ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 552/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința nr. 2173 din 27 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 3160/2/2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe C.A.S. și pe pârâții Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice și A.F.M., în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

În motivarea sentinței, s-a reținut că reclamanta și-a desfășurat activitatea în cadrul pârâtei Administrația Fondului pentru Mediu în baza Contractului individual de muncă din 27 septembrie 2012, astfel încât între părți s-au derulat raporturi de muncă reglementate de dispozițiile Codului muncii, iar nu raporturi de serviciu care să atragă incidența art. 109 din Legea nr. 188/1999, ce prevede competența instanțelor de contencios administrativ pentru soluționarea cauzelor care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public, însă cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe. Or, potrivit art. 284 alin. (1) C. muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc.

civ., iar din punct de vedere teritorial, art. 2 al aceleiași dispoziții legale stabilește, prin derogare de la regula de drept comun, înscrisă în art. 107 C. proc. civ., că cererile referitoare la asemenea litigii se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința. Din dispozițiile C. muncii rezultă că aceste norme sunt imperative, competența teritorială nefiind alternativă, ci exclusivă, ceea ce înseamnă că părțile ori instanța nu o pot înlătura. Împrejurarea că reclamanta a solicitat și anularea Ordinului ministrului mediului și pădurilor nr. 3647 din 17 octombrie 2012 pentru aprobarea structurii organizatorice a Administrației Fondului pentru Mediu și a Dispoziției Președintelui A.F.M.

nr. 750 din 18 octombrie 2012 prin care s-a aprobat structura organizatorică a A.F.M. nu este de natură a atrage competența Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Aceste acte reglementează raporturile de muncă dintre angajator și angajați, fiind acte ce au stat la baza emiterii Dispoziției nr. 17 din 17 ianuarie 2013 prin care a încetat contractul de muncă al reclamantei, precum și în raport de faptul că aceste capete de cerere sunt incidentale, motiv pentru care devin aplicabile dispozițiile art. 123 C. proc. civ., potrivit cărora judecarea cererii incidentale este în căderea instanței competente să judece cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe, operând astfel o prorogare legală de competență.

Ca atare, competența curții de apel în soluționarea prezentei pricini nu poate fi atrasă prin calitatea de autorități publice centrale a pârâților Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice și A.F.M., s-a conchis în motivarea soluției de declinare a competenței. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, iar prin Sentința nr. 11110 din 10 decembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 25411/3/2013, această instanță a declinat, la rândul său, competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, și, constatând ivit un conflict negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia, pe temeiul art. 133 pct. 2 și 135 din noul C. proc.

civ. Pentru a dispune astfel, s-a apreciat că Ordinul ministrului mediului nr. 3647 din 17 octombrie 2012 și Dispoziția Președintelui A.F.M. nr. 750 din 18 octombrie 2012 - a căror anulare s-a solicitat în cauză - sunt acte emise de autorități publice centrale în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege și îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 pentru a fi calificate ca acte administrative, indiferent de natura raporturilor juridice la care dau naștere, pe care le modifică sau le sting.

Împrejurarea că Ordinul ministrului mediului nr. 3647 din 17 octombrie 2012, având ca obiect aprobarea structurii organizatorice a A.F.M., cu consecința desființării postului ocupat de către reclamantă, a stat la baza Dispoziției nr. 17 din 17 ianuarie 2013, prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă încheiat între reclamantă și pârâta A.F.M., nu este de natură a transforma respectivele acte administrative în acte de dreptul muncii și nici de natură a conduce la calificarea cererilor având ca obiect anularea lor în cereri incidentale, în sensul art. 30 alin. (6) din noul C. proc. civ., respectiv cereri formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfășurare. Cererile reclamantei având ca obiect anularea Ordinului ministrului mediului nr. 3647 din 17 octombrie 2012, anularea Dispoziției Președintelui A.F.M.

nr. 750 din 18 octombrie 2012 și anularea Dispoziției Președintelui A.F.M. nr. 17 din 17 ianuarie 2013 privind încetarea Contractului individual de muncă din 27 septembrie 2012 au, raportat la clasificarea oferită de legiuitor prin prevederile art. 30 din noul C. proc. civ., caracterul unor cereri principale care atrag, în temeiul prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel. Cât privește cererile având ca obiect anularea Dispoziției Președintelui A.F.M. nr. 17 din 17 ianuarie 2013, respectiv obligarea pârâtei A.F.M. la plata drepturilor bănești, deși acestea ar atrage, în temeiul dispozițiilor art. 266 alin. (1) și art. 269 C. muncii coroborat cu art. 95 alin. (1) din noul C. proc.

civ., competența Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 99 alin. (2) din noul C. proc. civ., potrivit cărora instanța competentă să le soluționeze se determină ținând seama de acea pretenție ce ar atrage competența unei instanțe mai înalte în grad - în speță, curtea de apel -, atunci când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, printr-o unică cerere de chemare în judecată. Înalta Curte constată că, în cauză, competența de soluționare a cererii revine Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente: Prin cererea dedusă judecății în prezenta cauză, reclamanta C.A.S.

a solicitat: anularea Ordinului ministrului mediului nr. 3647 din 17 octombrie 2012 privind aprobarea structurii organizatorice a A.F.M.; anularea Dispoziției Președintelui A.F.M. nr. 750 din 18 octombrie 2012 privind aprobarea structurii organizatorice, statului de funcții și statului de personal al Administrației Fondului pentru Mediu; anularea Dispoziției Președintelui A.F.M. nr. 17 din 17 ianuarie 2013 privind încetarea Contractului individual de muncă din 27 septembrie 2012, precum și obligarea pârâtei Administrația Fondului pentru Mediu la plata drepturilor bănești de care a fost lipsită în mod nelegal. Conflictul negativ de competență ivit în cauză între instanța de contencios administrativ și instanța specializată în soluționarea conflictelor individuale de muncă a fost generat de modul diferit de stabilire a caracterului primelor două capete de cerere ale cererii introductive.

Ambele instanțe aflate în conflict au reținut că Ordinul ministrului mediului nr. 3647 din 17 octombrie 2012 a stat la baza emiterii celorlalte două acte juridice emise de către Președintele Administrației Fondului pentru Mediu, a căror anulare s-a solicitat în cauză, însă au considerat că reprezintă fie o cerere incidentală, fie o cerere de sine stătătoare. Înalta Curte, pornind de la premisa reținută de către instanțele în conflict, apreciază că cererea în anularea ordinului reprezintă un capăt principal de cerere, neavând caracterul unei cereri accesorii, al unei cereri incidentale sau al unui incident procedural. Astfel, nu este o cerere accesorie în sensul art. 30 alin. (4) din noul C. proc.

civ., întrucât nu depinde de modul de soluționare a celorlalte capete de cerere, și nici o cerere incidentală în sensul art. 30 alin. (6), atât timp cât a fost formulată chiar prin cererea introductivă de instanță, și nu în cursul procesului (precum cererea reconvențională, cererile de intervenție, cererile conexe). În ceea ce privește incidentul procedural, acesta intervine în cursul unui proces deja început, invocat fiind pe calea unei cereri formulate de oricare dintre părți sau a unei excepții procesuale. În plus, incidentul procedural tinde la producerea unor efecte strict procedurale (precum temporizarea judecații prin suspendare, stingerea procesului prin perimarea cererii de chemare în judecată, anularea unor acte de procedură efectuate etc.), și nu la dezlegarea în fond a unei pretenții prin care se urmărește valorificarea unui drept subiectiv sau a unui interes, neputând a se confunda cu o cerere în justiție, în sensul art. 30 alin. (1) din noul C. proc.

civ. Or, cererea în anularea ordinului ministrului reprezintă o veritabilă cerere în justiție, formulată printr-un capăt de cerere autonom, motiv pentru care nu constituie un incident procedural în cadrul judecării cererii în anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă. Este adevărat că finalitatea ultimă a cererii de chemare în judecată rezidă în anularea Dispoziției Președintelui Administrației Fondului pentru Mediu nr. 17 din 17 ianuarie 2013 privind încetarea Contractului individual de muncă din 27 septembrie 2012, însă nu se poate ignora că reclamanta a formulat pretenții distincte privind anularea actelor juridice pe care s-a fundamentat dispoziția menționată, în primul rând, a ordinului conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului, iar această pretenție reprezintă un capăt principal de cerere, a cărei competență de soluționare trebuie apreciată, după caz, în raport de natura, obiectul sau valoarea cererii.

Prin natura sa, cererea în anularea ordinului ministrului atrage competența instanței de contencios administrativ, deoarece conflictul a fost generat de emiterea unui act unilateral cu caracter individual de către o autoritate publică, respectiv de către un organ de specialitate al administrației publice centrale, presupus a fi fost emis în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, în termenii art. 2 lit. c) și f) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, efect care se produce indiferent de natura raporturilor juridice (așadar, independent de eventuala natură de raporturi de muncă vizate de act).

Fiind vorba despre un act emis de către conducătorul autorității publice centrale pentru protecția mediului, competența sa de soluționare revine secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel, în aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Pe același temei, și cel de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect anularea Dispoziției Președintelui Autorității Fondului pentru Mediu nr. 750 din 18 octombrie 2012, atrage competența de soluționare a aceleiași instanțe de contencios administrativ, dat fiind că Administrația Fondului pentru Mediu este instituție publică ce are personalitate juridică, în coordonarea autorității publice centrale pentru protecția mediului.

Cât privește cererile având ca obiect anularea Dispoziției Președintelui Autorității Fondului pentru Mediu nr. 17 din 17 ianuarie 2013, respectiv obligarea pârâtei Autoritatea Fondului pentru Mediu la plata drepturilor bănești, se constată că ambele instanțe aflate în conflict au apreciat că sunt cereri vizând raporturi de muncă ce atrag competența de soluționare a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, totodată, că reprezintă capete principale de cerere, aflate în strânsă legătură. Spre deosebire de Tribunalul București, Curtea de Apel București nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 99 alin. (2) din noul C. proc. civ., ci a celor ale art. 123, considerând că primele două capete de cerere au caracterul unor cereri incidentale, apreciere ce a fost infirmată prin considerentele expuse anterior.

Acceptând premisa caracterului de cereri principale al ultimelor două capete de cerere, întemeiate pe cauze diferite față de primele două cereri, dar aflate în strânsă legătură cu acestea - ce nu poate fi cenzurată în cadrul regulatorului de competență, din moment ce ambele instanțe au făcut o asemenea calificare juridică, în motivarea soluției de declinare a competenței, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile art. 99 alin. (2) din noul C. proc.

pen., ci cele ale art. 99 alin. (1). În conformitate cu art. 99 alin. (2), "în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt." Prorogarea de competență preconizată de către legiuitor în favoarea instanței de grad mai înalt, atunci când competența de soluționare a diferitelor capete principale de cerere aparține unor instanțe de grad diferit, operează doar dacă cererile au aceeași natură, în sensul că atrag competența unor complete sau secții cu aceeași specializare, dar aparținând unor instanțe de grad diferit.

Ca regulă, normele de competență ale C. proc. civ. se aplică instanțelor judecătorești enumerate în art. 2 din Legea nr. 304/2004, astfel încât cazurile în care legiuitorul a urmărit extinderea aplicării lor și completelor sau secțiilor specializate din cadrul instanțelor reprezintă excepția, de strictă interpretare și aplicare. Astfel de cazuri sunt cele reglementate explicit în art. 123, privind competența de soluționare a cererilor accesorii, adiționale și incidentale, respectiv art. 129 - 137, privind excepția de necompetență și conflictul de competență (în cazul secțiilor specializate din cadrul aceleiași instanțe). În ceea ce privește dispoziția din art. 99 alin. (2) C. proc. civ., este aplicabilă și în cazul în care cererile principale sunt de competența unor instanțe de grad diferit, din moment ce s-a prevăzut că prorogarea de competență operează în favoarea instanței de grad mai înalt.

Această derogare de la normele de ordine publică privind competența materială nu acoperă, însă, și situația în care instanțele diferite care ar trebui, potrivit legii, să soluționeze cererile, sunt exclusiv competente în acest sens, în virtutea și naturii cererii, în lipsa unei prevederi exprese privind aplicarea normei și secțiilor sau completelor specializate. Ca atare, în speță, prorogarea de competență nu poate opera în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, în privința capetelor de cerere izvorând din raporturile de muncă, care sunt de competența în primă instanță a secției specializate din cadrul Tribunalului București. În acest caz, este aplicabilă soluția preconizată de legiuitor în art. 99 alin. (1) C. proc.

pen., anume disjungerea și declinarea corespunzătoare a competenței. Întrucât prin prezentul regulator de competență nu se poate dispune stabilirea competenței în favoarea unor instanțe diferite în funcție de diferitele capete de cerere, urmează a se stabili competența în favoarea primei instanțe învestite de către reclamantă, care va soluționa cererile de competența sa și va dispune disjungerea ultimelor două capete de cerere și declinarea competenței de soluționare a acestora în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2014. Procesat de GGC - AZ