ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 552/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 552/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 2173 din 27 iunie 2013,

pronunțată în Dosarul nr. 3160/2/2013, Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția invocată din oficiu

și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe C.A.S. și pe

pârâții Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice și A.F.M., în favoarea

Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări

sociale.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că reclamanta și-a desfășurat activitatea în cadrul

pârâtei Administrația Fondului pentru Mediu în baza Contractului individual de

muncă din 27 septembrie 2012, astfel încât între părți s-au derulat raporturi

de muncă reglementate de dispozițiile Codului muncii, iar nu raporturi de

serviciu care să atragă incidența art. 109 din Legea nr. 188/1999, ce prevede

competența instanțelor de contencios administrativ pentru soluționarea cauzelor

care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public, însă cu

excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența

altor instanțe.

Or, potrivit art. 284

alin. (1) C. muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența

instanțelor stabilite conform C. proc. civ., iar din punct de vedere

teritorial, art. 2 al aceleiași dispoziții legale stabilește, prin derogare de

la regula de drept comun, înscrisă în art. 107 C. proc. civ., că cererile

referitoare la asemenea litigii se adresează instanței competente în a cărei

circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința.

Din dispozițiile C.

muncii rezultă că aceste norme sunt imperative, competența teritorială nefiind

alternativă, ci exclusivă, ceea ce înseamnă că părțile ori instanța nu o pot

înlătura.

Împrejurarea că

reclamanta a solicitat și anularea Ordinului ministrului mediului și pădurilor

nr. 3647 din 17 octombrie 2012 pentru aprobarea structurii organizatorice a

Administrației Fondului pentru Mediu și a Dispoziției Președintelui A.F.M. nr.

750 din 18 octombrie 2012 prin care s-a aprobat structura organizatorică a

A.F.M. nu este de natură a atrage competența Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Aceste acte

reglementează raporturile de muncă dintre angajator și angajați, fiind acte ce

au stat la baza emiterii Dispoziției nr. 17 din 17 ianuarie 2013 prin care a

încetat contractul de muncă al reclamantei, precum și în raport de faptul că

aceste capete de cerere sunt incidentale, motiv pentru care devin aplicabile

dispozițiile art. 123 C. proc. civ., potrivit cărora judecarea cererii

incidentale este în căderea instanței competente să judece cererea principală,

chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe,

operând astfel o prorogare legală de competență.

Ca atare, competența

curții de apel în soluționarea prezentei pricini nu poate fi atrasă prin

calitatea de autorități publice centrale a pârâților Ministerul Mediului și

Schimbărilor Climatice și A.F.M., s-a conchis în motivarea soluției de

declinare a competenței.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă

și asigurări sociale, iar prin Sentința nr. 11110 din 10 decembrie 2013,

pronunțată în Dosarul nr. 25411/3/2013, această instanță a declinat, la rândul

său, competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București,

secția contencios administrativ și fiscal, și, constatând ivit un conflict

negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru

soluționarea acestuia, pe temeiul art. 133 pct. 2 și 135 din noul C. proc. civ.

Pentru a dispune

astfel, s-a apreciat că Ordinul ministrului mediului nr. 3647 din 17 octombrie

2012 și Dispoziția Președintelui A.F.M. nr. 750 din 18 octombrie 2012 - a căror

anulare s-a solicitat în cauză - sunt acte emise de autorități publice centrale

în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege și îndeplinesc condițiile

prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 pentru a fi

calificate ca acte administrative, indiferent de natura raporturilor juridice

la care dau naștere, pe care le modifică sau le sting.

Împrejurarea că

Ordinul ministrului mediului nr. 3647 din 17 octombrie 2012, având ca obiect

aprobarea structurii organizatorice a A.F.M., cu consecința desființării

postului ocupat de către reclamantă, a stat la baza Dispoziției nr. 17 din 17

ianuarie 2013, prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă

încheiat între reclamantă și pârâta A.F.M., nu este de natură a transforma

respectivele acte administrative în acte de dreptul muncii și nici de natură a

conduce la calificarea cererilor având ca obiect anularea lor în cereri

incidentale, în sensul art. 30 alin. (6) din noul C. proc. civ., respectiv

cereri formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfășurare.

Cererile reclamantei

având ca obiect anularea Ordinului ministrului mediului nr. 3647 din 17

octombrie 2012, anularea Dispoziției Președintelui A.F.M. nr. 750 din 18

octombrie 2012 și anularea Dispoziției Președintelui A.F.M. nr. 17 din 17

ianuarie 2013 privind încetarea Contractului individual de muncă din 27

septembrie 2012 au, raportat la clasificarea oferită de legiuitor prin

prevederile art. 30 din noul C. proc. civ., caracterul unor cereri principale

care atrag, în temeiul prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

competența secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel.

Cât privește cererile

având ca obiect anularea Dispoziției Președintelui A.F.M. nr. 17 din 17

ianuarie 2013, respectiv obligarea pârâtei A.F.M. la plata drepturilor bănești,

deși acestea ar atrage, în temeiul dispozițiilor art. 266 alin. (1) și art. 269

C. muncii coroborat cu art. 95 alin. (1) din noul C. proc. civ., competența

Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări

sociale, s-a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 99 alin. (2) din noul

C. proc. civ., potrivit cărora instanța competentă să le soluționeze se

determină ținând seama de acea pretenție ce ar atrage competența unei instanțe

mai înalte în grad - în speță, curtea de apel -, atunci când reclamantul a

sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un

titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în

strânsă legătură, printr-o unică cerere de chemare în judecată.

Înalta Curte constată

că, în cauză, competența de soluționare a cererii revine Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele

considerente:

Prin cererea dedusă

judecății în prezenta cauză, reclamanta C.A.S. a solicitat: anularea Ordinului

ministrului mediului nr. 3647 din 17 octombrie 2012 privind aprobarea

structurii organizatorice a A.F.M.; anularea Dispoziției Președintelui A.F.M.

nr. 750 din 18 octombrie 2012 privind aprobarea structurii organizatorice,

statului de funcții și statului de personal al Administrației Fondului pentru

Mediu; anularea Dispoziției Președintelui A.F.M. nr. 17 din 17 ianuarie 2013

privind încetarea Contractului individual de muncă din 27 septembrie 2012,

precum și obligarea pârâtei Administrația Fondului pentru Mediu la plata

drepturilor bănești de care a fost lipsită în mod nelegal.

Conflictul negativ de

competență ivit în cauză între instanța de contencios administrativ și instanța

specializată în soluționarea conflictelor individuale de muncă a fost generat

de modul diferit de stabilire a caracterului primelor două capete de cerere ale

cererii introductive.

Ambele instanțe

aflate în conflict au reținut că Ordinul ministrului mediului nr. 3647 din 17

octombrie 2012 a stat la baza emiterii celorlalte două acte juridice emise de

către Președintele Administrației Fondului pentru Mediu, a căror anulare s-a

solicitat în cauză, însă au considerat că reprezintă fie o cerere incidentală,

fie o cerere de sine stătătoare.

Înalta Curte, pornind

de la premisa reținută de către instanțele în conflict, apreciază că cererea în

anularea ordinului reprezintă un capăt principal de cerere, neavând caracterul

unei cereri accesorii, al unei cereri incidentale sau al unui incident

procedural.

Astfel, nu este o

cerere accesorie în sensul art. 30 alin. (4) din noul C. proc. civ., întrucât

nu depinde de modul de soluționare a celorlalte capete de cerere, și nici o

cerere incidentală în sensul art. 30 alin. (6), atât timp cât a fost formulată

chiar prin cererea introductivă de instanță, și nu în cursul procesului (precum

cererea reconvențională, cererile de intervenție, cererile conexe).

În ceea ce privește

incidentul procedural, acesta intervine în cursul unui proces deja început,

invocat fiind pe calea unei cereri formulate de oricare dintre părți sau a unei

excepții procesuale. În plus, incidentul procedural tinde la producerea unor

efecte strict procedurale (precum temporizarea judecații prin suspendare,

stingerea procesului prin perimarea cererii de chemare în judecată, anularea

unor acte de procedură efectuate etc.), și nu la dezlegarea în fond a unei pretenții

prin care se urmărește valorificarea unui drept subiectiv sau a unui interes,

neputând a se confunda cu o cerere în justiție, în sensul art. 30 alin. (1) din

noul C. proc. civ.

Or, cererea în

anularea ordinului ministrului reprezintă o veritabilă cerere în justiție,

formulată printr-un capăt de cerere autonom, motiv pentru care nu constituie un

incident procedural în cadrul judecării cererii în anularea deciziei de

desfacere a contractului de muncă.

Este adevărat că

finalitatea ultimă a cererii de chemare în judecată rezidă în anularea

Dispoziției Președintelui Administrației Fondului pentru Mediu nr. 17 din 17

ianuarie 2013 privind încetarea Contractului individual de muncă din 27

septembrie 2012, însă nu se poate ignora că reclamanta a formulat pretenții

distincte privind anularea actelor juridice pe care s-a fundamentat dispoziția

menționată, în primul rând, a ordinului conducătorului autorității publice

centrale pentru protecția mediului, iar această pretenție reprezintă un capăt

principal de cerere, a cărei competență de soluționare trebuie apreciată, după

caz, în raport de natura, obiectul sau valoarea cererii.

Prin natura sa,

cererea în anularea ordinului ministrului atrage competența instanței de

contencios administrativ, deoarece conflictul a fost generat de emiterea unui

act unilateral cu caracter individual de către o autoritate publică, respectiv

de către un organ de specialitate al administrației publice centrale, presupus

a fi fost emis în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, în

termenii art. 2 lit. c) și f) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul

administrativ, efect care se produce indiferent de natura raporturilor juridice

(așadar, independent de eventuala natură de raporturi de muncă vizate de act).

Fiind vorba despre un

act emis de către conducătorul autorității publice centrale pentru protecția

mediului, competența sa de soluționare revine secției de contencios

administrativ și fiscal a curții de apel, în aplicarea art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004.

Pe același temei, și

cel de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect anularea Dispoziției

Președintelui Autorității Fondului pentru Mediu nr. 750 din 18 octombrie 2012,

atrage competența de soluționare a aceleiași instanțe de contencios

administrativ, dat fiind că Administrația Fondului pentru Mediu este instituție

publică ce are personalitate juridică, în coordonarea autorității publice

centrale pentru protecția mediului.

Cât privește cererile

având ca obiect anularea Dispoziției Președintelui Autorității Fondului pentru

Mediu nr. 17 din 17 ianuarie 2013, respectiv obligarea pârâtei Autoritatea

Fondului pentru Mediu la plata drepturilor bănești, se constată că ambele

instanțe aflate în conflict au apreciat că sunt cereri vizând raporturi de

muncă ce atrag competența de soluționare a Tribunalului București, secția a

VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, totodată, că reprezintă capete

principale de cerere, aflate în strânsă legătură. Spre deosebire de Tribunalul

București, Curtea de Apel București nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 99

alin. (2) din noul C. proc. civ., ci a celor ale art. 123, considerând că

primele două capete de cerere au caracterul unor cereri incidentale, apreciere

ce a fost infirmată prin considerentele expuse anterior.

Acceptând premisa

caracterului de cereri principale al ultimelor două capete de cerere,

întemeiate pe cauze diferite față de primele două cereri, dar aflate în strânsă

legătură cu acestea - ce nu poate fi cenzurată în cadrul regulatorului de

competență, din moment ce ambele instanțe au făcut o asemenea calificare

juridică, în motivarea soluției de declinare a competenței, Înalta Curte

apreciază că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile art. 99 alin. (2) din

noul C. proc. pen., ci cele ale art. 99 alin. (1).

În conformitate cu

art. 99 alin. (2), "în cazul în care mai multe capete principale de cerere

întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite,

dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere

de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină

ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad

mai înalt."

Prorogarea de

competență preconizată de către legiuitor în favoarea instanței de grad mai

înalt, atunci când competența de soluționare a diferitelor capete principale de

cerere aparține unor instanțe de grad diferit, operează doar dacă cererile au

aceeași natură, în sensul că atrag competența unor complete sau secții cu

aceeași specializare, dar aparținând unor instanțe de grad diferit.

Ca regulă, normele de

competență ale C. proc. civ. se aplică instanțelor judecătorești enumerate în

art. 2 din Legea nr. 304/2004, astfel încât cazurile în care legiuitorul a

urmărit extinderea aplicării lor și completelor sau secțiilor specializate din

cadrul instanțelor reprezintă excepția, de strictă interpretare și aplicare.

Astfel de cazuri sunt cele reglementate explicit în art. 123, privind competența

de soluționare a cererilor accesorii, adiționale și incidentale, respectiv art.

129 - 137, privind excepția de necompetență și conflictul de competență (în

cazul secțiilor specializate din cadrul aceleiași instanțe).

În ceea ce privește

dispoziția din art. 99 alin. (2) C. proc. civ., este aplicabilă și în cazul în

care cererile principale sunt de competența unor instanțe de grad diferit, din

moment ce s-a prevăzut că prorogarea de competență operează în favoarea

instanței de grad mai înalt.

Această derogare de

la normele de ordine publică privind competența materială nu acoperă, însă, și

situația în care instanțele diferite care ar trebui, potrivit legii, să

soluționeze cererile, sunt exclusiv competente în acest sens, în virtutea și

naturii cererii, în lipsa unei prevederi exprese privind aplicarea normei și

secțiilor sau completelor specializate.

Ca atare, în speță,

prorogarea de competență nu poate opera în favoarea Curții de Apel București,

secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, în privința capetelor de

cerere izvorând din raporturile de muncă, care sunt de competența în primă

instanță a secției specializate din cadrul Tribunalului București.

În acest caz, este

aplicabilă soluția preconizată de legiuitor în art. 99 alin. (1) C. proc. pen.,

anume disjungerea și declinarea corespunzătoare a competenței.

Întrucât prin

prezentul regulator de competență nu se poate dispune stabilirea competenței în

favoarea unor instanțe diferite în funcție de diferitele capete de cerere,

urmează a se stabili competența în favoarea primei instanțe învestite de către

reclamantă, care va soluționa cererile de competența sa și va dispune

disjungerea ultimelor două capete de cerere și declinarea competenței de

soluționare a acestora în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a

conflicte de muncă și asigurări sociale.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a,

contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 februarie 2014.

Procesat

de GGC - AZ