ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 459/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 459/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a

IV-

a

civilă, la data de 13 iulie 2011, sub nr. 53361/3/2011, reclamanta Academia de

Studii Economice

a

solicitat, în temeiul art. 480-481 C. civ., în contradictoriu cu Municipiul

București, prin Primar, și Școala de Artă București, obligarea pârâților să-i

lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București,

sector 4, compus din teren în suprafață de 1.154 m.p. și construcție

reprezentând subsol, parter, etaj și mansardă în suprafață construită la sol de

363 m.p. și obligarea acelorași pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 1524 din 04

septembrie 2012, Tribunalul București, secția a

IV-

a civilă,

a

admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de fond a reținut că din situația juridică transmisă de Primăria Municipiului

București - Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat și din extrasul de

carte funciară anexat la dosar rezultă că imobilul a fost înscris în anexa hotărârii

Consiliului General al Municipiului București nr. 186 din 08 mai 2008 privind

însușirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al

Municipiului București, în prezent aflându-se în administrarea pârâtei Școala

de Artă București, în temeiul deciziei Sfatului Popular al Capitalei nr. 2231

din 26 iunie 1959.

Tribunalul a mai reținut că ipoteza dedusă

judecății este aceea în care fostul proprietar, ce pretinde a fi fost deposedat

în mod abuziv de către stat, formulează acțiune în revendicare ulterior apariției

Legii nr. 10/2001, deși nu a formulat notificare în baza acestui act normativ.

Prin decizia nr. 33/2008, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a statuat cu

putere obligatorie, în vederea aplicării unitare a legii, că legea specială înlătură

aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să

fie încorporat în textul legii speciale, precum și că aplicarea unor dispoziții

ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției Europene.

Ulterior pronunțării acestei decizii, prevalența aplicării Legii nr. 10/2001 în

raport de alte reglementări legale a fost prevăzută în mod expres în textul legii

la art. 46 alin. (4), menționându-se că persoana îndreptățită are obligația de a

urma calea prevăzută de această lege, ce se aplică cu prioritate după intrarea sa

în vigoare.

Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii

de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări

anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, decât în situația în care calea oferită

de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins nu este efectivă, în cazul

de față însă, procedura Legii nr. 10/2001 constituia o cale efectivă pentru restituirea

în natură a imobilului în patrimoniul reclamantei, astfel încât nu se poate susține

neconvenționalitatea reglementării speciale.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamanta Academia de Studii Economice,

arătând

că sentința instanței de fond este lovită de nulitate, întrucât în cuprinsul ei

nu s-au consemnat și nu s-au analizat susținerile reclamantei în ceea ce privește

admisibilitatea acțiunii; că prezentul litigiu nu se circumscrie mecanismului juridic

reglementat de Legea nr. 10/2001, care nu se aplică raportului juridic direct dintre

proprietarul deposedat și posesorul neproprietar supus dispozițiilor C. civ.; că

acțiunea întemeiată pe dreptul comun nu înlătură de Ia aplicare dispozițiile Legii

nr. 10/2001; că temeiurile statuărilor cuprinse în decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se regăsesc în speță și că soluția inadmisibilitătii

încalcă prevederile cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene

a Drepturilor Omului și Constituția României.

Prin decizia nr. 96/A din 03 martie 2013,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie,

a respins, ca nefondat,

apelul.

Referitor la critica privind nulitatea

sentinței apelate, întrucât nu au fost analizate apărările formulate de reclamantă

pe excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de apel a reținut că hotărârea

instanței de fond este amplu motivată, iar din conținutul practicatei sentinței

apelate din data de 04 septembrie 2012 nu rezultă că reclamanta a invocat toate

chestiunile de drept precizate prin motivele de apel, ci doar că aceasta a pus concluzii

de respingere a excepției inadmisibilității, ca nefondată.

În măsura în care încheierea de ședință

din 04 septembrie 2012, care reprezintă și practicaua sentinței civile nr. 1524

este lacunară în sensul că nu s-au trecut de către grefier toate apărările formulate

de reclamantă pe excepția inadmisibilității acțiunii, reclamanta avea dreptul să

solicite, pe calea îndreptării erorii materiale, rectificarea omisiunii grefierului

de a consemna aceste apărări.

Referitor la modalitatea de soluționare

a excepției, instanța de apel a reținut, în esență, că reclamanta a învestit instanțele

cu o cerere în revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun în materie,

fără a urma procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru redobândirea

imobilului afiat în proprielatea statului, în condițiile în care, după intrarea

în vigoare a acestui act normativ, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată.

În atare situație, în mod corect prima

instanță a constatat ca fiind incidență în cauză decizia în interesul legii nr.

33 din 09 iunie 2008, prin care Înalta Curte a statuat că Legea nr. 10/2001 are,

în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie

1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude

posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin

care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede

obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă

privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă

legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând

astfel o jurisdicție deplină.

Reglementarea unei proceduri speciale de

restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități deținătoare

nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire

a bunurilor confiscate adoptate de stat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din Noul C. proc. civ., reclamanta Academia

de Studii Economice,

arătând

că în mod greșit instanța de apel a apreciat că aceasta trebuia să urmeze procedura

administrativă a Legii nr. 10/2001, întrucât acest act normativ reglementează exclusiv

raporturile dintre persoana îndreptățită și unitățile deținătoare din perspectiva

măsurilor reparatorii ce pot fi acordate, și nu raportul juridic direct dintre proprietarul

deposedat și posesorul neproprietar, căruia îi este aplicabil C. civ.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că acțiunea

de drept comun nu înlătură de la aplicare dispozițiile Legii art. 10/2001, că soluția

inadrnisibilității încalcă prevederile cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului și Constituția României și că decizia în

interesul legii nr. 33/2008 nu este aplicabilă în cauză.

Înalta Curte constată că, deși recurenta-recl

amantă a invocat drept temei juridic al prezentei căi de atac dispozițiile art.

488 pct. 8 din Noul C. proc. civ., având în vedere data introducerii acțiunii, respectiv

13 iulie 2011, raportat la data intrării în vigoare a acestui act normativ, și anume

15 februarie 2013, aplicabile în cauză sunt prevederile vechiului C. proc. civ.,

sens în care recursul va fi analizat din perspectiva dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Prin decizia nr. 33/2008 dată în interesul

legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, s-a stabilit împrejurarea

că acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat

de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în

vigoare a acestei legi, trebuie să fie soluționată, în egală măsură, prin compararea

titlurilor, însă, în aplicarea criteriilor de comparare nu se poate face abstracție

de existența legii speciale care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui

în natură persoanelor îndreptățite. În soluționarea acțiunii trebuie să se determine

care este partea ce poate fi considerată că are un bun în sensul, art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

Este de necontestat că acțiunea reclamantei

are ca obiect revendicarea unui imobil, care a fost preluat de stat în perioada

de referință a Legii nr. 10/2001 și că a fost introdusă după intrarea în vigoare

a acestei legi, respectiv la 13 iulie 2011.

Nici o persoană nu se mai poate legitima

ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de

14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins

a fi fost preluat abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a

fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, ori nu poate invoca existența unei „speranțe

legitime” în legătură cu acesta.

În cauză reclamanta nu are un „bun” în

sensul arătat, după cum nu are nici „o speranță legitimă” în legătură cu recunoașterea

dreptului invocat. Astfel, aceasta nu deține o hotărâre judecătorească anterioară

prin care să i se fi confirmat în justiție dreptul de proprietate asupra imobilului

în litigiu, așa încât nu deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție și al jurispradenței Curții pe acest aspect, începând cu cauza Brumărescu

contra României. Pe de altă parte, reclamanta nu are nici o „speranță legitimă”,

întrucât Curtea Europeană a stabilit deja că o creanță nu poate fi considerată ca

având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre

exemplu, atunci când este confirmată prirttr-o jurisprudentă bine stabilită a instanțelor,

ceea ce nu se regăsește în cauză.

Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul

statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanțele

anterioare au apreciat că sunt incidente în cauză și dispozițiile acestei legi speciale

de reparație, neputând ignora efectele create prin aplicarea legii speciale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității

raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât

și în cel al cumpărătorului de bună-credință și că prin restituirea bunurilor preluate

de către stat trebuie să fie evitată crearea unei nedreptăți mai mari decât aceea

prin care s-a dispus confiscarea bunului.

Ideea reținută în jurisprudența instanței

de contencios european este aceea că încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor

anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist

nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au

dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta

ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a

se vedea cauza Pincova și Pine c. Republicii Cehe, cauza Raicu c. României).

Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în interesul legii a fost interpretată și aplicată

corect la circumstanțele cauzei de către instanțele anterioare, în sensul că, în

ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră

prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice,

situație care însă nu se regăsește în speță.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic,

posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare

a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat

sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme

de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la procedura

acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor,

nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea

acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat

cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Soluția se impune justificat și de faptul

că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament

juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care

se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare,

urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în

cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați

abuziv de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica

drepturile numai în. cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa

în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea

bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

În speță, reclamanta nu se găsește în niciuna

din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea

în revendicare, respectiv, nu a formulat, anterior prezentei cereri, altă acțiune

în constatarea nevalabilității titlului statului sau în revendicare, și nu a formulat

notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situație în care nu se poate prevala de

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, neavând

un bun sau o speranță legitimă în sensul prevăzut de Convenție.

Noțiunea autonomă de bun în sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile

actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă

sau un alt act al autorităților publice, ori speranțele legitime deduse din dispozițiile

legale sau jurispmdența constantă.

Or, așa cum s-a arătat, reclamanta nu are

nici un act al autorității publice sau hotărâre judecătorească care să-i recunoască

dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecție să o invoce în prezenta

cauză, după cum dispozițiile legii sau jurisprudența nu îi conferă o speranță legitimă

la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea

pretențiilor în lipsa notificării și față de dispozițiile deciziei în interesul

legii nr. 33/2008.

Pentru aceste considerente, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta Academia de Studii Economice, împotriva deciziei nr. 96/A din 03 aprilie

2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

12 februarie 2014.