ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 459/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV- a civilă, la data de 13 iulie 2011, sub nr. 53361/3/2011, reclamanta Academia de Studii Economice a solicitat, în temeiul art. 480-481 C. civ., în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar, și Școala de Artă București, obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 4, compus din teren în suprafață de 1.154 m.p. și construcție reprezentând subsol, parter, etaj și mansardă în suprafață construită la sol de 363 m.p. și obligarea acelorași pârâți la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința nr. 1524 din 04 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a IV- a civilă, a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că din situația juridică transmisă de Primăria Municipiului București - Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat și din extrasul de carte funciară anexat la dosar rezultă că imobilul a fost înscris în anexa hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 186 din 08 mai 2008 privind însușirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiului București, în prezent aflându-se în administrarea pârâtei Școala de Artă București, în temeiul deciziei Sfatului Popular al Capitalei nr. 2231 din 26 iunie 1959. Tribunalul a mai reținut că ipoteza dedusă judecății este aceea în care fostul proprietar, ce pretinde a fi fost deposedat în mod abuziv de către stat, formulează acțiune în revendicare ulterior apariției Legii nr. 10/2001, deși nu a formulat notificare în baza acestui act normativ.

Prin decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a statuat cu putere obligatorie, în vederea aplicării unitare a legii, că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, precum și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției Europene. Ulterior pronunțării acestei decizii, prevalența aplicării Legii nr. 10/2001 în raport de alte reglementări legale a fost prevăzută în mod expres în textul legii la art. 46 alin. (4), menționându-se că persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de această lege, ce se aplică cu prioritate după intrarea sa în vigoare.

Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, decât în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins nu este efectivă, în cazul de față însă, procedura Legii nr. 10/2001 constituia o cale efectivă pentru restituirea în natură a imobilului în patrimoniul reclamantei, astfel încât nu se poate susține neconvenționalitatea reglementării speciale.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta Academia de Studii Economice, arătând că sentința instanței de fond este lovită de nulitate, întrucât în cuprinsul ei nu s-au consemnat și nu s-au analizat susținerile reclamantei în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii; că prezentul litigiu nu se circumscrie mecanismului juridic reglementat de Legea nr. 10/2001, care nu se aplică raportului juridic direct dintre proprietarul deposedat și posesorul neproprietar supus dispozițiilor C. civ.; că acțiunea întemeiată pe dreptul comun nu înlătură de Ia aplicare dispozițiile Legii nr. 10/2001; că temeiurile statuărilor cuprinse în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se regăsesc în speță și că soluția inadmisibilitătii încalcă prevederile cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Constituția României.

Prin decizia nr. 96/A din 03 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul. Referitor la critica privind nulitatea sentinței apelate, întrucât nu au fost analizate apărările formulate de reclamantă pe excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de apel a reținut că hotărârea instanței de fond este amplu motivată, iar din conținutul practicatei sentinței apelate din data de 04 septembrie 2012 nu rezultă că reclamanta a invocat toate chestiunile de drept precizate prin motivele de apel, ci doar că aceasta a pus concluzii de respingere a excepției inadmisibilității, ca nefondată.

În măsura în care încheierea de ședință din 04 septembrie 2012, care reprezintă și practicaua sentinței civile nr. 1524 este lacunară în sensul că nu s-au trecut de către grefier toate apărările formulate de reclamantă pe excepția inadmisibilității acțiunii, reclamanta avea dreptul să solicite, pe calea îndreptării erorii materiale, rectificarea omisiunii grefierului de a consemna aceste apărări. Referitor la modalitatea de soluționare a excepției, instanța de apel a reținut, în esență, că reclamanta a învestit instanțele cu o cerere în revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun în materie, fără a urma procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru redobândirea imobilului afiat în proprielatea statului, în condițiile în care, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată.

În atare situație, în mod corect prima instanță a constatat ca fiind incidență în cauză decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, prin care Înalta Curte a statuat că Legea nr. 10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare. Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din Noul C. proc. civ., reclamanta Academia de Studii Economice, arătând că în mod greșit instanța de apel a apreciat că aceasta trebuia să urmeze procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, întrucât acest act normativ reglementează exclusiv raporturile dintre persoana îndreptățită și unitățile deținătoare din perspectiva măsurilor reparatorii ce pot fi acordate, și nu raportul juridic direct dintre proprietarul deposedat și posesorul neproprietar, căruia îi este aplicabil C. civ.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că acțiunea de drept comun nu înlătură de la aplicare dispozițiile Legii art. 10/2001, că soluția inadrnisibilității încalcă prevederile cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Constituția României și că decizia în interesul legii nr. 33/2008 nu este aplicabilă în cauză. Înalta Curte constată că, deși recurenta-recl amantă a invocat drept temei juridic al prezentei căi de atac dispozițiile art. 488 pct. 8 din Noul C. proc. civ., având în vedere data introducerii acțiunii, respectiv 13 iulie 2011, raportat la data intrării în vigoare a acestui act normativ, și anume 15 februarie 2013, aplicabile în cauză sunt prevederile vechiului C. proc.

civ., sens în care recursul va fi analizat din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, s-a stabilit împrejurarea că acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, trebuie să fie soluționată, în egală măsură, prin compararea titlurilor, însă, în aplicarea criteriilor de comparare nu se poate face abstracție de existența legii speciale care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite.

În soluționarea acțiunii trebuie să se determine care este partea ce poate fi considerată că are un bun în sensul, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Este de necontestat că acțiunea reclamantei are ca obiect revendicarea unui imobil, care a fost preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și că a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, respectiv la 13 iulie 2011. Nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, ori nu poate invoca existența unei „speranțe legitime” în legătură cu acesta.

În cauză reclamanta nu are un „bun” în sensul arătat, după cum nu are nici „o speranță legitimă” în legătură cu recunoașterea dreptului invocat. Astfel, aceasta nu deține o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi confirmat în justiție dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, așa încât nu deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și al jurispradenței Curții pe acest aspect, începând cu cauza Brumărescu contra României. Pe de altă parte, reclamanta nu are nici o „speranță legitimă”, întrucât Curtea Europeană a stabilit deja că o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată prirttr-o jurisprudentă bine stabilită a instanțelor, ceea ce nu se regăsește în cauză.

Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanțele anterioare au apreciat că sunt incidente în cauză și dispozițiile acestei legi speciale de reparație, neputând ignora efectele create prin aplicarea legii speciale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință și că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată crearea unei nedreptăți mai mari decât aceea prin care s-a dispus confiscarea bunului.

Ideea reținută în jurisprudența instanței de contencios european este aceea că încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a se vedea cauza Pincova și Pine c. Republicii Cehe, cauza Raicu c. României).

Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanțele anterioare, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță. Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași. Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în. cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

În speță, reclamanta nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, respectiv, nu a formulat, anterior prezentei cereri, altă acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului sau în revendicare, și nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situație în care nu se poate prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, neavând un bun sau o speranță legitimă în sensul prevăzut de Convenție. Noțiunea autonomă de bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităților publice, ori speranțele legitime deduse din dispozițiile legale sau jurispmdența constantă.

Or, așa cum s-a arătat, reclamanta nu are nici un act al autorității publice sau hotărâre judecătorească care să-i recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecție să o invoce în prezenta cauză, după cum dispozițiile legii sau jurisprudența nu îi conferă o speranță legitimă la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea pretențiilor în lipsa notificării și față de dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Academia de Studii Economice, împotriva deciziei nr. 96/A din 03 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2014.