator of a service-station in Calbe. In 1994-1995, he concluded a service-station agreement with an oil company which contained an exclusive purchasing clause, according to which the applicant is obliged to buy petrol from the company for a period of twenty years. In 1998, after the applicant’s legal counsel had challenged the contract, the oil company sued the applicant before the Hamburg Regional Court in order to declare the contract between the parties as being valid and to order the applicant to refrain from purchasing, storing and selling other companies’ petrol. On 13 November 1998, the Hamburg Regional Court dismissed the oil company’s claim. It held that the agreement was prohibited by Article 81 § 1 EC Treaty (then Article 85 § 1) and was therefore void pursuant to Article 81 § 2 of the EC Treaty. The Hamburg Regional Court found that the exclusive purchasing agreement restricted the competition within the European common market and that the contract with its twenty-year duration formed part of a number of agreements designed to hamper the market entry for potential competitors. The Hamburg Regional Court also found that this provision applied even though the contract had described the applicant’s position as that of a sales agent (Handelsvertreter), because his contractual obligations did not support such a qualification. The oil company subsequently lodged an appeal with the Hanseatic Court of Appeal. In the appeal proceedings, the applicant asked the court to dismiss the appeal and, alternatively, to make a referral to the European Court of Justice under Article 234 EC Treaty regarding the following question: “Is Article 81 EC Treaty to be interpreted in such a way that the obligation for the exclusive purchase of petrol in a service-station contract with the owner of the service-station, like the contract between the parties to the present dispute, -even if the contract is phrased as a sales agent agreement- is capable to distort competition within the relevant market of the sale of petrol by service-stations and to noticeably affect trade between member states and is such an agreement consequently void pursuant to Article 81 § 2 EC Treaty?” On 13 April 2000, the Hanseatic Court of Appeal set aside the Hamburg Regional Court’s judgment of 13 November 1998 and ordered the applicant to refrain from purchasing, storing or selling other oil company’s petrol in his service-station. The Court of Appeal concluded that the applicant had to be regarded as a sales agent under European Law and that Article 81 EC Treaty was therefore not applicable. Finally, the Court of Appeal stated that it had not been obliged to seek a preliminary ruling by the European Court of Justice under Article 234 EC Treaty since the applicant could still lodge an appeal on points of law with the Federal Court of Justice. The applicant, represented by legal counsel, lodged an appeal on points of law with the Federal Court of Justice on 25 September 2000, requesting the Federal Court of Justice to set aside the judgment of the Hanseatic Court of Appeal of 13 April 2000 and to decide in accordance with his motions lodged in the appeal proceedings (“nach den Schlußanträgen der Revisionklägerin in der Berufungsinstanz zu erkennen”). Those motions thus also included his alternative motion to request a preliminary ruling under Article 234 EC Treaty. However, his submissions to the Federal Court of Justice did not contain an express request for a reference under Article 234 EC Treaty, nor did the applicant give any express reasons for the necessity of a preliminary ruling. On 26 June 2002 the Federal Court of Justice refused to admit the applicant’s appeal on points of law, finding that the case was neither of fundamental importance, nor that it had reasonable prospects of success. No further reasons for the dismissal were given by the Federal Court of Justice. On 7 November 2002, the Federal Constitutional Court, sitting as a panel of three judges, refused to admit the applicant’s constitutional complaint without giving any reasons. (1) The following shall be prohibited as incompatible with the common market: all agreements between undertakings, decisions by associations of undertakings and concerted practices which may affect trade between Member States and which have as their object or effect the prevention, restriction or distortion of competition within the common market, and in particular those which: (a) directly or indirectly fix purchase or selling prices or any other trading conditions; (b) limit or control production, markets, technical development, or investment; (c) share markets or sources of supply; (d) apply dissimilar conditions to equivalent transactions with other trading parties, thereby placing them at a competitive disadvantage; (e) make the conclusion of contracts subject to acceptance by the other parties of supplementary obligations which, by their nature or according to commercial usage, have no connection with the subject of such contracts. (2) Any agreements or decisions prohibited pursuant to this Article shall be automatically void. (...) The Court of Justice shall have jurisdiction to give preliminary rulings concerning: (a) the interpretation of this Treaty; (...) Where such a question is raised before any court or tribunal of a Member State, that court or tribunal may, if it considers that a decision on the question is necessary to enable it to give judgment, request the Court of Justice to give a ruling thereon. Where any such question is raised in a case pending before a court or tribunal of a Member State against whose decisions there is no judicial remedy under national law, that court or tribunal shall bring the matter before the Court of Justice. Article 101 § 1 of the German Basic Law (Grundgesetz) provides: “(...) No one may be removed from the jurisdiction of his lawful judge.” It is settled case-law of the Federal Constitutional Court that the European Court of Justice is a “lawful judge” within the meaning of Article 101 § 1 of the Basic Law (see BVerfGE 73, p. 339, at p. 366; BVerfG, 2 BvR 2248/03). The Federal Constitutional Court finds a violation of that provision if a court against whose decisions there is no judicial remedy basically fails to recognise its obligation to seek a preliminary ruling under Article 234 EC Treaty (BVerfG, decision of 9 January 2001, 1 BvR 1036/99, EuGRZ 2001, p. 152). The same applies in the instance that there does not yet exist any case-law by the European Court of Justice concerning a decisive question on the application or interpretation of European Community law, or the existing case-law has not yet exhaustively answered that question (BVerfG, decision of 9 January 2001, cited above, p. 152).